De la artistul-rege la artistul-infractor <p>- <i>interviu cu Mihai MĂNIUŢIU</i> -

A fost cam aşa: de la artistul-rege la artistul-infractor. Greu, foarte greu. Şocant. Scîrbavnic. Încă o dată, dezamăgitor. La Merida, succesul Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, al excepţionalei sale trupe, precum şi al Institutului Cultural Român din Madrid (care a sprijinit financiar şi logistic turneul) a fost enorm -- nu o spun eu, o spun site-urile Festivalului, care pot fi consultate de oricine. România a fost "marea aleasă" a Festivalului, iar noi ne-am simţit ca emisari/reprezentanţi ai unei culturi care poate alimenta şi alte ştiri de vîrf decît cele ale jurnalelor TV spaniole de la orele cinci după-amiaza. Am obţinut Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună dramaturgie, iar Mariana Presecan, Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină (în rol principal). Cei de acolo, de la Festivalul de teatru clasic din Merida, mi-au dat sentimentul că sînt regele de o zi al Festivalului. Ei bine, m-am întors acasă şi am aflat, dintr-un soi de comunicat prost alcătuit (presupun că al Primăriei din Tîrgovişte?, tipărit în Ziua), că sînt un fel de infractor cultural, care "suge sîngele nevinovat al boborului", pentru a monta, vezi dumneata, textul lipsit de importanţă al - totuşi, zic eu, năduşind de enervare! - celui mai important eseist şi critic de teatru european din ultimii ’30 de ani (altfel şi el, săracu’, de origine română). Senzaţia, odată întors acasă, a fost că intru în vată... în vată de sticlă? Cunoşti senzaţia asta atît de specific românească? Noroc cu prietenii, noroc cu publicul "normal", care nu poate fi păcălit cu una, cu două de nişte politruci mioritici. Ce înseamnă, pentru un regizor obişnuit înainte de 1989 cu cenzura şi interzicerea spectacolelor sale, o decizie cum este aceea luată de Primăria din Tîrgovişte în 2008 (comasarea teatrelor într-o direcţie din cadrul Primăriei, cu buget diminuat - n. red.)? Înseamnă că cei de acolo, de la Primărie sau de unde or fi, nu visează nimic de seamă pentru oraşul lor, că vor să-i şteargă amprenta spirituală din peisajul românesc, înseamnă că n-au pus mîna niciodată pe o carte de istorie, ca să vadă ce a însemnat Tîrgovişte în context românesc şi ce ar merita să devină în viitorul apropiat, înseamnă, în esenţă, că nu sînt tîrgovişteni şi că s-au rătăcit pe-acolo, amărîţii, să facă rău oraşului, cît pot ei... Apoi, mai înseamnă că, înainte de ’89 se interziceau spectacole, acum se interzic instituţii - bravo lor! bravo nouă! -, înainte de ’89 erau demişi oamenii cu caracter, acum sînt demise instituţiile care riscă să aibă caracter, înainte de ’89 troglodiţii culturii aveau stea roşie în frunte, acum o au adînc înfiptă în creier... etc., etc. Răspundeţi la acest interviu cu cîteva zile înainte de a pleca spre America, unde urmează să lucraţi, anul viitor, la prestigioasa Universitate Irvine din California. Rămîne evadarea din sistem o soluţie de autoprotecţie pentru artist, aşa cum se întîmpla şi înainte de schimbarea regimului? Nu părăseşti o ţară şi o limbă numai pentru că, din cînd în cînd, aproape toţi pacienţii, pardon, cetăţenii, altfel profund (şi ancestral) apatici, prind să joace cu frenezie hora autodistrugerii, mînaţi parcă de instinctul prea lapidar şi invers al sinucigaşului de ocazie. În ce mă priveşte, România nu mai e o fatalitate, e o alegere. În acelaşi timp, e adevărat că sînt momente, prea lungi momente cînd, în ţărişoara noastră, pînă şi statuile încep să miroasă a rînză de oaie. Nu-i uşor să respiri... Sînt perioade, e adevărat, cînd bîlciul politic anulează orice spaţiu terapeutic în care insul normal s-ar putea refugia pentru a mai lua o gură de aer, pentru a-şi reveni, pentru a-şi realimenta rezervele de bun-simţ. Nu-i uşor să te bucuri că eşti român... Sînt momente, e adevărat, prea multe momente cînd, din pricina neruşinării care ne înconjoară, în noi se redeşteaptă reflexele înfricoşătoare ale celui mai cumplit exil: exilul interior. Sîntem aici, dar sîntem departe, în exil... Nu-i uşor să te simţi exilat în propria ta ţară... Şi, în fine, ca s-o spun pînă la capăt şi să răspund totuşi la întrebare: da, cei din Occident, din SUA şi aşa mai departe, da, fir-ar să fie!, tot ei ne apără şi ne protejează de-ai noştri! a consemnat Cristina MODREANU