De ce avem nevoie de Festivalul de Film Românesc de la New York

- "Donăm un pic şi ne reparăm onoarea" -

Ajuns la a opta ediţie şi reinventat anul trecut de către echipa Romanian Film Initiative – în contextul refuzului Institutului Cultural Român de a mai susţine acest eveniment atît de necesar pentru cinematografia românească – „Making Waves“ urmează să aibă loc la finalul lui 2013, fiind finanţat în cea mai mare parte prin crowdfunding (www.filmetc.org/kickstarter). I-am rugat pe cîţiva actori importanţi ai industriei cinematografice (şi nu numai) de la noi să ne spună de ce avem nevoie de acest festival şi de ce e important să ne mobilizăm şi să ne promovăm cu resurse proprii. Pe noi ne-au convins.

● Lucian PINTILIE,
regizor

Susţin „Making Waves“ pentru că echipa care-l organizează – şi căreia îi admir efortul susţinut, în ciuda atîtor obstacole – are perseverenţa de a realiza un festival de înaltă ţinută la New York, un eveniment atît de necesar cinematografiei româneşti. Filmele prezentate la Lincoln Center sînt aşteptate, dar mai ales neaşteptate, clasice şi iconoclaste, şocante, emoţionante, amuzant de tragice, tragic de amuzante. Work in progress = world in progress – îi doresc viaţă lungă Festivalului „Making Waves“.

● Adina PINTILIE,
regizor

Pentru că unul dintre cele mai valoroase produse culturale româneşti din ultimii ani este cinema-ul. Pentru că promovarea internaţională a cinema-ului românesc este implicit un serviciu major adus imaginii României în lume. Pentru că, aşa cum demonstrează succesul ediţiilor anterioare şi ecoul major de care s-a bucurat festivalul, există un interes din ce în ce mai mare în rîndurile publicului american pentru cinema-ul românesc – interes cultivat de echipa festivalului cu talent, perseverenţă şi profesionalism. Pentru că „Making Waves“ e, în sine, un „statement“ politic impresionant şi o mostră de mare curaj, de admirabilă „rezistenţă prin cultură“.

● Corneliu PORUMBOIU,
regizor

„Making Waves“ este, indiscutabil, cel mai important festival de film românesc din afara ţării. În plus, se desfăşoară la Lincoln Center, un punct central în viaţa culturală a New York-ului. Cred că trebuie să susţinem acest festival, în contextul în care piaţa din America e greu accesibilă şi foarte puţine filme româneşti au posibilitatea de a fi distribuite acolo. În cadrul „Making Waves“ au şansa de a fi proiectate filme noi, care n-au avut distribuţie în State, sau filme mai vechi româneşti care n-au trecut niciodată Oceanul.

Din păcate, statul român nu mai are absolut nici o implicare în acest festival. De aceea, e important să păstrăm „Making Waves“; altfel, s-ar irosi o muncă de ani de zile. Puţină lume ştie că acest festival a avut loc la început în altă parte şi că, în timp, şi-a căpătat un renume, astfel încît a ajuns să fie găzduit de Lincoln Center. Nesusţinîndu-l, riscăm să-l pierdem.

● Mona NICOARĂ,
regizor

„Making Waves“ e necesar din multe motive: este o oportunitate unică pentru filme româneşti, care altminteri nu ar ajunge la publicul şi în industria de film din SUA, ambele dependente de o piaţă de distribuţie prea puţin generoasă cu arta europeană; continuitatea festivalului este esenţială pentru păstrarea prestigiului pe care cinematografia noastră şi l-a cîştigat în lumea filmului independent de aici; şi, nu în ultimul rînd, acest showcase cu o selecţie atentă pune acele cîteva vîrfuri mai cunoscute în context istoric şi creativ, şi înlătură iluzia accidentalului în cinematografia românească.

Dar, pentru mine, care trăiesc la New York, „Making Waves“ este în primul rînd o necesitate personală: e o bucăţică de „acasă“. Toţi cei care am mers la festival de-a lungul anilor, la Tribeca Cinemas şi apoi la Lincoln Center, ştim că întîlnirea anuală dintre oamenii de film din ţară şi cei de aici, din SUA, are magia şi căldura ei specială, inconfundabilă chiar şi în contextul suprasaturat al New York-ului. E un mic TIFF, o doză anuală de drog bine preparat şi bine administrat, astfel încît să creeze dependenţă.

● Radu JUDE,
regizor

Cînd faci un film, îţi doreşti ca el să ajungă să fie văzut de cît mai multă lume. Şi de foarte multe ori, asta se întîmpla cu ajutorul altora, al unor oameni care nu sînt implicaţi în producţia filmului respectiv. Iar cînd ei o fac din proprie iniţiativă, fără ca asta să ţină de „fişa postului“ de la o instituţie oarecare, probabilitatea de succes creşte pentru că avem de-a face cu oameni pasionaţi sau măcar interesaţi autentic de film şi de promovarea lui acolo unde contează. Într-un fel, făcînd-o pe cont propriu, oamenii ăştia îşi asumă succesul sau eşecul evenimentului, fără să poată pasa responsabilitatea altcuiva, iar asta mă face să-i simt cumva apropiaţi. În plus, la cît de fragilă e situaţia oricărei instituţii culturale din România (vezi cazul ICR), o alternativă de acest tip se dovedeşte a fi şi mai importantă pentru că poate fi mult mai stabilă.

● Ada SOLOMON,
producător

Eu cred că „Making Waves“ e necesar pentru că face valuri. Pentru că atrage atenţia. Pentru că adună şi împarte energie bună. Pentru că, pentru orice produs cultural din lume, faptul de a fi prezentat în inima New York-ului e un lucru foarte mare. Pentru că prezenţa la Lincoln Center înseamnă recunoaştere şi cunoaştere. Pentru că nu oricine ajunge acolo, în faţa acelui public „ales“.

Participarea susţinătorilor anonimi la strîngerea de fonduri e un gest de susţinere şi de înţelegere a importanţei acestui eveniment. Este un semnal prin care, după puterile fiecăruia, se spune mult mai răspicat: avem nevoie de vizibilitate pentru produsele culturale de calitate din România. Şi este, în acelaşi timp, o atenţionare de „cod roşu“, prin care autorităţile sînt anunţate că, pentru cetăţeanul de rînd, cultura şi promovarea acesteia contează. Valurile pe care le-a stîrnit „Making Waves“ anul trecut, fie şi doar prin faptul că au reuşit să strîngă banii pentru eveniment într-un timp atît de scurt, au demonstrat solidaritate şi interes.

În fond, susţinerea aceasta, efectivă şi anonimă, este un semn că sîntem încă sănătoşi, puternici şi, la nevoie, împreună.

● Dan PERJOVSCHI,
artist vizual

Ani de zile trebuia să explic de unde vin – Brâncuşi, Tzara, Nadia Comăneci. După ce-au apărut Puiu, Porumboiu et comp., veneam din ţara cu filme bune.

Cine cunoaşte cît de cît New York-ul îşi poate imagina că a trezi interes în oraşul cu un milion de teatre, muzee şi galerii este un lucru excepţional. Filmele româneşti premiate la Cannes, Berlin şi Sarajevo au reuşit asta. De cîţiva ani, Festivalul de Film Românesc face valuri în ţara balaurului Hollywood. Cît timp a fost posibil, s-a făcut cu sprijinul statului. Acum, statul are altă filozofie, naţional-pompieristă, fără „experimente“ şi „mizerabilism“. Aşa că festivalul s-a făcut cu sprijinul publicului, care-a kickdonat un sfert de buget. De restul s-a ocupat echipa Romanian Film Initiative. A ieşit superbine, cu săli pline şi cronici mişto.

Anul ăsta e de făcut la fel. Putem rezolva singuri treaba. Donăm un pic şi ne reperăm onoarea. Fără umilinţe, fără birocraţii infernale sau pomeni politice. Putem contribui la un proiect care arată o Românie sigură pe sine, creativă şi (auto)critică. Aşa cum ne-ar place să fie.

Îmi plac teribil lucrurile mici, care creează posibilităţile mari... kickstarter.

● Cristina FLUTUR,
actriţă

Faptul că avem nevoie de „Making Waves“ la New York mi se pare o chestiune de bun-simţ, care în mod normal n-ar mai trebui să aibă nevoie de nici o lămurire. E ca şi cînd ai începe să explici un adevăr evident, pe care îl ştie toată lumea. Întrebarea ar fi, mai degrabă: Cum să nu avem nevoie de „Making Waves“ la New York? A face valuri oriunde în lume înseamnă ceva. A face valuri la New York e deja un lucru mare. Iar filmul românesc are în prezent cu ce şi e cît se poate de firesc să ia şansa asta şi să fie arătat lumii. Mai ales că nu e simplu să ai atenţia unui public cum e cel de la New York, care a văzut multe... Şi totuşi, la festival, sălile sînt pline, ziarele scriu cu poftă şi vestea unui cinema de bună calitate se răspîndeşte. Şi nu oricare cinema, ci al nostru, cu regizori de la noi, cu actori de la noi, cu poveşti de la noi, care emoţionează acolo, departe, peste mări şi ţări.

● Cătălin CRISTUŢIU,
monteur

Există cîteva locuri în lume unde presa culturală este relevantă la nivel mondial: Londra, Paris, New York. Să organizezi un eveniment anual credibil, care expune producţiile româneşti de cinema, presei şi publicului unei astfel de metropole, este cel mai bun lucru care se poate întîmpla unui film de artă şi, finalmente, ţării producătoare. Tot demersul mi se pare atît de natural şi de necesar, încît îmi este greu să îi găsesc justificări. Cred că ecourile din presa americană sînt mai bune decît orice argument scris post factum, din România.

Situaţia în care ne aflăm este un test de solidaritate şi de gîndire limpede pentru noi, din momentul în care statul român a hotărît să-şi fure singur pălăria.

au consemnat Ana Maria SANDU şi Luiza VASILIU

Foto: D. Perjovschi