Cum a murit Ovidius?

memoriei lui Ştefan Cucu

Acest text reprezintă intervenția susținută în cadrul proiectului „Elogiul latinității“, realizat la jumătatea lunii noiembrie de secția de Filologie Clasică și Latină din cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române. 

Nu știm exact cînd a murit poetul devenit involuntar tomitan. Hieronymus (Chron. Eus. a Abr. 2033, 2, 147) ne lasă, prin informația lui precisă, deci aparent sigură, să credem că acest lucru s-a petrecut în anul 17 (anul dispariției și a lui Titus Livius, dar fără nici o legătură) sau, poate, 18. Iată ce spune el: „Anno septimo decimo post Christum centesima nonagesima octaua Olympiade Ouidius poeta in exilio diem obiit et iuxta oppidum Tomos sepelitur“ („În al șaptesprezecelea an după Hristos, în a o sută nouăzeci și opta Olimpiadă, s-a stins în exil Ovidius poetul și este îngropat la Tomis, în apropierea [zidurilor] cetății“).

Abstracție făcînd de această și unică, și izolată mărturie hieronymiană, nu este sau, mai curînd, nu ar trebui, totuși, exclusă, din principiu, o dispariție poate mai tîrzie, dincolo de pragul celor 60 sau 61 de ani împliniți ai poetului sulmonez (reamintim anii-reper, 43 a.Chr. – 17/18. p.Chr.). Ultimii ani de viață ai lui Ovidius la Tomis nu știm exact dacă s au oprit la data indicată în Antichitate doar de Hieronymus sau dacă nu cumva au trecut – și cu cît? – dincolo de ea.

Pentru că nu există, cum se știe și am spus-o și noi deja, nici o altă sursă, în afara cronicii hieronymiene, care să ne ofere măcar cel mai mic reper, căci de certitudine nu poate fi vorba. Este, observăm în context, absolut aceeași incertitudine care leagă, de pildă, finalul (pierdut) al Analelor taciteice de sfîrșitul biografic al autorului lor. Sau, mult mai aproape de vremea Sulmonezului devenit Tomitan, apariția ultimei opere horațiene, cartea a IV-a a Poemelor lirice (Carmina), față de ieșirea din viață a poetului venusin. Iar Horatius și Tacitus au trăit și au sfîrșit cel mai probabil la Roma, în orice caz în Italia, amîndoi celebrități recunoscute în viață, de cea mai mare anvergură, ale lumii intelectuale romane de la debutul pînă spre apogeul Imperiului…

Sînt de părere și sînt convins că informația izolată a teologului-istoric din secolul al IV-lea christic poate fi pusă, fie și ipotetic, sub semnul îndoielii. Se vor fi scurs (avem dreptul să propunem ipoteza) cîțiva ani de la redactarea – și, apoi, publicarea (incert postumă) – a ultimei cărți de elegii pontice și, respectiv, plecarea definitivă a poetului dintre tomitani, dar nu înapoi la Roma, ci la zei. În acest răstimp, poeme-scrisori sau chiar, de ce nu, (și) alte texte va mai fi scris Ovidius: dar, în modul cel mai regretabil, nu avem deloc știință despre ele.

Dacă nici momentul sigur al despărțirii definitive de „ultima lume“ (die letzte Welt, pentru a prelua titlul celebrului roman al lui Cristoph Ransmayr) nu avem cum ști cu exactitate cînd se va fi petrecut, nici cele din urmă poeme nu mai avem cum ști, cu sau fără precizie, ce înfățișare vor fi avut și despre ce se vor fi rostit, putem avea, măcar, o singură certitudine, plauzibilă, într-un noian de nesiguranțe. Cum a murit Ovidius.

Nefericitul om, fericitul poet

Cum a murit Ouidius poeta. Împrejurările ființei și împrejurările din afara ei. Începem cu cele de la urmă.

Ouidius poeta a murit poet cetățean roman (n-a fost niciodată degradat din drepturile civile fundamentale, nu i s-a interzis accesul la apă și la foc, igni et aqua) și, în același timp, poet cetățean tomitan, de vreme ce a exercitat magistraturi – ca agonothet – în interiorul comunității civice tomitane. Poetul Ovidius a plecat dintre concetățenii tomitani cel puțin cu o singură mulțumire (certă pentru poste­ritate, întrucît a fost declarată de poetul însuși): aceea de a fi fost recunoscut nu doar ca membru cu drepturi depline al comunității tomitane, ci – cel mai important pentru el – ca poet demn de cununa Muzelor și a oamenilor. Recapitulăm. Ouidius poeta a plecat din ultima lume în care a locuit de pe o poziție socială consolidată: dublă cetățenie și incontestabilă recunoaștere literară, din nou dublă, ca poet ausonian și ca poet euxin. Din acest punct, exterior, de vedere, Ouidius poeta nu a plecat nefericit. Noi am zice că dimpotrivă.

Continuăm cu împrejurările interioare, ale ființei poetice. Iar acestea ni se par cele mai importante, în măsura în care le putem intui și preciza. Este vorba, aici, de tăria sau slăbiciunea, moral-psihică, a omului și a poetului în același timp, a poetului și a omului în același timp. Venusinul n-a avut nici o clipă îndoiala că lasă în urma lui un alt fel de operă decît una „mai trainică prin ani decît bronzul“ (exegi monumentum aere perennius). Departe de Tomitan o astfel de convingere declarată, ea însăși mai trainică decît bronzul. Dacă traseul posterității operei sale poetice nu l-a interesat explicit pe Tomitan în elegiile pontice (ori, cel puțin, nu am identificat noi, pînă acum, nici o urmă a lui în întreaga această moștenire ovidiană), atunci ne apare în mod cu totul evident că altceva a constituit pentru relegat centrul maximului său interes: prezentul, capabil să compenseze, fie și doar în mică parte, toată rana deschisă a trecutului, din ce în ce mai puțin recent.

Un prezent poate iluzoriu ca satisfacție, un prezent compensatoriu și poate provizoriu, un prezent contemporan cu destinul biologic, acel prezent către care poetul nu mai putea, în condiția în care se afla, face altceva mai bun pentru el însuși decît să trimită scrisori în formă de elegii și elegii în formă de scrisoare. Ele, elegiile, l-au menținut în viață (o declară răspicat în multe rînduri), ele, cele care i-au înnegrit ultimii ani, aruncînd umbre grele peste cei imediat anteriori, ele, elegiile, au adus, uimitor în aparență, și lumină acestor ultimi ani întunecați prin separare de viața anterioară, dar și drogul cel mai tare pentru omul obișnuit, cu atît mai mult pentru un artist: speranța, de la o zi la alta, de la un an la altul. Cu această speranță au plecat și omul, și poetul tomitan, spre lumi diferite de cele vizibile, lăsîndu-ne nouă, posterității, din acel moment pînă azi, darul neuitării celei mai prețioase: poezia. Ouidius poeta a plecat fericit din această lume, din lumea lui, pentru că lumea adevărată a lui nu i o putea smulge nimeni: era și este Poezia, în și dincolo de viață.

Am încercat, așadar, să arătăm că nefericitul om a plecat, de fapt, fericit, ca poet, dintre cei care îl înconjurau acum două mii de ani. Plecînd cu poezia în el și lăsîndu-ne-o nouă în dar după el, Ouidius poeta a trasat spiritualității și culturii române, ca și imaginarului narativ de tip folcloric, cristalizat în locurile ultimei șederi lumești a poetului – ambientul dobrogean, apoi cel panromânesc –, brazda în care s-au depus, rînd pe rînd, mirabilele semințe ale unor creații ce au alcătuit, ele însele, o autentică bibliotheca Ouidiana a culturii literare românești.

Închei cu cîteva dintre cele mai puternice reflecții pe care această moștenire ovidiană le-a trezit în rîndul specialiștilor români, cei mai îndreptățiți să le acorde un surplus de atenție:

„Legătura lui Ovidiu cu spiritualitatea românească este mult mai profundă, el făcînd, de fapt, deja parte din structura, din plămada noastră națională, în jurul poetului exilat la Tomis țesîndu-se numeroase legende, păstrate prin tradiție orală. Ovidiu a devenit un topos permanent al culturii noastre, o coordonată fundamentală, un punct de referință pentru aproape toți creatorii acestei arii spirituale… Ovidiu face parte din patrimoniul spiritual al acestui popor.“ (Ștefan Cucu, Publius Ovidius Naso și literatura română, 1997)

„Putem afirma că personalitatea lui Ovidiu este – mutatis mutandis – la fel de puternic împlîntată în conștiința noastră națională precum cea a lui Eminescu, a lui Traian sau a lui Ștefan cel Mare. Dovadă este faptul că chipul său a fost imortalizat nu numai în literatura română cultă – în special, în cea contemporană –, în mii de poezii, de piese de teatru sau scrieri în proză, ci și în producții folclorice, în numeroase legende.“ (Ștefan Cucu, ibid.) 

Liviu Franga este decanul Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti şi secretar general al Societăţii de Studii Clasice din România.

Foto: wikimedia commons