Dacă dandysmul a fost o istorie, amazoanele vor fi o poveste - interviu cu Adriana BABEŢI -
Amintirile mă chinuiesc, ca să dau şi eu un citat cultural. Cum mă urmăreşte trecutul, exact cînd mă aştept mai puţin! Şi-mi scoate la iveală episoade pe care nu le reneg, dar de care mi-e o jenă cumplită. Chiar dacă numele meu e pomenit într-o companie excepţională, prozele pentru care am luat nu ştiu ce premiu erau în mod sigur îngrozitor de proaste. Pur şi simplu, nu-mi pot explica de ce şi, mai ales, cum am luat acel premiu. Dar de debutat am debutat mult mai devreme, la 15 ani, într-o publicaţie a elevilor din Timişoara, tot cu proză şi tot jalnică. Mă şi întreb de ce am perseverat să scriu (e drept, nu proză-proză, ci eseu, critică literară şi un fel de publicistică pe care recent am înghesuit-o selectiv între două coperte şi i-am spus Prozac. 101 pastile pentru bucurie). E ceva la graniţa prozei. Deocamdată, atîta pot. Cum e să "restaurezi" poveşti reale care frizează senzaţionalul? Cum să fie? Pînă la un punct, palpitant, iar după aceea, cu destul de multe riscuri. Sînt sigură că întrebarea se leagă de felul în care am tricotat la şase mîini, împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, romanul Femeia în roşu, nu? Dar am avut şi alte experienţe de genul ăsta, pe cont propriu sau în doi; e drept, nu în vreun roman, ci într-un fel de proze epistolare sau de tip jurnal care vor rămîne probabil pentru totdeauna în sertare. Partea lor de senzaţional stă în faptul că au pre-scris, ba chiar au prescris nişte vieţi, oricît de paranormal ar suna ce spun acum. Asta s-a întîmplat şi cu povestea femeii "în roşu" (sau mai exact în portocaliu, pentru că rochia pe care o purta în seara de pomină din vara lui 1934, cînd la cinematograful Biograph din Chicago l-a vîndut FBI-ului pe inamicul public al Americii, John Dillinger, nu era de fapt roşie-roşie). Subiectul ales de noi pentru roman a fost o poveste reală, un fel de mică bombă istorică. Misterioasa trădătoare a lui John Dillinger, Anna Sage, era o româncă din cîmpia Banatului, cu o viaţă incredibilă, care a murit asasinată la Timişoara în aprilie 1947. Am reconstituit " cu o documentare la sînge " tot ce s-a putut recupera şi am restaurat astfel o biografie. Senzaţionalul a apărut însă abia după încheierea cărţii, cînd mare parte dintre persoanele reale pe care noi le-am făcut personaje au sfîrşit tragic. Sigur, romanul a mai şi fabulat pe ici, pe colo. Dar fabulaţionările noastre, în fond, deducţii scriitoriceşti, s-au dovedit a fi mai apoi cea mai pură realitate. De pildă, faptul absolut senzaţional, că bărbatul ciuruit de FBI la Chigaco n-a fost de fapt John Dillinger. Filmul cu Johnny Depp în rolul lui Dillinger, film ce a rulat şi în România, nu ţine cont de acest adevăr. Cine ştie ce ni s-ar mai întîmpla dacă romanul ar fi tradus. Sau, Doamne apără, ecranizat! Cum a fost să scrieţi alături de Mircea Nedelciu şi de Mircea Mihăieş? A fost o imensă şansă şi o imensă bucurie, pentru că lucrul timp de trei săptămîni la cele peste 500 de pagini manuscrise a fost un joc superb între prieteni. Nu ne-am certat niciodată, n-am avut orgolii (deşi eram naturi total diferite), pentru că am făcut totul fără încrîncenare, din plăcere. În fiecare seară, după cîte 10 pagini bătute la maşină (băieţii, mai cu spor, eu, destul de chinuit), ni le corectam fără cruţare, tăiam, scriam pe margine cuvinte nu prea măgulitoare, cinam voioşi şi a doua zi ne puneam pe îndreptat tot ce nu plăcuse celorlalţi. A fost raiul pe pămînt ca experienţă de scris colectiv. Aţi mai porni la un astfel de drum? Sincer, nu ştiu. În tinereţe şi la maturitate munca în echipă m-a prins cu totul: am tradus în doi (cu Delia Şepeţean Vasiliu), am făcut antologii în doi (cu Cornel Ungureanu şi Mircea Mihăieş), am lucrat în echipe de cercetare alcătuite din mulţi oameni, iar uneori chiar le-am coordonat. Dar de cîţiva ani am luat-o pe cont propriu. S-a întîmplat aşa şi prin natura profesiei, şi poate pentru că am dobîndit ceva mai multă încredere în mine. Însă roman nu ştiu dacă aş mai avea cum şi cu cine să scriu la şase mîini. Experienţa noastră de atunci, din 1986, a fost unică şi irepetabilă, cu atît mai mult cu cît Mircea Nedelciu nu mai e printre noi de zece ani. "Filfizoni, spilcuiţi, sclivisiţi" Dandysmul a trecut în mai toate zonele culturale " muzică, cinematografie, literatură... Credeţi că dandysmul, practicat ca modalitate de a gîndi şi simţi, de cultivare a minţii, poate deveni o materie şcolară? Da, pentru că ar fi " cred " extrem de atractiv pentru generaţiile tinere (am văzut asta în multe împrejurări şi m-am mirat, dar nu foarte tare), apoi pentru că ar fi un bun prilej de a vorbi despre eleganţă şi stil, trecînd prin toată cultura, într-o lume plină de prost gust şi mitocănie. Ar fi o soluţie de a-i cîştiga pe cei foarte tineri de partea bunului gust. Evident că, transformat în materie de tocit ca oricare alta, şi-ar pierde şi rostul, şi farmecul. Dar dacă ar apărea într-un context mai larg, ca un capitol dintr-o istorie a culturii concepută inteligent şi atractiv, ar fi valabil. Baudelaire spunea că "pentru dandy-ul perfect, strălucirea excesivă a hainelor, precum şi calitatea lor nu reprezintă decît un simbol al superiorităţii aristocrate a minţii". Ce a dus la golirea dandysmului de sensul său autentic şi l-a transformat în ceva frivol? În ziua de azi, a fi dandy nu e tocmai un compliment... Dar aşa a fost încă de la început, de cînd dandysmul a apărut ca fenomen istoric, consemnat şi recunoscut ca atare (deci de la începutul veacului al XIX-lea). Pentru marea majoritate, a fi dandy era aproape întotdeauna echivalent cu a fi frivol, agăţat doar de suprafaţa lucrurilor, de vestimentaţie, de pildă. Să ne amintim de cuvintele româneşti care îi desemnau pe aceşti bărbaţi acum 150, dar şi acum 50 de ani: filfizoni, spilcuiţi, sclivisiţi. Era mereu o distanţă încărcată de uimire iritată, dispreţuitoare între cei copleşiţi de gust comun, banalitate, conformism şi aceşti contestatari soft, plini de eleganţă. Alteori dandysmul a trecut în tabăra cinismului " dacă ne gîndim la G. Meredith, care punea egalitate între cinism şi dandysmul intelectual. A avut vreun rol negativ factorul feminin în această luptă a aparenţelor şi esenţialului? Cred că ar mai trebui să scriu o carte ca să pot răspunde complet acestei întrebări, din care aş scoate rapid epitetul "negativ" aşezat lîngă "rol". Da, felul în care un dandy se poziţionează în relaţia cu diferitele tipuri de feminitate (el însuşi avînd o marcată componentă feminină) a jucat un rol important în lupta cu pricina. Dar în cîteva capitole din cartea mea despre dandysm am insistat asupra faptului că nu operez niciodată cu judecăţi de valoare morală, atunci cînd descriu şi analizez acest fenomen. Deci nu dau bile albe sau negre unui rol. Expun lucrurile pur şi simplu, pentru că într-un studiu de asemenea factură cea mai corectă atitudine mi se pare obiectivitatea. Varianta feminină a unui dandy era o dandyess sau dandizette. Se ştiu mai puţine lucruri despre femeile dandy, decît despre bărbaţi. Există vreo explicaţie? Explicaţia e simplă: pentru majoritatea covîrşitoare a dandylogilor de ieri şi de azi, dandysmul e un fenomen strict masculin. Şi eu cred că aşa este, chiar dacă unele variante de feminitate (pe care unii, cam grăbiţi, le analoghează amazonismului) au ceva dandy. Dar numai parţial. Cum ar fi, de pildă, un anume tip de eleganţă vestimentară, aşa cum propunea o expoziţie extraordinară din 2008, intitulată "Dandysme 1808-2008, de la Barbey d’Aurevilly la Christian Dior", organizată şi deschisă la Muzeul Dior din Granville. Un prilej minunat pentru a celebra două personalităţi ale acestei regiuni din vestul Franţei, pe Barbey, autorul primului tratat despre dandysm, şi pe marele Dior. Ei, bine, cine trona pe toate cataloagele, afişele? Nimeni alta decît Giselle Bundchen, în chip de Doamna Dandy, de-o eleganţă uşor masculinizată. Voil
