„Cultiv, sper, un anarhism sănătos“ – interviu cu Cosmina MOROŞAN

În cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM), desfăşurat anul trecut între 25-28 octombrie, a avut loc, în premieră, un performance poetic numit Literary Death Match, pretext ca scriitorii să intre în ring şi să se dueleze în versuri în faţa unui juriu. Poetele Cosmina Moroşan (n. 1989) şi Livia Ştefan (n. 1982) sînt două dintre supravieţuitoarele acelui performance. 

De cînd scrieți și ce ați făcut înainte de a publica?

Prin clasa a IV-a am început să citesc mai intens, apoi am avut parte şi de niște întîlniri. Survine un nod de afecte pozitiv-creative cînd dai de anumiţi oameni și totul devine mult mai fertil. Am început să scriu la școală compuneri cu mare voluptate. Nu prea îmi plăceau restul materiilor, dar asta numai pentru că aveam o învățătoare destul de rece. Foarte inteligentă, însă hardcore, mă deranja şi, cumva inconștient, refuzam să-mi placă anumite lucruri. După aceea, am avut o dirigintă mai liberală, apoi am cunoscut-o pe profesoara mea de engleză, care-mi dădea cărți și discutam, mergeam și în excursii, eram tot timpul conectate. Sună vetust și romanțios, dar era foarte fain: discuții pe artă, filme. Am rămas impregnată de acel tip de nomadism non-invaziv, fericit și umil.

Primul dvs. volum, AgesexlocationPLS, a fost scris în clasa a X-a.

Nu prea îl numesc volum, ci plachetă. O plachetă de versuri. Apărută după ce participasem la un fel de tabără de creative writing foarte exotică la Mănăstirea Rîșca, în 2006. Acolo s-a produs o altă întîlnire, cu Adi Urmanov şi cu mai mulți poeți invitați, mai ales cu Gabi Eftimie, care mi-e prietenă și acum, ea locuind în Suedia. M-au influențat foarte mult toate link-urile muzicale și lecturile de atunci, apoi a ieșit placheta AgesexlocationPLS, destul de aseptică, dar care acum îmi pare simpatică.

Am găsit o definiție „multipolară“ în ceea ce vă priveşte: DJ-iță, avangardistă, activistă… Dvs. cum vă definiți?

Conceptul de „multipolaritate“ este furat de la Marina Albu, care mi-a luat un interviu pentru revista Arta, şi mi se aplică pentru că niciodată n-am putut să fiu apropiată de un singur model de cunoaștere sau de o singură zonă estetică. Mi-a plăcut mult literatura, dar, în același timp, am virat (sper) înspre ceea ce Michel Serres, un filozof pe care îl propovăduiesc în ultima vreme, ar numi enciclopedism. Însă nici acesta nu e asumat la modul erudit, că nu am memorie bună.

Încercați să traduceți estetic această provocare?

Nu știu dacă este neapărat provocare, ci nevoie urgentă. La mine totul este foarte senzorial, dar, în același timp, conceptual-abstract. E o combinație de senzorialitate foarte puternică – mai întîi, intensitatea emoțională organică, apoi un fel de disipare, diseminare reflexivă, proliferare, ca să zic așa, conceptuală sau poetică, în fine. Nu pot fixa. La un moment dat, în anul doi de doctorat, cînd am fost cu o bursă la Paris, am studiat foarte mult ceea ce însemna în anii ’60 psihoterapia/psihiatria experimentală, asta apropo de extindere/dispersare semicontrolată.

Ce a însemnat pentru dvs. intrarea în Colecția „Vorpal“ a Editurii Nemira cu volumul Beatitudine (eseu politic)?

E un proiect foarte nou, mai publicaseră doar doi poeți. Mi-a plăcut foarte tare cum arată cărțile. Am comunicat foarte bine cu Svetlana Cârstean, am dat manuscrisul și toată treaba a decurs uşor. E o colecție din ce în ce mai mișto.

Cît de deschisă vi se pare scena literară pentru scriitorii apăruți după 2000?

Deschisă în sensul în care putem interacționa unii cu alții? Sînt zone care comunică foarte bine. Eu, de exemplu, mă întîlnesc cu poezia celor născuți în ’89-’90, cu poezia lui Andrei Dósa, chiar și cu Vlad Drăgoi, nu neapărat la nivel formal. Sîntem prieteni și e clar că există un liant constant și un mix între stiluri. Și cu cei din generația 2000 comunic, chiar dacă există un clivaj subtil de raportări afective. Pentru mine, dintre poeţii generației 2000, V. Leac este referentul maxim, și Vlad Moldovan. Îi admir însă pe toți scriitorii din grupul Discuția Secretă.

„Realitatea e o manufactură constantă“

Din ce perpectivă este cartea dvs. de poezie un eseu politic?

Aici aș putea teoretiza puţin. Eu îmi dau doctoratul pe Gilles Deleuze (deşi cumva nu e despre el), şi acolo discut modul în care anumite texte (marginalo-experimentale) vibrează în jurul conceptelor deleuzian-guattariane, care își formulează altfel ideea de „politică autentică“. Foarte pe scurt: ceea ce se numește politică în mod oficial este practic o mizerie, iar cei care pot să facă politică sînt în special oamenii, proletariatul, artiștii, noi – constant, „experimentînd eternul acum“, ca să citez din Bergson.

Este o mică alarmă legată de faptul că politici putem fi toți, în măsura în care încercăm constant să ne păstrăm agili față de orice insinuare fascistă și delimitare pe bază de ură și resentiment. Totul trebuie deconstruit constant, la nivel micro-macro, de fapt nici nu mai există bipolaritatea asta în termenii reali de politic. Totul e non-canonic și infraconectat. Nu mai e o problemă cum percepi alteritatea, cînd realizezi că tu însuţi ești alteritate infinită, o multiplicitate constantă, lumea apărînd, astfel, ca un show al variațiilor. Trebuie să acţionezi. Singurul dușman posibil ar fi cel care intervine agresiv. Concretețea unei astfel de responsabilizări te face să vorbești altfel despre politic.

E o dimensiune foarte filozofică, încărcată de sens.

Filozofia ar putea suna ridicol, dar eu îmi asum să vorbesc prin ea, mă bucură. Mi se pare că e important să citim filozofie, dar nu prin lentile subsumate entertainment-ului, literaturii motivaționale, care nu au nici o legătură cu filozofia. Dacă evenimentul respectiv nu are potențial de a fi precursor sumbru, de a crea ceva nou, nu îmi spune nimic. De aceea, eu sînt foarte selectivă cu locurile unde mă duc, dar nu din aroganță, ci pentru că mi e frică să nu ajung în contexte care mă îngroapă mental, emoțional. Spinoza zicea că opusul morții nu e viața, ci bucuria.

Vă place mult Spinoza.

E un cartier de filozofi care îmi plac mult. Dacă tot am zis de Deleuze și Spinoza, uite, mai pomenesc aici și de Alfred North Whitehead, Duns Scotus, Gilbert Simondon, Henri Bergson, care e mai mainstream, ca să zic așa, și Michel Serres, care trebuie recuperat și tradus mai mult în România. Poate o să îl traduc eu, sper.

Cum se împletesc studiile dvs. cu poezia?

Lecturile se împletesc sută la sută. Esențial este, cum zicea un alt scriitor drag mie, să vorbești cum gîndești. Să nu existe discrepanța aia aberanto-cenușie care închide viața. Oamenii chiar nu își dau seama că ei chiar fac realitatea, e o manufactură constantă.

Documentați un lucru foarte interesant – excesul de muzică și artă vizuală – și faceți asta prin Morfolina, un performance digital manifestat via YouTube.

Sună fain performance digital, chiar îmi place, pentru că multă lume mă întreba ce fac, de fapt. Uite, am să le zic că fac performance digital.

Morfolina e efectul obsesiei mele față de hip-hop și trap, mă rog, hip-hop-ul mai inteligent. A apărut acest personaj care este mai dezinhibat decît ceea ce mi se întîmplă în poezie sau în alte zone unde îmi formulez probleme. E o marotă de atitudine, e un personaj strict etic. Acum, din ce în ce mai mult, învăț să îl construiesc și estetic, mai fin, mai curat. Mi-am cumpărat tot felul de device-uri pentru muzică și învăț editare video, deși mie îmi plac lucrurile trashy (în felul acesta încerc să păstrez cumva și o dimensiune avangardistă, genuină). Cultiv, sper, un anarhism sănătos – nu ceva care vine și merge înspre distrugere. Anarhism pedagogic, ca să zic așa.

Cui transmiteți acest mesaj?

Orizontul de așteptare e plural, dar, înainte de asta, cred că în primul rînd trimit(eam) mesaje înspre niște blocaje pe care le aveam eu. E și un personaj oarecum, să folosesc un cuvînt urît și iubit, feminist, ca să zic așa. Cere lucruri necesare și urgente pentru ceea ce înseamnă această minoritate. Îmi place mult și muzica experimentală, sound-urile cît mai noisy, texturile ciudate, înregistrez tot felul de lucruri pe care le lucrez. Mereu anti-entertainment. Nu m-aș vedea cîntînd la modul patriarhal în fața unei mulțimi de oameni.

Cum crezi că se poate manifesta rolul social al artiștilor?

Am fost la cîteva întîlniri cu ONG-iști și activiști care spuneau că, dacă la începutul anilor 2000 existau una sau două grupuri de inițiativă activistă în București, acum sînt undeva pe la vreo 30. Lucrurile se mișcă. În Ferentari există Policy Center care face mult. Și sînt foarte încrezătoare, pentru că se întîmplă lucruri concrete, nu fac o critică constant neproductivă, pe care eu o numesc, uneori, lene. Bineînțeles că trebuie să expui probleme, dar nu pasiv, nostalgic-resentimentar. Trecem prin cea mai lungă perioadă de pace, deși există conflicte foarte grave (să nu sară stîngiștii că idealizez aiuristic), dar, pe de altă parte, survine și această bogăție tehnologică, ce are nevoie de o etică.

Credeți că o să ajungem într-o eră socială post-umanistă?

E o isterie cu acest concept, el nefiind foarte bine studiat, deci prost înțeles. A existat, chiar și în filozofie, o linie de post-umaniști mai pesimiști, psihedelico-pesimiști, ca Baudrillard, Fukuyama etc. În momentul în care fiecare își formulează o etică colectivă, lucrurile nu mai devin periculoase în zona creativității tehnologice.

Dacă ar fi să rezumați poeziile dvs. într-un singur citat, ce ați alege?

Mă gîndeam să vă dau un citat din Michel Serres. Nu rezumă neapărat „poeziile mele“, dar e relevant pentru altele mai importante : „Cunoașterea prin tehnologie începe să devină un tot datorită unei pedagogii a deconexiunii și printr-o etică a detașării. Viitorul aparține ordinului contemplativ. Vom fi salvați din căderea progresivă înspre societatea insectelor de către acela care va inventa o nouă generație de mănăstiri: adică asocieri paradoxale de oameni solitari și solidari.“

La final, o întrebare pentru Livia Ștefan?

Dragă Livia, de unde crezi că îţi vei extrage următoarele trip-uri pentru poezie?

a consemnat Carmen PROTEASA