Despre cum să nu renunți niciodată, Bernardine EVARISTO
Nu mi-am imaginat niciodată cînd lucram în teatru, copil, ulterior adult, că într-o zi voi ajunge să scriu cărți, dar asta a fost meseria mea începînd cu 1994, cînd mi-a fost publicat volumul de poezii Island of Abraham. În acest capitol, vreau să analizez traseele complicate care au dus la cărțile mele și perseverența necesară pentru finalizarea lor.
Deși azi manualele de scriere creativă sînt pe toate drumurile, cu sfaturi și exerciții pentru fiecare dintre componentele meșteșugului, detalierea limpede a rutinei efective a unui scriitor este încă destul de rară. Scrierea cărților presupune atît de multe aspecte care l-ar putea surprinde pe cititorul care intră în contact doar cu strălucitorul produs finit și care de obicei nu are nici cea mai vagă idee despre procesul și efortul implicate în realizarea unei cărți.
Island of Abraham a pornit de la interesul meu pentru istoria africană și călătoriile mele în Africa, pe care începusem să o vizitez pe la douăzeci și cinci de ani, initial călătorind în Kenya, Egipt și Madagascar. Am trimis manuscrisul la douăzeci de edituri și a fost acceptat de una, Peepal Tree Press. La momentul cînd cartea a fost publicată, deja unele dintre poezii aveau doisprezece ani. Am simțit că am evoluat ca scriitor în acei ani, iar poemele acelea le simțeam prea simple din punctul de vedere al stilului, meșteșugului și psihologiei, și erau lipsite de umor.
Deși scrisesem cîteva piese puse în scenă, nu mă consideram o scriitoare pînă la publicarea cărții Island of Abraham și, chiar și atunci, nu mă simțeam în totalitate confortabilă să mă declar ca atare. Cînd o făceam, oamenii mă întrebau bănuitori: „Ai publicat ceva?” sau „Ai scris ceva ce e posibil să fi citit?” – o modalitate mai discretă de a descoperi dacă publicasem de fapt ceva. La ultima întrebare mi-am dorit mereu să răspund cu: „De unde naiba să știu eu?”. Dacă aș fi spus că eram profesoară, nu m-ar fi întrebat dacă le predasem ceva unor elevi. Dacă aș fi spus că sînt menajeră, nu mi-ar fi cerut să-mi vadă mopul. Dacă aș fi fost un bărbat alb din clasa mijlocie, mă îndoiesc că veridicitatea meseriei mele ar fi fost pusă sub semnul întrebării.
Mulți ani nu am menționat The Island of Abraham în profilul meu pentru că nu voiam să fie calea de acces a cititorilor la munca mea. Am simțit că, prin a doua mea carte, Lara (1997), un roman în versuri, pe jumătate autobiografic, în care am ficționalizat istoria familiei și începuturile vieții mele, devenisem o scriitoare mai interesantă și mai originală.
De asemenea, îmi descoperisem simțul umorului ca scriitor. Intenția mea inițială cu Lara a fost să mă extrag din poezie și să scriu ficțiune deoarece voiam să spun povestea opoziției față de căsătoria englezo-nigeriană a părinților mei și am crezut că generozitatea unui roman îl făcea o formă mai potrivită pentru așa ceva. Romanele despre acest aspect al societății britanice nu prea existau pe atunci și, oricum, nu dintr-o perspectivă afro-britanică. Mi-am dorit să fac cunoscută povestea părinților mei.
Prima variantă a cărții am scris-o în proză, chiar dacă nu mai scrisesem niciodată ficțiune în proză și m-am străduit să mă consider capabilă de această sarcină. Asta nu m-a împiedicat deoarece nevoia de a scrie povestea părinților mei era foarte puternică. După trei ani, aveam un manuscris neterminat de două sute de pagini scrise la o mașină de scris electronică, dar era un text complet dezorganizat – un adevărat dezastru. Nu aveam nici cea mai vagă idee de structură narativă, iar spiritul poetic care se strecurase în scrisul meu și-l umpluse de energie pînă la acel moment dispăruse. În trecerea de la poezie la proză, modul meu de a folosi limbajul a intrat în comă. Cu durere, mi-am recunoscut că, de vreme ce nu simțeam nicio plăcere în a reciti ceea ce scrisesem, nimănui altcuiva nu i-ar fi plăcut. Voiam în continuare să spun povestea aceea, dar nu știam cum.
După trei ani, am participat la un curs pentru scriitori rezidenți, la Arvon Foundation, în zona rurală, fără să intenționez să mă duc la cursuri, ci doar să folosesc pe furiș ocazia pentru a scrie. Organizatorii nu erau de acord cu asta, așa că am fost obligată să particip la workshopuri, iar într-o sesiune m-am trezit scriind o poezie pentru un exercițiu, prima mea poezie în mai bine de trei ani și m-am reconectat pe loc la dragostea mea pentru limbaj. Atunci am știut ce trebuia să fac. Cînd am revenit la Londra, am aruncat efectiv la gunoi manuscrisul original al Larei, așa că a dispărut fără urmă, și m-am reapucat să scriu povestea sub formă de poem. Aruncarea manuscrisului a fost un gest simbolic necesar pentru ca eu să pot porni complet de la zero, deși îmi doresc să nu o fi făcut. Îmi place să păstrez documentele cu tot ce scriu.
Abilitatea de rezolvare a problemelor este esențială pentru procesul creativ și, în cazul Larei, mi-am dat seama că mă chinuisem să scriu într-un stil care nu era în conformitate cu instinctele mele poetice. Îmi luase trei ani să identific problema și să găsesc o soluție. În următorii doi ani am rescris povestea sub formă de poem, simțind un devotement nou și pasiune pentru actul de spunere a poveștii implicat. La început nu a fost ușor, îmi petreceam jumătate din săptămînă privind foaia albă de hîrtie din fața mea, refuzînd să mă ridic de la birou pînă nu găseam versul de început al unei pagini noi, al unei poezii noi, din care restul avea să izvorască mai ușor.
Lara a fost scrisă în timp ce locuiam în apartamentul de la mansardă din Brockley, lucrînd într-un dormitor cu vedere spre sudul Londrei. Imaginea mi-a rămas așa de vie în minte deoarece am petrecut atît de mult timp privind afară în timp ce încercam să invoc cuvintele potrivite pentru o poveste cu mai mulți protagoniști din diferite țări și epoci. Lucram doar cu jumătate de normă, cîștigam puțin și, în consecință, socializam puțin. Cînd aveam o relație cu un bărbat, de obicei venea și pleca pe întuneric, așa că nu mă deranja prea tare. A fost o perioadă de mare singurătate.
După ce rescriam de mînă fiecare poezie de cîteva ori, o copiam pe calculator. Apoi printam fiecare variantă revizuită și o revizuiam din nou de mînă înainte de a-mi introduce corecturile pe ecran. Era posibil să trec prin acest proces de patruzeci de ori. Cînd reciteam poemul și el curgea fluent, spunînd ce voiam să transmit, și nu mai doream să schimb niciun cuvînt și nici măcar o virgulă, știam că era finalizat.
Deja modul meu de lucru era departe de începuturile mele în scrierea poeziilor, cînd nu puteam să schimb nici măcar un cuvînt. Pe atunci, prima variantă era cea finală și aș fi fost distrusă dacă cineva mi-ar fi sugerat modificări.
Curînd, am învățat că scrisul este în mare parte rescriere și că acele cuvinte pe care le așterni pe pagină sînt materie brută din care ai putea sculpta ceva substanțial. Noi, scriitorii, ne petrecem viețile învățînd cum să manipulăm limbajul pentru a exprima exact ce vrem să comunicăm. Chiar în timp ce scriu asta, fac în permanență schimbări de vocabular și reconfigurări de propoziții pentru a-mi transmite corect intențiile.
La șase luni după ce începusem să scriu noua formă a Larei, pe un teren mai stabil din punctul de vedere al stilului și substanței, am progresat de la a scrie o pagină pe săptămînă la mai multe; la doi ani după renașterea poetică a poveștii, cartea era finalizată. Îmi luase în total cinci ani ca să o scriu, dar în sfîrșit îmi atinsesem obiectivul.
Genurile literare nu sînt doar etichete exterioare. Sînt tehnici, abordări, infrastructuri, metode care facilitează conceptele din spatele scrisului nostru. Concizia poetică, comprimarea și bagajul de imagini mi-au permis o extindere a poveștii originale a Larei dincolo de căsătoria părinților mei. Cercetările m-au purtat în povestea despre strămoșii părinților mei, aducînd la viață mai multe generații, inclusiv propria mea copilărie. Dintr-un anumit punct de vedere, cartea a fost răspunsul meu la scrisoarea pe care i-o trimisesem cu atîția ani înainte rudei de mult pierdute din Nigeria, în care o întrebam despre familia tatălui meu și rudele de acolo.
Deoarece am construit povestea cu ajutorul unor unități poetice de mici dimensiuni, a devenit mai ușor de gestionat, pe cînd numărul mare de cuvinte dintr-un roman în proză mă intimidase și copleșise pînă la punctul în care am simțit că mă înecam în ele. Ultima corectură a presupus așezarea tuturor paginilor de text pe podeaua sufrageriei și organizarea lor cronologică. Nu mi-a părut niciodată rău că am petrecut trei ani producînd mai întîi o variantă de aruncat a cărții, pentru că nu așa trebuia să iasă – nici atunci, nici în munca viitoare.
Pentru mine, procesul creativ este un experiment – încercare și eroare – o călătorie în necunoscut care duce la descoperiri noi. Scrierea Larei m-a ajutat să pun bazele unei practici care continuă pînă azi, prin care cărțile mele sînt supuse unor corecturi majore, uneori pînă la cinci astfel de redactări. În mod normal, petrec ani de zile lucrînd la o carte fără să o arăt nimănui pentru că vreau să știu ce cred despre munca mea înainte ca altcineva să-și spună părerea.
Inițial am crezut că Lara este un poem narativ pînă cînd era aproape să fie publicată de Angela Royal Publishing și am discutat cum să-i facem publicitate. Atunci am hotărît să o descriem ca roman în versuri ca să fie așezată în secțiunea mai populară de ficțiune din librării. (Nu există reguli categorice cu privire la romanele în versuri, toți explorează diferit această formă literară.)
Cînd cartea a fost publicată în 1997, am crezut că asta a fost – că era complet finalizată, doar că, după cîțiva ani, mica editură care a publicat-o s-a închis și cartea nu a mai fost tipărită. Atunci a intervenit gena încăpățînării mele și i-am căutat o casă nouă – la Bloodaxe Books, o editură pe care o admiram de ceva vreme. Pentru a relansa cartea pe piață cu un element de noutate, m-am oferit să mai ficționalizez o parte din istoria familiei mele, și anume cea cu strămoșii de origine germană și irlandeză, pe care îi omisesem prima oară pentru că eram mai interesată de moștenirea mea de culoare.
Am schimbat și forma poetică, spărgînd calupurile de poezie lungi de pagini întregi în dublete de versuri mai ușor de citit. În 2009, cartea a fost relansată în noua ei reîncarnare, oferindu-i o șansă nouă la viață. Dar terminată nu este. Bănuiesc că la un moment dat o să-i mai adaug niște povești de familie.
Fragment din Manifest. Despre cum să nu renunți niciodată, volum în curs de apariție, în traducerea Andreei Călin, la Editura Corint.
Bernardine Evaristo este autoarea a opt cărți de ficțiune, inclusiv romanul Fată, femeie, alta – recompensat cu Premiul Booker în 2019. În 2020, a fost răsplătită cu Indie Book Award for Fiction, iar la British Book Awards a cîștigat atît premiul Fiction Book of the Year, cît și Author of the Year. În iunie 2020 a devenit prima femeie de culoare și prima scriitoare britanică de culoare care a ajuns în topurile de ficțiune din Regatul Unit. Este profesoară de scriere creativă la Brunel University din Londra, vicepreședinte ales pe viață al Royal Society of Literature, membru onorific al St Anne’s College, University of Oxford, și membru onorific al American Academy of Arts and Sciences. A înființat Brunel International African Poetry Prize, programul de mentorat Brunel International African și a participat la înființarea Spread the Word Britain și a primei companii teatrale pentru femei de culoare, Theatre of Black Women.
