Dans cu copite de capră
Primul moment, dedicat lui Josephine Baker, este considerat de Andre Lepecki, (unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai dansului), un manifest al limbajului coregrafic postcolonial. Trupul gol al interpretei este vopsit în negru, chipul, puternic machiat, iar mîinile, albe. Piesa este bazată aparent pe nemişcare, nu vedem ceea ce în mod obişnuit considerăm a fi dans. În locul pantofilor de dans, Vera Mantero poartă o pereche de copite de capră şi rosteşte o succesiune de cuvinte negative. Nu se aude nici un verb, iar laitmotivul discursului este adjectivul "atroce". Pe măsură ce trupul este dezvăluit într-o lumină de intensitate graduală, înţelegem că prezenţa Verei Mantero în scenă este o încercare de găsire a unui echilibru, înţelegem că personajul sintetic din faţa noastră îşi plasează identitatea între corpul psihologic al cuceritorului alb şi trupul negru al celui cucerit. Dincolo de pledoaria pentru limita pe care calcă perpetuu dansatorul, un demers despre fragilitatea în care se înscrie propria condiţie, intuim şi un discurs autobiografic, o încercare de absorbire şi transfigurare în propriul trup, convertit în discurs scenic, a biografiei marcate de mister a Josephinei Baker. Cea de-a doua piesă ne oferă motricitate neînscrisă într-o schemă fixă. Perhaps... este o improvizaţie în care decorul, muzica şi rochia interpretei creează cadrul imuabil perfect. Decorul, conceput de Andre Lepecki, are o funcţie importantă în configurarea mesajului: spaţiul în care se desfăşoară improvizaţia este încadrat de patru mulaje de ceară reprezentînd fiecare o labă a piciorului, toate atîrnînd de plafon şi aşezate deasupra unor lămpi de gaz aprinse. Mulajele de ceară au, în Portugalia, statutul de obiecte de cult, sînt duse la biserică de cei care se roagă pentru vindecare. Pe lîngă încercarea de a răsturna ordinea logică a discursului coregrafic (gîndire-dans), acest moment vorbeşte, din nou, despre polisemia pe care o primeşte corpul atunci cînd piciorul dansatorului generează semnificaţii. Dincolo de limbajul coregrafic care ia naştere într-un context postcolonial, creaţia Verei Mantero ni se dezvăluie ca o serie de discursuri universale, tocmai pentru că sursa din care este extrasă substanţa coregrafică este foarte personală. Privite prin prisma manierelor discursive, cele două solo-uri sînt complet diferite. Deşi pare construit pe anularea mişcării, one mysterious... este un spectacol de dans în sensul propriu, fiind un demers despre căutarea acerbă a echilibrului unui corp angrenat în dans, despre esenţa tragică a unei arte menite să gliseze între limită şi imposibilitate. Al doilea solo, cu dinamica şi noutatea aduse cu fiecare reprezentaţie, este centrat tot pe problematica echilibrului, a pericolului şi atingerii efemerităţii, ideea fiind de această dată evidenţiată şi prin simbolistica decorului. Două demersuri despre problematica dansului, confruntat cu limita, dar şi cu inepuizabile deschideri.
