"Cum e, de fapt, România?"
Cînd am plecat definitiv din ţară, am vrut să-i las un bilet. Trăisem împreună peste treizeci de ani şi nu se cădea să dispar aşa, fără un cuvînt, păcălind-o că mă duc să iau pîine cu ditamai geamantanul după mine. După „Dragă România“ şi o virgulă, m-am oprit. Nu era o figură de stil, chiar îmi era dragă, cu atît mai mult cu cît eram pe cale s-o pierd. Pînă la urmă, nu i-am mai scris nimic. Am hotărît să nu ne despărţim, să ne mai dăm o şansă, ca într-un şlagăr prăfuit, „Adio, dar rămîn mereu cu tine“. Ba nu. Adio, dar român mereu cu tine.
Cum bine spunea Raluca Nagy, cercetător în domeniul migraţiei şi colegă de diaspora, avem cu frumoasa noastră patrie o relaţie long-distance. Trăim cu ţara natală o poveste de iubire bazată pe încredere, dar nu şi scutită de binecuvîntarea de a nu şti cu cine ne înşelăm unul pe celălalt. Ne vedem rar, o dată pe an, cînd o găsesc schimbată în formă şi mereu aceeaşi în fond. De la an la an, iubita mea patrie dă naştere unor monştri în aparenţă drăgălaşi – dacă n-ar fi de-a dreptul oribili – pe care, neavînd puterea să-i recunosc legal, am găsit soluţia la îndemînă şi la modă: adopţia la distanţă – ce ipocrizie oximoronică. Să fii aproape de departe. Să iubeşti animalele mîngîindu-le cu mănuşi, ca să nu iei microbi. Le trimit atîta dragoste cît încape într-o sumă lunară şi, cu toate astea, ei mă tîrăsc în procese de paternitate prin emisiuni tabloide şi mă strigă: „Tată!“, zdrenţăroşi prin Europa.
Cu fiecare scandal care răzbate pînă în presa japoneză, la întrebarea „Cum e, de fapt, România?“, îmi dau seama că după nişte ani de long-distance relationship nu mai am o definiţie clară. Nu ştiu pentru cîtă vreme, cînd vor auzi de unde vin, interlocutorilor mei li se va lumina faţa, cu gîndul la ţara lui Dracula şi a Nadiei Comăneci. N-am ştiut nici cum să le explic reportajele realizate de televiziunea japoneză cu vrăjitoare cu fuste înflorate. Mi-am găsit greu cuvintele cînd m-au întrebat despre Yurika Masuno, japoneza omorîtă la Otopeni.
Să vorbim puţin despre Anglia – ultimul război ideatic în care ne-am trimis trupele. Nu aduc în discuţie scandalul cărnii de cal (care-i altă mîncare de lebede – falsă, dar greu de dislocat dintre prejudecăţi), ci acel „du-te vino“ întors: „nu veniţi/ba veniţi voi la noi“. Am regăsit clocotind la foc mic, uitat aprins de pe vremea alegerilor, aceeaşi societate polarizată, contestînd sau susţinînd cu vehemenţă un răspuns românesc la un drob de sare britanic. Nu am un răspuns la întrebarea dacă demersul celor de la Gândul a fost reuşit sau nu. Mi se pare chiar bizar că un popor care recunoaşte deschis că se află într-o criză gravă de identitate se pronunţă tranşant în problema unei campanii de imagine care îl defineşte. Nu prea mai avem habar cine sîntem, dar ştim clar ce nu sîntem. Ca o femeie ţîfnoasă care nu ştie ce vrea, dar ştie că vrea acum.
În iarna vrajbei noastre cu englezii, mi-e greu să-mi apăr compatrioţii în totalitate, după cum îmi e greu să-i critic în ansamblu. Am, pe de-o parte, nişte secvenţe cu cetăţeni români în Marea Britanie, furînd din containere pentru ajutoare, ca să luăm doar un caz, iar, pe de altă parte, prieteni şi rude, profesori şi bursieri de merit. Să mă bat cu pumnii în piept că România e o ţară de doctori în antropologie, lingvistică sau matematică nu e o abordare tocmai inspirată. Să las capul în jos că vin dintr-o ţară care livrează Europei gunoieri şi cerşetori iarăşi e greşit. Să presupunem că, statistic, ne putem defini ca fiind atît la sută codri verzi de brazi, atît la sută cîmpuri de mătasă, atît la sută dor şi mămăligă, restul corupţie, agresivitate şi mitocănie. Dar pot compensa plusurile românilor în ochii unui străin care a avut contact cu exemplarele noastre mai puţin reuşite? Poţi convinge un om care a muşcat din procentul otrăvit al mărului că restul are şi părţi bune?
Statisticile nu mai sînt la fel de credibile dacă în cazul tău probabilul se produce. Cîtă valoare de adevăr mai au cifrele privind rata mortalităţii prin sepsis postoperator, de exemplu, dacă operaţia ta nu a reuşit? În cazul tău, mortalitatea e de 100%. Hîda ţi s-a dăruit toată, ca o puştoaică naivă căreia i-ai promis că o iei de nevastă. Experienţa directă lasă nu doar traume, ea se cicatrizează în definiţii greu de schimbat. Nu lasă prea mult loc şi pentru nuanţe. Pentru enoriaşii bisericii St. Mary din Hinckley, românii sînt nişte hoţi de plumb de acoperiş. Pentru familia lui Hajime Hori, japonezul care şi-a pierdut viaţa muşcat de un cîine în Bucureşti, în 2006, România e o ţară a patrupedelor fără stăpîn. E greu să le vorbim de Brâncuşi acum. Sau de la blouse roumaine.
Sînt prins între două categorii de clişee: noi despre noi şi ei despre noi, captiv între frazele care ne-au mîngîiat pe creştet în copilărie şi cele care ne-au trezit din visare. Reiau aici două din cele din urmă, asumîndu-mi riscul de a fi deja cunoscute:
„De altfel, oamenii sînt foarte puţin primitori, nu sînt supuşi nici unei reguli, socotesc că nu e lucru mare să facă moarte de om, sînt foarte lacomi de bani şi născuţi pentru furt. Nu sînt arătoşi nici ca statură, nici ca înfăţişare; sînt negricioşi la chip, cu plete şi cu barbă, de o înfăţişare foarte aspră şi sînt foarte răbdători la orice munci şi lipsuri.“ Anton Verancsics (Verantio), De situ Transylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, 1538.
Şi al doilea: „Nimic nu este mai puţin urgent decît imediat-ul românesc.“ Paul Morand, Bucureşti, 1935.
Poate că percepţia altora despre noi doare mai tare, dar un prim pas ar fi s-o ascultăm măcar. E dezinteresată, deci, pe undeva, mai sinceră. Nu o putem schimba dacă lăsăm în continuare aceleaşi proprii clişee călduţe să ne circumscrie identitatea. Riscăm să ajungem de la sintagme ca „urmaşii Romei“, „popor ales“, „apărătorii creştinătăţii“, „micul Paris“ la truismul transhumanţei care s-a născut la sat şi să ne simţim tare bine cu noi înşine.
George Moise este autorul cărţii Iertaţi-mă că nu sînt japonez, Editura Curtea Veche, 2011.
Foto: L. Muntean
