Cum interacţionăm cu operele de artă

– despre social tagging –

De la sutele de mii de pergamente ale Bibliotecii din Alexandria şi pînă la milioanele de volume din Biblioteca Congresului din Washington, cea mai mare provocare pentru bibliotecari a rămas clasificarea şi catalogarea arhivelor. Sistemul de catalogare a cărţilor dintr-o bibliotecă permite descrierea şi organizarea lor în aşa fel încît cititorii să le poată găsi uşor. În cazul unor resurse digitale, intangibile (fişiere audio, video, documente electronice etc.), ideea este clasificarea şi etichetarea lor în aşa fel încît acestea să fie diferite de altele similare şi, în acelaşi timp, să poată fi uşor de găsit prin accesarea exclusiv virtuală a suportului fizic (de cele mai multe ori, un server aflat într-un

Sistemul de catalogare specific bibliotecilor poate fi imaginat sub forma unor metadate. Conform definiţiei date de National Information Standards Organization, metadatele, denumite şi informaţii despre informaţii sau date despre date, sînt un tip de informaţie structurată care descrie, localizează şi ajută la folosirea şi administrarea unei resurse. Iniţial, adăugarea de metadate era rezervată profesioniştilor. De pildă, în cazul cărţilor, bibliotecarul trebuia să medieze între intenţia autorului şi nevoile cititorilor, păstrînd totuşi o poziţie neutră. În catalogul astfel rezultat, nevoile cititorilor rămîneau în plan secund. 

Dacă luăm ca exemplu resursele digitale destinate învăţării, constatăm că şi acestea au fost indexate prin intermediul metadatelor. Spaţiile virtuale care găzduiesc asemenea resurse sînt baze de date online, denumite

(LORs) sau biblioteci digitale. Odată cu sporirea accesului publicului la acest tip de resurse, adăugarea de metadate nu mai este privilegiul unor iniţiaţi, ci poate fi făcută de către oricine. De multe ori, cei care le folosesc nici măcar nu sînt conştienţi că adaugă „metadate“ sau ce înseamnă termenul. Ei vor doar să eticheteze adăugînd cuvinte-cheie sau

-uri pentru a-şi uşura modul de organizare a colecţiei personale de resurse digitale. 

Etichete colaborative 

Odată cu explozia

şi a platformelor colaborative, generarea metadatelor s-a democratizat. Editorul/

-ul nu mai are control deplin asupra cuvintelor-cheie relevante pentru conţinutul făcut public, ci acestea sînt din ce în ce mai mult rezultatul unei colaborări între autori, utilizatori şi consumatorii conţinutului respectiv. Prin urmare,

(numită şi

, spre deosebire de taxonomie, ştiinţa legilor legate de clasificare) este practica prin care utilizatorii obişnuiţi generează etichete şi cuvinte-cheie digitale pentru a clasifica conţinut online. Spre deosebire de normele pe care trebuie să le respecte un bibliotecar sau un arhivar, utilizatorii pot folosi, subiectiv, doar acele metadate care le sînt folositoare şi relevante. Rareori utilizatorii creează deliberat colecţii de metadate, acestea apărînd atunci cînd există un număr mai mare de indivizi care generează şi salvează etichete pe o anumită platformă. 

Printre cele mai cunoscute site-uri care s-au bazat de la început pe contribuţia utilizatorilor în generarea de etichete sînt Flickr (un serviciu de depozitare de fotografii şi conţinut video),

(un serviciu de stocare, indexare şi descoperire de site-uri favorite),

(un site care oferă muzică online şi posibilitatea de a eticheta artiştii şi cîntecele) sau technorati (care pînă în mai 2014 a găzduit cel mai relevant index al blog-urilor şi un puternic motor de căutare prin etichetele generate de utilizatori). De obicei, imaginea/videoclipul/articolul postat primeşte un număr de etichete din partea mai multor utilizatori. Aceste etichete sînt administrate de un sistem inteligent care oferă sugestii către alte postări similare, asociate aceloraşi etichete sau colecţii de cuvinte-cheie. În acest fel, oferta disponibilă online poate fi explorată în mai multe moduri şi prin fluxuri de navigare diferite. 

Flickr a fost şi primul site important care a publicat un aşa-numit

care evidenţiază frecvenţa apariţiei anumitor etichete, utilizînd culori şi mărimi diferite pentru a marca importanţa fiecărui termen. Mai utilă este posibilitatea oferită de unele site-uri de a da click pe un tag din Cloud, în scopul de a obţine o listă cu toate articolele asociate cu eticheta respectivă. Există şi unele riscuri (manipulare a etichetelor, vandalism etc.) asociate cu democratizarea posibilităţii de a adăuga etichete, însă acestea pot fi combătute inclusiv prin implicarea – de cele mai multe ori voluntară – a celorlalţi utilizatori. 

Muzee 2.0 

În domeniul cultural, diverse instituţii de patrimoniu care gestionează colecţii au sesizat oportunitatea implicării utilizatorilor în sortarea şi accesibilizarea lor, precum şi posibilitatea de a se adresa unor noi categorii de public. În momentul în care muzeele au început să-şi pună la dispoziţie colecţiile prin intermediul galeriilor de imagini online, interfeţele site-urilor nu difereau prea mult de cele ale bazelor de date folosite de profesionişti. Iar lipsa unui context mai larg poate face căutarea prin mii de imagini o experienţă deloc plăcută pentru vizitatori mai puţin familiarizaţi cu limbajul de specialitate. Altfel spus, accesul online nu a venit la pachet cu accesibilitatea. Etichetele care vin dinspre publicul larg pot tempera vocea autoritară a specialiştilor şi generează un proces de înglobare în discursul muzeal a unor alte puncte de vedere. 

Mai multe muzee de artă din SUA au creat un proiect colaborativ cu scopul de a creşte implicarea publicului şi de reflecta în modul de expunere a colecţiilor perspective cît mai diverse, aparţinînd unor categorii de indivizi care pînă atunci nu fuseseră angrenaţi în procesul de mediere a informaţiilor de specialitate. Denumit Steve Museum (prescurtarea de la Steve: The Art Museum Social Tagging Project), a fost una dintre primele iniţiative de acest gen şi a reunit angajaţi de la nume mari precum Metropolitan Museum of Art, Guggenheim, Muzeul de Artă Modernă din San Francisco sau muzeele de artă din Indianapolis, Cleveland şi Denver. Vorbind despre beneficiile acestei practici pentru muzee, Jennifer Trant, coordonatoarea proiectului de cercetare, a concluzionat că, prin utilizarea etichetării colaborative în muzee online, apare posibilitatea unor reacţii în lanţ. Cînd un utilizator vede etichetele altuia, apoi le adaugă şi le distribuie pe cele proprii, creşte participarea publicului şi adaugă valoare colecţiilor muzeului prin obţinerea efectului de reţea.

Pornind de la rezultatele publicate de americani, dar şi de la alte eforturi în aceeaşi direcţie făcute de muzee din Coreea de Sud sau Marea Britanie, mai multe instituţii româneşti de cercetare-dezvoltare au obţinut o finanţare oferită de UEFICSDI prin programul „Parteneriate – Proiecte Colaborative de Cercetare Aplicativă“. Astfel, consorţiul format din Universitatea de Arte „George Enescu“, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“, Complexul Muzeal Naţional „Moldova“ şi compania de IT „Romsoft“ SRL (toate din Iaşi) s-a angajat să dezvolte un proiect extrem de ambiţios, adaptat noilor forme de consum cultural, denumit SIMAP („Sistem inovativ de mediere artistică interactivă destinat valorificării patrimoniului de artă al muzeelor din România“). 

Versiunea finală a sistemului va trebui să colecteze rezultatele cercetărilor specifice desfăşurate de echipele interdisciplinare de istorici de artă, specialişti în ştiinţele educaţiei, muzeografi, conservatori, restauratori şi chimişti, în funcţie de nevoile fiecărui tip de utilizator şi să le expună ca metadate deschise publicului larg. SIMAP îşi propune să folosească

-ul nu doar pentru a colecta de la public informaţii despre modul cum interacţionează el cu operele de artă, practică deja comună de cîţiva ani la nivelul muzeelor de top. Provocarea principală este crearea unui sistem care să distingă între mai multe categorii de public în funcţie de modul în care utilizatorii aplică etichetele şi, în plus, să ofere informaţii diferite acestora, adaptate nivelurilor de interes şi pregătire ale fiecăruia. 

George Pleşu este doctorand în istoria artei şi predă management cultural la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi. 

Foto: G. Pleşu