Cultura pe deficit

„Guvernul înțelege să facă din domeniul culturii o prioritate a acțiunii sale.“ Cine a avut curiozitatea să citească Programul de guvernare, documentul acela sacrosanct în numele căruia s-au schimbat miniștri, s-au restructurat instituții și s-au schimbat legi importante peste noapte, prin ordonanță de urgență, va descoperi că secțiunea dedicată culturii se întinde pe vreo opt pagini (din 278, cît are întreg documentul). De la începutul legislaturii și pînă acum, au fost deja patru miniștri ai Culturii.

Crize mai mici sau mai mari apar peste tot. Și, mai mult decît banii, lipsesc viziunea și înțelegerea domeniului. În absența lor, ministerul se mulţumeşte să finanţeze principalele instituţii aflate în subordine şi să suporte cheltuielile cîtorva evenimente majore – dar pînă şi aceste angajamente, de altfel, minimale, par de nesuportat. Că banii sînt puţini, o ştim cu toţii: tot ceea ce reuşeşte să facă ministerul e să întreţină o reţea încă relativ vastă de instituții, în stare de funcţionare la cota de avarie. Cele aflate în subordinea directă a ministerului se află în situaţie de dependenţă (aproape) totală. Dependența se transformă adesea în subordonare.

M-am întrebat în mai multe rînduri, și nu doar retoric, la ce folosește Ministerul Culturii. Mai ales în momente de criză, cînd intervenția ministerului ar fi esențială (dar cînd nu e criză în cultură, în România?) și instituția, în loc să intervină, dă dispoziții inutile ori aberante cu privire la economisire, întrebarea capătă un substrat amar și sarcastic.

În 1959, cînd a fost numit ministru al Culturii – la vremea aceea, un portofoliu cu totul nou –, André Malraux şi-a propus următoarele: să acţioneze astfel încît „operele capitale ale umanităţii să devină mai accesibile“, „să asigure o audienţă cît mai vastă patrimoniului cultural“ şi „să favorizeze crearea de noi opere de artă“. Această misiune – ofertantă, căci permite noi redefiniri şi „resetări“ ale ţintelor – a fost preluată şi urmărită de toţi cei care i-au urmat lui Malraux la conducerea Ministerului Culturii („naţionale“ sau nu, „al patrimoniului“, „al comunicării“ – căci denumirea instituţiei s a tot schimbat). Ea stă la baza oricărei acţiuni culturale, este referinţa absolută în materie de strategie. În epoca marilor proiecte din vremea lui Mitterrand s-au înfiinţat numeroase instituţii noi. Bugetul pentru cultură s-a mărit considerabil, astfel că în timpul celor două mandate de ministru, Jack Lang a putut „inventa“ (şi, mai ales, finanţa) marile festivaluri şi evenimente care fac „brand-ul“ culturii franceze de astăzi. Nu toate statele din Europa au un minister dedicat afacerilor culturale. Și nu pretutindeni e un minister de sine stătător. Acolo unde el există, misiunea instituției este de a proteja creația, patrimoniul și de a favoriza accesul cît mai larg al publicului.

În România, „excepţia culturală“ și tot ceea ce implică ea par să fie acceptate. Cel puțin la nivel declarativ. Lucrurile devin complicate în momentul în care conceptul e transpus în politici culturale autentice. Problema nu ţine de procentul mic din buget acordat Ministerului Culturii, ci de modul în care sînt redistribuite aceste fonduri. Ministerul însuşi, în loc să genereze politici publice şi bune practici, se rezumă doar la rolul de gestionar al unui buget oricum infim. Instituţia îşi subminează singură raţiunea de a fi, prin nepriceperea, delăsarea, incompetenţa, incapacitatea celor care o gestionează. Recent, ministrul Daniel Breaz a transmis instituțiilor subordonate o adresă prin care le cere măsuri pentru reducerea cheltuielilor – inclusiv propuneri de modificări ale legislației. În numele economisirii banului public se induce ideea, ba chiar li se cere să-și finanțeze activitatea preponderent din surse proprii. Adică autofinanțare. Această obsesie a încadrării în deficitul de 3% preconizat de guvern, această obsesie a respectării unor estimări făcute pe genunchi vine pe fondul unei precarități sistemice. Cultura a funcționat mai mereu pe deficit. Ceea ce a făcut ca acțiunile heirupiste, bugetate opulent (de tipul Centenarului), să pară încă și mai ridicole.

Directorul Teatrului Național din București, Ion Caramitru, i-a transmis ministrului Daniel Breaz o lungă scrisoare în care analizează, pe larg și tranșant, consecințele acelei adrese. Și în care explică în amănunt de ce nu poate funcționa propunerea ministerială. Cît despre autofinanțare, ea presupune o schimbare de sistem, o totală resetare care, odată inițiată, ar duce inclusiv la autosuspendarea Ministerului Culturii…