Cum a expus Hruşciov crimele lui Stalin

Membru al Academiei Britanice și al Societății Regale de Istorie, Ian Kershaw este considerat un expert în istoria Germaniei naziste și în personalitatea lui Adolf Hitler. Volumele sale Hitler 1889-1936: Hubris și Hitler 1936-1945: Nemesis au primit Wolfson Literary Award. Textul de faţă este un fragment în avanpremieră din volumul Un continent fracturat. Europa, 1950-2017, aflat în curs de apariţie la Editura Litera, în traducerea lui Alexandru Țîrdea. 

Momentul dramatic al slăbirii menghinei lui Stalin a venit odată cu cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, pe 25 februarie 1956. Cu două săptămîni înainte, Hrușciov oferise o idee despre un discurs dedicat „cultului personalității și consecințelor sale“. Ultrastalinistul Molotov s a opus. Aceeași poziție au avut o și foștii apropiați ai lui Stalin, Lazar Kaganovici și Kliment Voroșilov. Însă Hrușciov a făcut ce a vrut. Toți susținătorii săi din prezidiu fuseseră implicați, la fel ca Hrușciov, în aplicarea groaznicelor măsuri de represiune din vremea lui Stalin. Ei erau conștienți de faptul că anchetele comisiei aveau să scoată la iveală cel puțin o parte din lucrurile care se petrecuseră. Anticipînd faptul că mulți dintre cei care urmau să se întoarcă din închisori și lagăre, după lungi perioade, aveau să pună întrebări, toți aveau un interes legitim în abaterea întregii vinovății asupra lui Stalin. Din acest motiv, au pornit pe un drum riscant.

Discursul de patru ore ținut de Hrușciov în cadrul sesiunii închise a congresului a căzut ca un tunet. O strategie-cheie a fost separarea moștenirii lui Lenin de abuzurile de putere ale lui Stalin. Lenin a fost ridicat pe un piedestal pentru a accentua diferența dintre el și succesorul său. La începutul discursului, Hrușciov a citat avertismentul dat de Lenin în privința lui Stalin, în 1922, conform căruia acesta nu era alegerea potrivită pentru funcția extrem de importantă de secretar general al partidului. Această alegere făcea parte din încercarea susținută de a demonstra că Stalin abandonase total preceptele lui Lenin și „călcase în picioare principiul leninist al conducerii colective a partidului“, construind propria putere absolută, un cult al personalității și o domnie a terorii.

Atacul feroce al lui Hrușciov împotriva crimelor comise de Stalin după 1930 (fără a le menționa pe cele de dinainte) a aruncat întreaga vină asupra sa – și a aghiotanților săi slugarnici, șefii serviciilor de securitate (Nikolai Ejov și Beria), care acționau în baza unor ordine directe – pentru represiunea teroristă și execuțiile în masă ale membrilor de partid loiali transformați în „dușmani ai poporului“ pe baza unor acuzații inventate. „Totul depindea de voința unei singure persoane“, afirma Hrușciov. După cum a insinuat, liderii de partid subalterni au fost exonerați; ei nu cunoșteau „circumstanțele și, așadar, nu puteau interveni“, a adăugat el, referindu se la epurările din Leningrad. Stalin nu numai că distrusese cadrele de partid prin epurările sale groaznice. Puterea sa personalizată fusese o amenințare existențială pentru întreaga țară. Hrușciov a afirmat că Stalin fusese responsabil pentru erorile catastrofale din 1941, cînd ignorase semnalele privind iminenta invazie germană.

Hrușciov a continuat să îi demoleze reputația lui Stalin prin enumerarea abuzurilor din anii premergători decesului – incluzînd presupusul „complot al doctorilor“. El și a încheiat lunga perorație prin condamnarea „cultului personalității ca element străin de marxism leninism“ și și a îndemnat tovarășii să „restaureze complet principiile leniniste ale democrației sovietice socialiste“ și „să lupte împotriva încăpățînării celor care comit abuzuri de putere“. Denunțarea lui Stalin urmărea, așadar, să accentueze atît puritatea ideologică, cît și principiile de organizare ale regimului sovietic, așa cum fuseseră ele impuse de Lenin. Cu alte cuvinte, tiranul căzuse, iar sub crimele sale s a tras linie. Însă regimul, acum proaspăt revigorat, trebuia să continue.

La terminarea discursului lui Hrușciov, conform unui delegat prezent la eveniment, „tăcerea din sală era profundă“. „Din cauza surprizei de moment sau a nervozității și a fricii“, oamenii au rămas cu capetele aplecate, evitînd să se privească în ochi în timp ce ieșeau din sală. După scurgerea inițială de informații, discursul a fost publicat în străinătate și a devenit o senzație. În Polonia și Ungaria, aceste dezvăluiri au contribuit semnificativ la tulburările care aveau să provoace autoritatea sovietică în acea toamnă. În Uniunea Sovietică, presa a publicat doar un rezumat al discursului.

Însă, probabil la ordinul lui Hrușciov, Comitetul Central al partidului a avut grijă să pună în circulație copii ale discursului, citite apoi membrilor de partid. Cu doar trei ani înainte, moartea lui Stalin generase manifestări publice de jale, dacă nu chiar de isterie în rîndul cetățenilor sovietici. „Toți oamenii aveau lacrimi în ochi“, își amintea o femeie. „Nu știam ce urma să se întîmple. Nu cunoșteam alternative.“ Cît de autentică a fost durerea este imposibil de aflat. Era de preferat abținerea de la remarci precum cea a unei femei din Kazahstan, care declarase următoarele: „Stalin e mort. Iar asta e de bine.“ În orice caz, cultul personalității marelui lider, cultivat pe parcursul mai multor ani, nu rămăsese fără ecouri. Milioane de oameni ajunseseră aproape să îl divinizeze pe Stalin. Acum li se cerea să își dezavueze idolul. Deloc surprinzător, așadar, mulți au fost șocați să descopere conținutul discursului; de asemenea, existau numeroase confuzii. Reacțiile au fost împărțite. Portretele și busturile lui Stalin au fost distruse, îndepărtate sau vandalizate în diferite părți ale Uniunii Sovietice. Au apărut oameni care cereau ca trupul său să fie scos din locul de onoare de lîngă trupul îmbălsămat al lui Lenin din mausoleul de la Kremlin (însă această decizie nu a fost luată decît abia în 1961).

Însă mulți nu l au iertat niciodată pe Hrușciov pentru demolarea de pe piedestal a idolului lor. Ei l au apărat pe Stalin, au rezistat încercărilor de îndepărtare a portretelor și au lăudat epurarea celor care îi oprimaseră. Cultul lui Stalin nu a fost nicăieri susținut cu mai multă febrilitate decît în Georgia natală, unde a treia comemorare a morții acestuia a fost marcată prin patru zile de protest față de denunțul lui Hrușciov. Circa 50.000 de oameni s au adunat pentru a și aduce omagiile în locul de naștere al lui Stalin, Gori, pe 5 martie. O mulțime de peste 60.000 de oameni a participat la o demonstrație, pe 7 martie, în cadrul căreia au depus flori la monumentul închinat lui Stalin din Tbilisi. În următoarele zile, sute de oameni au rechiziționat vehicule pentru a afișa portretul „marelui Stalin“ prin oraș, scandînd „Jos Hrușciov“ și „Trăiască Stalin“. Armata a fost trimisă pentru a înăbuși tulburările tot mai puternice. În urma evenimentelor, 20 de oameni au murit, 60 au fost răniți, iar mulți alții au fost arestați.

Reformă şi disidenţă

Fără îndoială, de a lungul Uniunii Sovietice erau prezentate critici într un mod mult mai deschis decît fusese posibil cu doar puțin timp în urmă. Oamenii, inclusiv cei care se întorseseră din Gulag, se simțeau încurajați să rupă tăcerea și să vorbească deschis. Membrii de partid își puneau întrebări referitoare la sugestia conform căreia ceilalți membri ai prezidiului nu știuseră ce făcea Stalin. Ei întrebau de ce fusese nevoie de atît de mult timp pentru a vorbi despre crimele lui Stalin. „Și unde era Hrușciov în tot timpul acesta?“, întreba un admirator al lui Stalin, un colonel în rezervă din Armata Roșie. „De ce a tăcut atunci, dar începe să arunce toate aceste mizerii în capul lui Stalin acum, că e mort?“ Unii doreau să afle de ce Hrușciov nu menționase numeroasele victime care nu făcuseră parte din partid și se întrebau dacă nu cumva întregul sistem era vinovat pentru acele fapte.

Aceste critici vehemente au fost, cu toate acestea, o excepție. Mai curînd, criticii atacau abuzarea idealurilor leniniste, nu regimul sovietic în sine. La aproape 40 de ani de la revoluție, era aproape imposibilă luarea în calcul a unei alternative la un sistem care, în pofida defectelor, se dovedise învingător în timpul războiului. În orice caz, majoritatea oamenilor încă se temeau să își exprime opiniile prea vehement. Chiar și așa, Comitetul Central se temea, în iunie 1956, să trimită o circulară prin care cerea acțiuni în forță pentru stoparea criticilor. Era ca și cum ar fi încercat să bată în cuie Cutia Pandorei.

Discursul lui Hrușciov trezise la viață speranțe și entuziasmul pentru reformă, în special în rîndul studenților și printre alte grupuri de tineri. Disidența politică a cunoscut o creștere semnificativă în 1956 și 1957, cu precădere în universitățile din cîteva zone ale Uniunii Sovietice. Au fost distribuite mii de manifeste antisovietice. Unele dintre ele, plasate în cutiile poștale ale locuințelor din cartierele muncitorești din Moscova, cereau reforme „în spiritul celui de al 20 lea Congres“, formarea unor „soviete muncitorești“ autentice, greve și judecarea celor implicați în crimele lui Stalin. Trimiterea scrisorilor antisovietice anonime, citirea literaturii subversive și, cel mai adesea, remarcile verbale individuale care atacau regimul au fost cele mai răspîndite forme de disidență, conform unei analize juridice a celor 2000 de sentințe date în 1957 pentru activități antisovietice.

Festivalul Mondial al Tineretului, un carnaval de două săptămîni care a avut loc la Moscova, în luna iulie a acelui an, și care a deschis temporar granițele pentru peste 30.000 de oameni, din 130 de țări, a contribuit la înflăcărarea spiritului de rebeliune al unor tineri critici ai regimului – care își doreau îmbunătățirea sistemului, în nici un caz trecerea la democrația de tip occidental. Aducerea la lumină a crimelor și a nedreptăților groaznice din perioada stalinistă, așa cum o făcuse discursul lui Hrușciov, a creat un efect suplimentar în direcția instabilității, patru milioane de deținuți fiind eliberați din lagăre și colonii de muncă în urma unei serii de decrete și amnistii oferite între 1953 și 1958.

Puțini dintre acești oameni au fost primiți cu brațele deschise. Majoritatea au fost marginalizați și tratați cu suspiciune. Mulți considerau că era greu de crezut că arestarea lor fusese fără motiv. Cei eliberați erau văzuți drept un segment periculos al societății și, adesea, blamați pentru creșterea ratei criminalității. Cei care nu fuseseră afectați direct de arestările în masă din vremea lui Stalin au fost indiferenți față de victime. Era improbabil ca de această dată să își arate preocuparea față de ele. Însă de cealaltă parte, victimele erau dispuse să vorbească despre propriile chinuri și să își confrunte traumele.

Majoritatea au rămas precauți – pe bună dreptate, deoarece era evident că regimul era dispus să tolereze criticile față de „cultul personalității“ lui Stalin, dar nu și pe cele față de regim. Agitația din cadrul societății sovietice nu trebuie oricum exagerată. Ea s a produs la nivelul unei minorități, dar a fost de ajuns pentru a i îngrijora pe liderii din vechea gardă și de a le ascuți critica față de Hrușciov. Acestora nu le era pe plac stilul de conducere autoritar și impulsiv, cu toate că trecuseră prin lucruri mai rele din partea lui Stalin. Ei au fost ofensați de atacul deschis împotriva liderului pe care îl slujiseră și chiar îl respectaseră, nu în ultimul rînd în postura sa de erou de război. În primul rînd, erau de părere că Hrușciov comisese o mare greșeală prin deschiderea rănilor trecutului, din care făceau cu toții parte, în fața opiniei publice.

Totodată, nu le era pe plac devierea de la politica externă din timpul lui Stalin, manifestată prin restabilirea relațiilor cu proscrisul Tito și prin afișarea dorinței pentru o „conviețuire pașnică“ cu Occidentul. Grevele din Polonia și revolta maghiară din toamna anului 1956, care amenințaseră dominația sovietică din zonă, erau un alt indiciu serios al faptului că Hrușciov nu gestiona bine moștenirea lui Stalin. Experimentații Molotov, Malenkov și Kaganovici, cu toții foști membri marcanți ai anturajului lui Stalin, plănuiau să îl răstoarne de la putere, propunînd, la o întîlnire a prezidiului, pe 18 iunie 1957, abolirea funcției de prim secretar al Partidului Comunist, sursa puterii sale.

Totuși, Hrușciov a reușit să depună un apel în fața Comitetului Central, punîndu și soarta în mîinile membrilor acestuia. Majoritatea fuseseră plasați în comitet de Hrușciov, ei beneficiind de avansări care îi aduseseră la centru din poziții de autoritate ocupate în teritoriu. Reuniți în grabă, i au oferit sprijin lui Hrușciov în cadrul întîlnirii speciale din 21 iunie. Conspiratorii au fost învinși, fiind eliminați din prezidiu. Cel puțin nu a avut loc o întoarcere la practicile din vremurile lui Stalin. Liderii umiliți nu au avut parte de procese spectacol urmate de execuții. În schimb, au fost trimiși să ocupe funcții în zone îndepărtate din Uniunea Sovietică, de unde nu mai puteau provoca alte probleme. Molotov a fost numit ambasador în Mongolia. Malenkov a devenit director al unei centrale electrice din Kazahstan. Kaganovici a fost numit director al unei fabrici de ciment din Sverd-lovsk, în Munții Ural. Bulganin, care fusese și el parte a grupului de conspiratori, a fost demis din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Hrușciov însuși a preluat funcția în 1958, urmînd exemplul lui Stalin din 1941, ocupînd această poziție în paralel cu cea de prim secretar al Partidului Comunist.

Experimentul conducerii colective lua astfel sfîrșit. De acum înainte, pentru următorii aproximativ șase ani, Hrușciov, care se afla atît în fruntea partidului, cît și a statului, avea să fie liderul incontestabil al Uniunii Sovietice.