''Cu orice m-aş ocupa, scrisul ar rămîne''

Cînd mi-am dat seama că mi-e greu să trăiesc fără să scriu, că scrisul a devenit o dependenţă, o toxină necesară (asta poate şi pentru că nu fumez şi trebuie să compensez cumva, nu?). Dar nu pot determina exact cînd am căpătat conştiinţa de scriitor. Poate că mi-am dat seama că sînt scriitor atunci cînd, în liceu, printr-a unşpea, sora mai mare a unui coleg şi foarte bun prieten mi-a spus că i-au plăcut foarte mult cîteva pagini de proză (o proză plină de clişee, despre o bătălie aviatică - sic! -, influenţată evident de romanele de război). Sau atunci cînd mi-au apărut primele poeme publicate, în suplimentul "Central" al Contrapunctului, în aprilie ’92. Sau poate am simţit că-s, în sfîrşit, scriitor, cînd am citit în cenaclu, în 1993, şi, după săpuneala "centraliştilor", Mircea Cărtărescu a spus că nu-nţelege ce-au avut cu mine, că textele sînt bune şi arată un scriitor format. Sau cînd am cîştigat concursul de la Piatra Neamţ şi m-am trezit, în decembrie ’95, cu primul meu volum şi-am simţit ceva ce nu se poate descrie... Mai e timp să te reprofilezi? Nu cred că mai e posibil. Am scris şi înainte de ’89, fără să mă gîndesc deloc, dar deloc la publicare, am scris pentru mine şi pentru prietenii mei (şi mi-a fost de ajuns). De ce n-aş scrie şi după pensie şi după ce-aş fi uitat, de ce n-aş scrie chiar dacă n-aş mai putea publica şi n-aş mai trezi interesul nimănui!? Să nu scriu din cauză că nu pot cîştiga bani (serioşi) din scris? Cu orice m-aş ocupa, scrisul ar rămîne. Asta nu înseamnă că, la limită, n-aş putea să trăiesc fără să scriu. Poţi trăi fără să scrii, oricît de "intoxicat" ai fi, dacă viaţa nu-ţi mai dă voie s-o faci; adică mi-ar fi foarte greu dacă aş fi obligat să nu mai scriu, dar nu aş muri, să fim serioşi... În Quills, film despre marchizul de Sade, protagonistul e fascinant nu pentru că e obsedat sexual, ci pentru că e obsedat textual: scrie cu orice, cu sînge şi cu fecale, pe zidurile celulei, dacă n-are hîrtie, piele sau altceva, scrie fiindcă altfel înnebuneşte. Şi chiar înnebuneşte: poate trăi fără sex, dar nu fără text. Unul din cele mai bune filme nu despre perversiune, ci despre "virusul" scrisului, despre adicţie, de fapt. La început a fost poezia. De ce poezie şi ce/cine te-a încurajat să o scrii? Poezie... din lene, pentru că, altfel, eu de proză eram mai preocupat în liceu. Aş fi tentat să emit o teorie: cei mai mulţi scriitori (şi nu numai) încep prin a scrie poezie: o anumită vîrstă, în speţă adolescenţa, te predispune la a citi şi a scrie poezie; apoi treci la proză şi la teatru, genuri mai dificile, în care raţiunea şi experienţa de viaţă au un rol mai important decît în poezie. Etapizarea asta camilpetresciană s-ar putea să fie reprezentativă pentru (endo)geneza scriitorului; cei mai mulţi au scris în tinereţe poezie, chiar dacă unii o abandonează şi nici n-o publică. De pildă, după ’90 s-a publicat o plachetă cu versurile lui Noica. Le-am citit, nu poezie găseşti în ele, dar ideea este că a cochetat, în liceu, cu acest gen. Dacă scotoceşti bine în biografiile sau bibliografiile scriitorilor, filosofilor etc., foarte rar nu găseşti dovezi ale încercărilor, mai mult sau mai puţin reuşite, de-a scrie poezie. Dar eu cred că am început cu poezia pentru că: 1. nu-mi cerea eforturi mari, mă lăsa în lenea mea; 2. am găsit întotdeauna cîţiva cititori care să conteze; 3. într-o vreme, după armată şi pînă am intrat la facultate, am citit foarte multă poezie şi imitam autorii care-mi plăceau. M-au încurajat în primul rînd cei doi prieteni ai mei, Bebe şi Bobby, colegi de liceu cu care am inventat acel "curent literar" (sic!) numit diferenţialism. Apoi m-au încurajat Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, atunci cînd am citit nişte texte la un cenaclu, prin ’88-’89, în Braşov. Iar confirmarea venită din partea lui Cărtărescu, în ’93, dar şi mai tîrziu, mi-a dat încrederea care m-a impulsionat să merg mai departe. "Un pariu cu mine însumi" Distincţia "Amantul anului 2000" acordată ţie de revista Vatra a stîrnit interesul unui proxenet din Braşov; iată că, după figuraţia din Hotel de lux, ai avut parte şi de altfel de surprize. Povestea cu proxenetul e doar un episod haios. Totuşi, circumstanţele au tîlcul lor. Proxenetul nu citea revista Vatra, dar a citit un tabloid, Braşoveanul, în care am acceptat să apar fiindcă sînt vanitos (vezi mai sus) şi fiindcă lucra acolo o prietenă, fostă colegă de redacţie la cotidianul Monitorul de Braşov. Interviul pe care mi l-a luat a fost publicat pe ultima pagină a tabloidului. Exact în acel număr, ca un făcut, pe prima pagină şi în paginile din mijloc a fost publicat şi un reportaj despre filmele porno făcute la Braşov, reportaj însoţit de fotografii etc. O fostă studentă mi-a spus că a rămas uimită să mă găsească în paginile respectivei publicaţii (chiar dacă eu acolo apăream - sau credeam că apar - ca poet). Uimit fusesem şi eu, dar de faptul că prezentarea din şapou şi mai ales titlul ("Amantul") trimiteau la mine ca persoană, iar nu ca autorul lui Klein spuse. În contextul acelui reportaj despre filmele porno, un interviu cu titlul respectiv şi o prezentare ambiguă, în care se amestecau biograficul cu bibliograficul, au fost de natură s-o contrarieze pe fosta mea studentă şi să-l facă pe unul dintre cei implicaţi în povestea cu pornoşagurile să intre în vorbă cu mine: stăteam în staţie, aşteptînd autobuzul, cînd am văzut că un tip se uita la mine ca şi cum m-ar fi recunoscut. A intrat în vorbă şi mi-a dat de-nţeles că mă reţinuse din tabloid ca pe un soi de Casanova (chiar aşa a zis, că dacă nu mi-ar fi inspirat teamă, m-ar fi pufnit rîsul) şi că fetele "lui" au ajuns în paginile revistei dintr-o greşeală, dăduse spre developare filmul foto, făcut la filmare, cuiva din afara cercului lor, fotografiile ajunseseră la ziarişti şi de-aici toată tărăşenia... La un moment dat, a apărut alt individ, autobuzul meu nu mai venea, aşa că a trebuit să fac cunoştinţă şi cu ăsta, era o namilă cu o moacă de-a dreptul penală şi tipul care mă abordase îl pusese la curent, eu eram "Casanova ăla" din Braşoveanul etc... Am urcat în acelaşi autobuz, m-au ignorat vorbind de ale lor şi la un moment dat au coborît. Asta a fost tot. Încă o carieră ratată... De ce şi teatru? Teatru, dintr-un pariu cu mine însumi: să transform o idee - ce s-ar fi întîmplat dacă Romeo şi Julieta ar fi trăit pînă la adînci bătrîneţi? - în structură dramatică. Voiam să trimit textul, în 2001, la concursul UNITER - ceea ce am şi făcut, dar fără rezultat. Iniţial a fost acel pariu, care avea la bază şi o provocare - să-mi depăşesc complexul faţă de dialog, complex care de multe ori mă bloca cînd încercam să scriu proză. Apoi, văzînd că am opinii favorabile cu privire la prima piesă (Andrei Bodiu, de pildă, a fost unul dintre primii căruia i-a plăcut Postludiu sau Ro & Ju au picioarele reci), şi primind de la Radu Afrim, căruia tot prin Andrei Bodiu îi trimisesem piesa pe mail, un feed-back provocator ("Sună interesant, dar nu e genul de teatru pe care îl caut; dacă scrieţi ceva pe teme contemporane, trimiteţi-mi!"), am scris a doua piesă. Faptul că la a doua n-am prea avut reacţii m-a cam deconcertat, probabil c-aş fi renunţat, dar Doina şIoanidţ mi-a atras atenţia asupra unei scene din a doua piesă, o scenă care suna cumva "deadevă". Am luat-o şi i-am adăugat alte scene în care apărea un cuplu cu problemele obişnuite ale convieţuirii. Le-am scris foarte uşor, foarte repede, cu mare plăcere, după care, aflînd întîmplător de concursul organizat de Radio BBC, am mai scris nişte scene, am găsit un traducător foarte bun (Andreea Began, fostă colegă de la facultatea din Braşov, căreia îi mulţumesc încă o dată) şi-am trimis textul la Londra. Nominalizarea, iar apoi montarea au fost stimulentul cel mai bun pentru a continua să scriu teatru. Deşi, statutul dramaturgului e, în genere, în suferinţă la noi, spre deosebire de al regizorului, de pildă. a consemnat UN Cristian