Despre cărţile neterminate
Eseul de faţă este preluat din volumul Simulacrele normalităţii, recent reeditat la Editura Humanitas.
Reiau aici problema incompletitudinii, a operelor neterminate, nedefinitivate, întrerupte, de care m am ocupat, pe vremuri, în cartea mea Expresivitatea involuntară. O voi lega de una din prejudecăţile curente ale literaţilor noştri – şi anume aceea a operei ca totalitate măreaţă.
E greu de evaluat cît a avut de pierdut literatura din pricina prea numeroaselor informaţii de care ne lăsăm înrîuriţi, a predispoziţiei de a efectua confruntări cu alte creaţii apărute sub cu totul alte auspicii şi mai ales cu cele cîteva modele mentale de mare, „adevărată artă“ pe care le avem, mărturisit sau nu, imprimate din juneţe pe creier. Numeroase texte nu se bucură de dreptul lor de a fi recitite şi reconvertite expresiv din pricina facultăţii abuzive a raţiunii de a funcţiona prin fixare. Cu alte cuvinte, a felului, în fond meschin, în care întîmpinăm, nu direct şi exclusiv opera, cum ar trebui, ci pe autorul asaltat de slăbiciuni, a cărui imagine, „perfecţionată“ prin cît mai multe analogii şi date biografice, oricum minimalizatoare ca orice asemenea date, ne dă curajul de a decide definitiv.
Numai prea multele informaţii pe care le avem – şi le avem mai totdeauna în detrimentul lecturii vii a textului – despre context, despre circumstanţele culturale şi de epocă ale apariţiei şi mai ales despre intenţia autorului ne împiedică să ne apropiem cu atenţia încordată, cu simpatie şi receptivitate maximă, de operele neterminate.
Mai este la mijloc şi mitul, încă puternic la noi, al creatorului august şi virtuos, posesor suveran al mijloacelor prin care înfăptuieşte miracolul artei. El funcţionează, e încă activ, deşi e greu de spus cîte din impresionantele intenţii ale celor socotiţi, în acest moment, mari creatori, le vor fi fost atribuite. Şi cine poate şti cît au tăiat, în atîtea sute de ani, copiştii şi „editorii“ din textele luate în primire, la cîte ablaţiuni vor fi fost supuse, din diverse cauze, operele rotunde, tabuizate, pe care le avem astăzi sub ochi pe rafturile bibliotecilor şi cîte din ele sînt opera întîmplării şi neglijenţei. Am arăta că iubim neprefăcut literatura dacă am aştepta, în deplină nădejde – descinzînd în ţinutul unui text –, să aflăm lucrurile cele mai uimitoare cu putinţă. Ce ne ar împiedica să vedem, în ceea ce ţine aparent de stîngăcie, de imperfecţiune, rodul unor deranjări intenţionate, al unei neechilibrări voite, al unei ignorări ingenioase a ordinii în stare să dea un ce spontan, natural textului, un efect de vitalitate, un spor de expresivitate şi comunicativitate, semn al tinereţii şi forţei unei literaturi.
Operele neterminate, de pildă, ar trebui citite nu ca texte care au fost întrerupte din lipsă de timp sau de tensiune, ci, să zicem, ca o consecinţă a unei tendinţe consecvente de deschidere sau a unei chemări din adîncuri a spiritului care refuză finitudinea, armonia şi echilibrul, fadoarea perfecţiunii şi teroarea finalului à effet. Operele neterminate sînt o invitaţie la aventură şi ne obligă să preţuim măreţia fragilă a actului creator, semnele, nu totdeauna victorioase, ale luptei, energia fierbinte iradiată de încleştarea cu haosul.
Îndrăznesc să afirm că, într un fel sau altul, rareori sfîrşitul unei proze sau al unei poezii nu reprezintă un abuz.
Funciarmente dizarmonic, spiritul modern nu e iubitor de echilibru. „La beauté est asymétrique“, scria Cocteau. Şi adăuga: „Les anges boitent. La beauté -boite“. Lustrul perfecţiunii, senzaţia rotunjirii au ceva respingător pentru că ne interzic privirea lămuritoare, crudă, dătătoare de curaj, asupra etapelor facerii, a caznelor, a erorii necesare. Greşelile, absenţele, lipsa unor părţi din text ori din compoziţia plastică sînt, nu de puţine ori, accidente fericite. Iar imperfecţiunea a intrat de mult în compunerea noţiunii noastre de expresiv. „Neterminarea“ contribuie la impresie pentru că ne aminteşte că, în lupta dintre raţiunea umană şi natură, dintre geometrie şi întîmplare, victoria nu e niciodată sigură. Avem toate motivele să dăm credit textelor de acest fel care ne pot dispune să le oferim un tîlc superior.
Inexistenţa finalului ne obligă să recitim, să privim cu luare aminte detaliile, care, astfel, ies în evidenţă. Celulele textului capătă valoare plastică şi un simbolism intern căci, în astfel de condiţii, în care urmarea şi subiectul îşi pierd importanţa obişnuită, notaţiile psihologice încep să vibreze şi bogăţia fondului iese la lumină.
Mai există şi plăcerea ce ţi o dau strădania euristică, starea de expectaţie şi mai ales criza ce se declanşează întrucît, în dinamica lecturii, există o tendinţă spre soluţie. Şi fiindcă tot citim pentru a trăi mai intens şi mai divers decît trăim, prin absenţa care se iveşte, ne oferim un moment de aventură şi de îndrăzneală. Intrăm obligatoriu în joc şi decidem cu imaginaţia traseul unei curse personale, o cursă de pariuri pe cont propriu. Plăcerea euristică a descifrării (din unele tipuri de proză) sau plăcerea confirmării şi retrăirii (din alt tip de proză) se preschimbă în voluptatea nesiguranţei. În cititor se trezeşte creatorul obligat să facă ceva – precum copiii azvîrliţi în apă – spre a rămîne la suprafaţă. Considerînd absenţa drept o provocare, cititorului i se va părea imediat că a şi întrevăzut puncte de referinţă, mici indicii de direcţie, sugestii de raporturi, pietre uitate de kilometraj cu care poate să şi organizeze golul. Simţind nevoia unor semne de orientare, el îşi pune în mişcare toate tendinţele lui inconştiente, încărcînd de răspunsuri imaginabile opera, vitalizînd o.
În absenţa continuării se află un agrement ascuns, iar cititorul se găseşte într o poziţie delectabilă. El învaţă să iubească senzaţia de libertate a indeterminării, învaţă să nădăjduiască.
Cărţile cu intrigă marcată, conduse autoritar către un final puternic, se potrivesc cu cea mai firească reacţie, cu prima tentaţie a inteligenţei noastre stîrnite de dorinţa desluşirii şi a soluţionării, a identificării acelui centru, a acelui punct privilegiat din care, aşezat comod, să poţi cuprinde cu privirea opera în întregul ei. E modul nostru obişnuit, raţional şi mecanic de a ne mişca printre lucruri, de a întîmpina evenimentele pentru a le da un înţeles univoc, liniştitor. Dar, în afara lui, a impulsului elementar de a da un sens, un unic sens cavalcadei acesteia posesiv masculine, mai există acea năzuinţă, acea dispoziţie contrarie care complică fericit procesul. Pentru că jinduim să ne ştim inepuizabili ca şi lumea din care facem parte, am dori să fim asiguraţi – ispită demonică sau pornire de copil – că viaţa nu se consumă prin „povestea“ pe care o urmăreşti avid. Şi ne simţim, într un fel, stingheriţi de cursul precis îndiguit, de canalizările care împuţinează afluenţii, reduc aluviunile şi vegetaţia lor. Pentru că nu sigilează curgerea şi dau senzaţia infinitului, cărţile neterminate ar trebui să ne fascineze. Pe de o parte se află, e adevărat, setea de confirmare care te împinge pe un unic coridor luminat; pe de alta însă, aplecarea spre vis şi dorinţa de a ţi prelungi visarea. Poate că, blestemat să fie răpit de caruselul unei structuri narative circulare, nepriceput să rupă cercul vicios şi conştient că pasul următor nu poate fi decît neantul, Gogol a renunţat, cuprins de exasperare, să continue Suflete moarte.
Poate că Mateiu Caragiale, minat cum era de sentimentul deşertăciunii, delăsător şi ostenit ca un aristocrat ce nu era, a simţit că n are fantezia combinativă necesară şi că, împingînd evenimentele abia schiţate spre concret şi spre un deznodămînt oarecare, ar fi ratat penibil scurtele lui povestiri.
Noi însă, întemeiaţi pe o morală a salvării, îi vom vedea pe autori ca pe nişte personaje puternice, hotărîte să refuze orice interpretare limitativă, să se sustragă tiraniei cauzalităţii şi legităţii evenimenţiale. Şi asta fiindcă sîntem convinşi că ordinea şi finalul aşteptat şi proiectat dovedesc, în felul lor, victoria ideologiei, a sistemului şi a încolonării.
Nu ne vom strădui să vorbim de neputinţe, lacune, întreruperi accidentale, neajungeri şi disperări creatoare, ci despre deranjări „ingenioase“ ale rînduielilor şi normelor, despre un procedeu aplicat într un moment calculat matematic pentru a comunica sentimentul de suspensie şi libertate şi a da impresia refracţiei infinite şi a neţărmuririi.
Spiritul ar trebui să refuze „centralizarea“ şi cărţile s ar cuveni, poate, să evoce nu „cercul închis“, ci – cum spunea M. Butor – „spirala care ne invită să o urmăm“.
Îndrăznesc să sugerez celor cîţiva erudiţi ai scriiturii, prietenilor mei care simt, în chip dramatic, cum te cheamă şi te recheamă atotputernicele scheme narative ce duc mereu spre ceva, să procedeze la secţionarea fulgerătoare a scheletului epic. Nimeni nu va fi în măsură să prevadă ce poate să nască golul care stinghereşte.
E greu de priceput de ce am revenit la acest subiect, cînd ar fi trebuit de mult să ştiu că, într-un fel, toate cărţile sînt neterminate.
Eugen Negrici este critic şi istoric literar. La Editura Humanitas a îngrijit recent ediţia Amintiri din război (1941-1944) de Nicu Negrici, tatăl său, ofiţer al Armatei Regale a României între 1909-1995.
