Coincidenţele vacanţei lecturii
Mai toate intrările mele în conjuncţie cu Mircea Cărtărescu se învîrtejesc în praf luminiscent de coincidenţe şi perplexităţi. Perplexităţi chimice în lanţ, sfîrîitoare, rapide, fără cenuşă. Poate nu în cazul Postmodernismului românesc, pe care îl citisem totuşi, mai şi scrisesem o cronică despre el în chiar momentul apariţiei. Aflată acum într-o dulce vacanţă a lecturii, în care doar arbitrariul guvernează, din păcate pentru scurt timp, am lăsat cărţile să vină, ele, la mine. Au venit într-o configuraţie bizară, de nimeni căutată, rotunjind gracil un desen de familie minusculă şi vulnerabilă în mergerea ei împreună. "Amîntrei" - mi-a scăpărat în memoria afectivă, aşa cum ne răsfăţam, Mama, Tata şi eu, în mijlocul unei lumi pe care aş mai vrea-o redeşteptată. Treimea noastră părea nemuritoare. Înainte de a veni cărţile, a venit întîi coincidenţa. La o primă întîlnire cu o scriitoare de primă mînă, nu spui cine, ea mă interpelează: "Ce mai faci, Nicoleta?" Da, eram Nicoleta, dar nu-mi aminteam să ne fi întîlnit în viaţa asta. Îi cunoşteam doar fiinţa de hîrtie. Într-un tîrziu, aflînd despre ce nicoletă e vorba, vine la mine şi-şi cere scuze: "Credeam că sînteţi sora lui Cărtărescu, mi-a fost studentă, semănaţi foarte bine cu ea!". Fireşte, îngaim o cascadă de stupizenii, într-o abulie totală. Şi toate astea cu Jurnal II în mînă. În Orbitor II, Cărtărescu mă inventase. Acum ce va mai urma? Dacă Simona Sora a făcut o lectură nocturnă a jurnalului, eu, în consecinţa coincidenţelor, voi face mărturia citirii diurne. Fiinţa diurnă a lui Mircea Cărtărescu irită adesea vezicular. Sînt mai multe feluri de iritări: invidia pură şi lisă e unul din ele, dar şi vînarea efectului catapultant de notorietate. Sînt doar două aspecte ale multiplelor faţete ale contestării. Ele lasă dîre zgîriate. În jurnal se vede un M.C. vulnerat de toată receptarea asta crepitantă şi aspră, dar şi unul întors în sine, egoist cum numai un instrumentist de elită poate fi, posesiv şi grijuliu cu delicatul instrument pe care îl ocroteşte şi-l dezmiardă în cutia lui oarbă de catifea; şi spaimele muţeniei instrumentului nu sînt puţine. Căzut în umbra lumească a orbitorului scris, în viaţa care se vieţuieşte, el e un albatros. Mersul lui stîngaci e scrijelit pe punte cu indecizie şi angoasă. Prea omenesc, se arată aşa cum este, ezitant şi frămîntat. Iar peste umărul lui, se zăreşte, într-o aureolă de puf galben, Ioana Nicolaie, soţia lui, Matrioşkă ce cuprinde în pîntec cerul, pe Gabriel. Amîntrei, Mircea, Ioana şi Gabriel, o firavă şi de aceea de neclintit "sfîntă familie", în tot ce are mai expus intemperiilor de tot felul. Jurnalul e atroce prin sfîşierea succesivă a pieliţelor securizante, ţîşnind în sincerităţi gîfîite, sacadate, străfulgerate de cîte o rară, dar luminoasă bucurie. Diurnul Mircea Cărtărescu, îmbibat cu ness, la masa lui din bucătărie, nu e unul îngîmfat, gîlgîind de şuvoaiele gloriei. Ci doar un scriitor conştient de valoarea sa şi un om ce nu are de gînd să-şi oculteze vanităţile. Un scriitor adevărat nu se încurcă, mai ales în jurnal, cu false modestii. El e obligat, în ciuda chinurilor sicităţii interioare, să-şi provoace iarăşi şi iarăşi inspiraţia. El trebuie să-şi administreze şi augumenteze succesul. Dacă ar avea un bun agent literar occidental, Mircea Cărtărescu ar putea cuceri piaţa literară din afară fără alt efort decît acela de a scrie. Ceea ce i se impută e tocmai preocuparea sa în ale succesului. Dar succesul e consecinţa firească a scrisului, pe care trebuie să-l provoci, să-l asmuţi pe piaţă. Altfel nu mai are rost să scrii. E nevoie de luciditate şi pragmatism managerial. Logica hazardului - după cum spuneam - mi-a aşezat pe masa de pe terasă Jurnal II, Cerul din burtă, al Ioanei Nicolaie şi interviul acesteia din revista Tabu. Toate pot fi citite împreună, în lectură de vase comunicante. S-au rînduit alături scriituri, poze - şi toate se îmbulzesc către una şi aceeaşi perceptivitate. Sînt fluide de consistenţă diferită ce antrenează înţelegerea spre tridimensionalitate, în curgerea lor spre omogenia imaginii de amîntrei. Dar pînă acolo, iniţiativa cărţilor stîrneşte coincidenţe de capul ei.
