David Duchovny, Acumulare, traducere de Iulia Gorzo, Curtea Veche Publishing, 2023 - fragment

Atunci cînd obsesiile citadine și singurătatea apăsătoare își dau mîna, un newyorkez constată că mișcările îi sînt urmărite. În acest joc periculos de-a viața și de-a moartea, descoperim ce înseamnă izolarea extremă și care sînt consecințele unei pandemii, totul într-o frescă proas-pătă a lumii în care trăim. David Duchovny scrie un roman cît o respirație, un thriller camusian în care personajul principal își caută sensul, însă mintea începe să îi joace feste. Pe măsură ce misterul se adîncește, asistăm la o călătorie spre sine în care micile momente iluminate ascund adevărate capcane.

„Un thriller à la Hitchcock inspirat de viața în pandemie.“ – The Village Voice

„Ușor de citit, imposibil de uitat.“ – The Pavlovic Today

DAVID DUCHOVNY este un renumit scriitor, actor, regizor, cîntăreț și compozitor de origine americană. Are o carieră în actorie care însumează mai bine de treizeci de ani de activitate, cu roluri marcante care l-au consacrat, cum ar fi detectivul Fox Mulder din Dosarele X sau scriitorul Hank Moody din serialul Californication, pentru care a și fost premiat cu două Globuri de Aur. Ca muzician, a lansat trei albume de studio: Hell or Highwater, Every Third Thought și Gestureland. După ce a terminat studiile la Princeton, apoi la Yale, a publicat cinci cărți și a ajuns în topul de bestsellere New York Times. Este cunoscut pentru stilul caustic, plin de umor negru. Acumulare este cea mai recentă apariție editorială și un bun exemplu pentru întreaga sa operă.

***

Oamenii ca oamenii, dar era așa de plăcut să fie din nou afară, în natură. Mă rog, cel puțin în acea versiune urbană restrînsă, răsumblată. O, New York, de fapt Manhattan, cu inima sa centrală verde, înmi­resmată. În acea zi, parcul depopulat de pandemie i se părea un memento al lucrurilor pierdute, cucerite și îmblînzite; și începu să filozofeze de zor în timp ce trecea agale pe lîngă Strawberry Fields, care zăcea în părăsire, jucîndu-se cu această idee – parcul ca un fel de monument viu al victoriei noastre supreme asupra Naturii. Am cîștigat. Am închis-o pe Mama Natură aici, în acest parc, ca pe duhul din sticlă cel din povești, cu gratii de asfalt în est, vest, nord și sud, pentru ca Natura Umană să poată zburda pe străzi liberă, neîmblînzită. Orașul său dădea tonul pentru întreaga Lume Nouă, vestitorul conștiinței orașu­lui ca parc de distracții – acea obsesie egocentrică a speciei față de destinul omului mai presus de orice altceva, butonul ultim, fatal, ierarhic din vîrful pira­midei –, Natura Umană cea măruntă, grandioasă, mai presus de Mama Natură. Brusc, Central Park îi apăru ca o piatră de mormînt uriașă a trecutului primăvăratic și-și dori să compună pentru înmor­mîntare un discurs dojenitor, plin de emoție, uni­ficator, care să transforme conștiința lumii și să le arate oamenilor că se înșelaseră.

„O, de ce nu poți tu să mai și taci, să trăiești momentul și să te bucuri de parcul ăsta al dracului de mișto, Ridley?“ se întrebă el cu voce tare, oprindu-se puțin și constatînd că tot cam așa vorbea și fosta lui soție. O, Ridley, de ce nu poți să te distrezi și tu o dată-n viață? Să se distreze. Ridley clătină din cap și rîse trist, aproape jenat, de propria incapacitate de… a se bucura. Să fi fost vina lui? Posibil. Chiar nu-și dădea seama. Și chiar dacă parcul era doar un memento cumințit al vechiului haos, era adevărat și că de fiecare dată cînd hoinărea prin el, Ridley vedea obligatoriu ceva nou, ceva ce nu mai obser­vase pînă atunci, vreun semn sau iz de autenticitate primordială. În plus, auzise recent povești alarmist despre animale sălbatice care recuceriseră o parte dintre teritorii, în timp ce oamenii se retrăseseră din parc de frica virusului și hibernau în bîrlogurile lor confortabile de acasă. Ratoni care căpătau tot mai mult curaj de la o zi la alta. Gîște care se adunau ca niște oștiri trîmbițînde și găinățînde. Pisici și cîini sălbăticiți. Șobolani care se revărsau noaptea ca pîraiele, în timp ce escadrile de șoimi se repezeau asupra prăzii ușoare. Chestii ca Diamond Dogs, dar pe bune, își spuse el. In the year of the scavenger, the season of the bitch. „În anul hienelor, în anotimpul cățelei.“ Vers din melodia „Diamond Dogs“ a lui David Bowie.Parcul evadat din închisoare, duhul scăpat din sticlă. Tare-i subțire poleiala civi­lizației, ca hîrtia. Specii care nu s-au mai văzut de generații se întorc. Vulturi? Urși? Pume? Mama Natură se scoală de pe patul de moarte și ripostează. O mică mostră de apocalipsă chiar acolo, în propria bătătură!

Ridley trase adînc aer în piept, privi prudent peste umăr și regăsi un vag sentiment de venerație. Venerația e simpăticuță, își spuse el. Sînt un simpatic. Știa că lumea sălbatică indigenă mai are cîțiva ași în mînecile ei verzi.

Se pomeni în scurt timp, fără să fi plănuit, aproape de strada unde estimase că se afla clădirea cu semnalul luminos. Clădirea ca o menoră miracu­loasă. Se orientă, privind înapoi peste oraș în direc­ția apartamentului său, unde reuși să deslușească vag propria fereastră sau locul în care ar fi trebuit să fie fereastra. Ieși din parc și găsi o bancă de lemn în capătul de vest al Fifth Avenue, chiar în fața obiectu­lui fascinației sale. Își cumpără un hotdog, un suc și niște nuci caramelizate de la un vînzător stradal care purta mănuși de plastic, ca un chirurg. Un lucrător esențial, un doctor al crenvurștilor din prima linie. Poate că tipul vindea souvlaki și covrigi sfidînd interdicțiile guvernului, ei, și? La fel ca micii lăstari verzi care răsăreau în fiecare primăvară, neplantați și nedoriți, printre dalele de ciment de pe terasa lui, fără pic de pămînt, la etajul douăzeci, viața nu putea fi oprită – se strecura printre crăpături. Viața găsea o cale. Nomadul ăsta care vindea hotdogi era un model pentru noi toți, ce naiba. Nuci caramelizate bune și bunul Dumnezeu, oftă Ridley, fremătînd de speranță. Era ca o duminică de pe vremuri; aproape că-și simțea inima ușoară. Era afară, la aer curat, și nu trebuia să se ducă nicăieri. Trase un pumn în aer, în semn de bucurie și protest.

Mîncă entuziast, strigîndu-i vînzătorului că are marfă de soi. Poate că i se adresă chiar cu „dragul meu“. O, era o zi în care radia bună dispoziție în toate direcțiile. Viața era grozavă – mă rog, nu, deo­camdată viața era interzisă, se gîndi el, dar avea să fie iar grozavă. Privi în sus la ferestre și încercă să le numere, ca să identifice cu precizie portalul său mis­terios. Poate că avea să găsească o soluție aritmetică. Eu stau la etajul douăzeci și unu, ori atîtea tavane de trei metri pe etaj, ținînd cont de unghiul orizontului din perspectiva mea, de la o distanță de 800 de metri, aplicînd cutare sau cutare formulă, plus linia dreaptă și refracția, se creează următoarea iluzie prismatică… ei, abureli. Rîse pe seama lui. Știa că e unul dintre acei membri ai tribului de ipocriți care cred cu reli­giozitate în știință, fără să aibă de fapt habar de ea.

Știința, acea hidră cu două capete de pe vremea liceului – chimie și fizică –, deși prin definiție empi­rică, era de fapt o chestiune de credință pentru un absolvent umanist ca el, cu o educație lejeră (altfel spus, mai degrabă ignorant). Căci ce să fie nume­rele, formulele și predicțiile sale de nepătruns, spe­cula el, altceva decît limba preoțească, rugăciunile și profețiile unicului Dumnezeu adevărat care-i nimicise pe toți ceilalți zei și le îngropase altarele primitive, fumegînde, într-o avalanșă de ecuații și teoreme scrise pe tablă?

Dacă-l luai la întrebări, Ridley n-ar fi putut explica deloc convingător cum îi funcționează tele­vizorul, sau avioanele, sau curenții din ocean și de pe cer, Big Bangul și nici… gravitația, epidemiologia, sinusul și cosinusul, fotosinteza, becul electric, tele­fonul/aplicațiile/internetul din mîna sa (o, de cîte ori încercase în zadar fiică-sa să-l lumineze pe mar­ginea acestui subiect) și tot așa… la drept vorbind, nici măcar afurisitul său de creier, sau corpul, sau sîngele. Lista lucrurilor pe care se baza orbește în fiecare zi și despre care nu știa, practic, nicio iotă era nesfîrșită, iar dac-ar fi stat prea mult să se gîndească la propria ignoranță senină și încredere infantilă, s-ar fi descurajat de-a dreptul. Ce însemnau pentru el denumirile din tabloul periodic, atomii, electro­nii, neutronii cu tot neamul lor, dacă nu ipostaze ale îngerilor, demonilor și zeilor, cu puteri înspăimîntă­toare, absolute, cosmice?