Cocoșul de aur și alte povestiri - Fragment

Cocoșul de aur și alte povestiri

Juan Rulfo

titlu original: El gallo de oro y otros relatos

traducere din spaniolă de Ileana Scipione

Curtea Veche Publishing, 2022, 176 de pagini, 14 × 21 cm, ISBN 978-606-44-1242-3

Prezentare coperta IV

În colecția Byblos de la Curtea Veche Publishing a apărut un volum inedit: romanul pierdut al lui Juan Rulfo. Alăturat unei serii de povestiri, scrisori și poeme traduse acum pentru întîia dată în română de către Ileana Scipione, Cocoșul de aur este un eveniment în lumea literară.

Viața lui Dionisio Pinzón e guvernată de hazardul care-l aruncă ba în brațele sărăciei și disperării, ba într-ale abundenței și fericirii: din crainic al satului și muritor de foame, devine cocoșar de succes și jucător de cărți. Din tîrg în tîrg, îl însoțește, fără voia ei, La Caponera, frumoasa cîntăreață, cu vocea și melodiile ei vrăjite. Sărbătorile și veselia satelor mexicane, libertatea și puterea magnetică a femeilor, dar și corupția și lăcomia, toate acestea se află în Cocoșul de aur.

Prezentarea autorului

JUAN RULFO (1917–1986) este unul dintre cei mai apreciați scriitori latino‑americani. A fost unul dintre întemeietorii școlii de „realism magic“, influențîndu‑i mai tîrziu pe Gabriel García Márquez și pe alții. A susținut arta în toate formele ei și a reprezentat un sprijin important pentru tinerii scriitori latino‑americani prin intermediul Centro Mexicano de Escritores. A fost funcționar public, purtător de cuvînt al Comisión del Papaloapan și consilier în diverse proiecte cinematografice și editoriale. Cea mai lungă perioadă și‑a petrecut‑o la Departamento de Publicaciones del extinto Instituto Nacional Indigenista, unde a susținut publicarea și traducerea unui număr mare de monografii despre plurietnicitatea Mexicului, precum și opere clasice de antropologie mexicană. Din anii ’30 pînă în anii ’60 s‑a dedicat și fotografiei, avînd un palmares de peste 6 000 de negative. 

Cele trei cărți pe care le‑a publicat – Cîmpul în flăcări, Pedro Páramo și Cocoșul de aur – au fost traduse în peste 40 de limbi.

Citate din presă:

Dintre scriitorii contemporani din Mexicul de azi, e de așteptat ca Juan Rulfo să ajungă printre cei nemuritori. 

The New York Times Book Review 

Poți citi toată opera lui Rulfo, zveltă, dar densă, în doar cîteva zile, însă acesta va fi numai primul pas pe teritorii încă necartografiate. Explorarea lor devine una dintre cele mai remarcabile călătorii din literatură. 

The Guardian 

Încă de la primele fraze [...] știm că ne-am lăsat pe mîinile unui maestru al povestirii.

Susan Sontag

Cufundarea adîncă în opera lui Juan Rulfo a fost cea care mi-a arătat în sfîrșit calea pentru a continua să scriu. 

Gabriel García Márquez

Fragment

Cocoșul de aur

Unii, care consideraseră sigur cîștigul, își pariaseră pînă și păturile, iar dacă și-ar fi adus cu ei nevasta, ar fi pariat pe ea împotriva cocoșului orb. 

Împrăștiați în diferite locuri ale arenei, cei care pariaseră pe Lorenzo Benavides, cu chipuri resemnate și aer de perdanți, suportau optzeci, opt sute, o mie împotriva a o mie cinci sute. Împietrit, Lorenzo părea indiferent, ca și cum nu-l interesau nici rezultatul, nici ajutorul pe care majoritatea îl dădea cocoșului său. Între timp, Dionisio Pinzón, cu păsărea oarbă, se făcea că n-aude strigătele „Pune-i ochelari! Du-l la abator! Arată-i ușa!”.

Cînd și-a pus pasărea în fața adversarului, țipetele gloatei s-au întețit, căci, intuind prezența, cocoșul orb a ciocănit de două ori cu clonțul în gol. Dar, cînd Dionisio i-a dat drumul și orbul a simțit uriașul cocoș care cîntărea mai bine de patru kilograme, a atacat cu furie îndrăcită, poate că după miros, și nu s-a mai desprins de trupul acoperit cu pene, pe care l-a făcut fărîme cu pumnalul pintenului. Chiar și cînd celălalt s-a prăbușit rănit de moarte, orbul a continuat să-l lovească cu aripile, cu ciocul și să-i dea lovituri brutale de navaja. 

Dionisio Pinzón și-a ridicat cocoșul, care se cățărase pe dușmanul mort lovindu-l cu îndîrjire; dar un bărbat care purta blugi și pistol a sărit din public pe inelul arenei și, înainte ca Dionisio să-l poată apăra, i-a smuls cocoșul din mîini, l-a strivit cu furie, i-a sucit gîtul învîrtindu-l ca pe o morișcă și l-a aruncat imediat în mulțimea furioasă. 

În semn de protest față de acea lipsă de respect, Dionisio Pinzón i-a cerut judecătorului, și acesta a acceptat, îngăduința de a se retrage din toate luptele rămase. 

Ceva mai tîrziu, alături de Lorenzo Benavides, care-l invitase cîteva zile la casa lui din Santa Gertrudis, a sărbătorit isprava cocoșului orb rîzînd de cum luaseră lucrurile atît de în serios.

Cele două săptămîni pe care le-a petrecut la Santa Gertrudis i-au fost prielnice. A învățat, mai întîi văzînd și mai tîrziu participînd la partide, să joace paco grande, un joc de cărți cam complicat, dar distractiv, cu care toți și-au omorît plictiseala din acel loc atît de izolat și singuratic.

Dionisio Pinzón era priceput și învăța cu mare ușurință orice joc, calitate de care mai tîrziu a profitat, adunînd averi uriașe. Dar pe atunci încă îi plăceau cocoșii, păsări mătăsoase, delicate, în culori vii, care l-au ajutat să aibă un început bun. Curînd, în el n-a mai rămas nimic din bărbatul umil pe care îl cunoscusem la San Miguel del Milagro și care, la început, neavînd drept avere decît un cocoș, se arăta mereu neliniștit și nervos, temător să nu piardă, și își punea soarta în mîinile Domnului. Dar, puțin cîte puțin, sîngele i s-a alterat tot asistînd la luptele violente ale cocoșilor, de parcă imaginea sîngelui gros și roșu al păsărilor în agonie îl împietrise, făcînd din el un bărbat rece și calculat, sigur de el și încrezător în destinul său norocos. 

Cînd a revenit la San Miguel del Milagro, Dionisio era cu totul altul decît cel pe care cu toții îl cunoscuseră acolo. S-a întors pe la începutul nedeilor de Sfîntul Mihail, la doar un an și opt luni după ce părăsise satul cu gîndul de-a nu se mai întoarce nicicînd acolo. Dar, așa cum s-a aflat și cum el însuși le-a spus, nu venise la fericita drăgaică, ci ca să-și înmormînteze mama, cu toate că aceasta era deja îngropată.

– Dar nu-i îngropată cum se cuvine! i-a răspuns el primarului, căruia a încercat să-i lămurească situația. Și acum vin s-o îngrop frumos, așa cum merită.

Adusese un sicriu de mare lux, pe care îl comandase special pentru ea la San Luis Potosí, căptușit pe dinăuntru cu satin lucios și pe dinafară cu catifea vineție, împodobită cu muluri din argint pur.

– Vreau să-și afle, cel puțin în moarte, odihna și confortul de care nu s-a bucurat în viață.

Dar nici preotul, nici primarul din sat nu i-au îngăduit să deschidă mormîntul:

– Abia după ce vor trece cinci ani, i-au atras atenția, vei putea dezgropa trupul maică-tii… Înainte de asta, nici vorbă. 

– Ba am s-o fac chiar acum. Că de-aia am venit… Chiar dacă, pentru asta, va trebui să cumpăr autoritățile. Chiar dacă va trebui să plătesc cui o fi pentru orice îngăduință, a adăugat privind spre preot.

Și așa ar fi făcut dacă, atunci cînd s-a dus la cimitirul unde era înmormîntată mă-sa însoțit de argați înarmați cu tîrnăcoape și sape, ar mai fi dat de groapa ei, căci acolo unde o pusese nu existau nici movilă, nici cruce, ci doar o pajiște acoperită cu ierburi. 

În puținele zile cît a stat acolo, a fost fățiș disprețul pe care îl simțea pentru sat, căci era coleric și fanfaron pe deasupra. Și, poate că, pentru a rememora clipe trăite cu nu multă vreme în urmă, a profitat și, la ceasul sărbătorii, s-a pus în fruntea tuturor, dar cu totul altfel decît o făcuse înainte, căci acum mergea în fruntea sătenilor gătiți de sărbătoare și a muzicii, cu aerul că el ar fi plătit toate cheltuielile tîrgului. 

Pe de altă parte, n-a vorbit cu nimeni și pe toți cei care s-au apropiat să-l salute i-a nesocotit vădit. Cu excepția lui Secundino Colmenero, cu care a discutat îndelung, încercînd să-l convingă să meargă cu el ca jugănar și soltador al cocoșilor lui. 

Deși îi părea rău să-și lase casa și puținele bunuri care îi mai rămăseseră, Colmenero a ales pînă la urmă să-l însoțească pe Dionisio Pinzón, fiindcă, sinceri să fim, de mai bine de un an, de cînd își pierduse averea în luptele de cocoși acoperiți, nu mai izbutise să ridice fruntea. Acum i se oferea ocazia să se ocupe de cocoșăria lui Dionisio Pinzón și să-i scoată păsările la luptă, așa că încuviințase, fiindcă îi plăceau atît meseria, cît mai ales să aibă grijă, ca și cum ar fi fost ai lui, de cocoșii de rasă fină cu care urma să meargă din tîrg în tîrg. 

Ca atare, cei doi au părăsit San Miguel del Milagro. Cătunul era încă în sărbătoare, așa încît, în dangăt de clopote și luînd-o pe ulițele împodobite cu ghirlande, cei doi s-au făcut nevăzuți, purtînd în față crucea stranie pe care o formau coșciugul și animalul care îl purta în spate. 

Atît Dionisio Pinzón, cît și Secundino Colmenero s-au dus de acolo și nu s-au mai întors niciodată.

Între timp, La Caponera își ducea traiul așteptînd întoarcerea lui Dionisio Pinzón în sătucul Nochistlán, unde se ținea tîrgul tradițional. Ca întotdeauna, ei îi revenea misiunea de a cînta în pavilionul de lîngă arena luptelor de cocoși, și tocmai de aceea nu-l putuse însoți pe Dionisio Pinzón la San Miguel del Milagro.

Cu cîteva luni în urmă, se reîntîlniseră într-un loc numit Cuquío și hotărîseră să-și unească puterile pentru a face față la lumea trudnică a tîrgurilor.

Nu se mai văzuseră din deja pomenitele zile de la Tlaquepaque, locul unde el își pierduse cocoșul de aur, dar dobîndise prietenia și alianța cu Lorenzo Benavides, precum și ajutorul lui ca să-­și sporească norocul. Ceea ce și devenise realitate, căci nu doar învățase multe taine ale meseriei, ci pusese mîna și pe un grup bun de cocoși, ceea ce i-a dat curaj să continue în branșă. 

Cuquío era un cătun plin ochi de tripouri, trișori, cocoșari și oameni care trăiau punînd bănuț peste bănuț la saltea cît era anul de lung, ca să-i arunce apoi la picioarele vreunui animal sau pe culorile unui joc cu cărțile însemnate. Satul avea o asemenea faimă de risipă, încît pe lîngă locul oficial dedicat partidelor, se juca brisca, conquián, siete y medio și paco în orice crîșmă, dugheană ori drogherie și chiar și pe băncile din piața mare. Iar dacă cineva dădea ortul popii, și mereu se întîmpla asta cuiva, era ca urmare a conflictelor de la joc, fiindcă tărie nu se prea consuma.

Ei bine, în atmosfera acelui sătuc s-au reîntîlnit Dionisio Pinzón și La Caponera.

După ce și-a legat cocoșii în ograda arenei și i-a dat pe mîinile unui paznic de încredere, Dionisio s-a dus să dea o raită prin sat și a priceput neîntîrziat că toată lumea era la jocurile de cărți, se grămădea în jurul jucătorilor ori lua parte la pariuri, fapt pentru care, în ciuda mulțimii care fojgăia peste tot, sătucul părea dominat de tăcere. S-a apropiat de jocul cel mare, unde domnea o zarvă nemăsurată și se auzeau mariachi cîntînd. 

Chiar acolo se afla La Caponera, care își lansa cîntecul necurmat peste masa ruletei, deși vocea îi suna destul de stins în larma oamenilor, iar melodia nu putea fi ferecată sub șopronul deschis către cele patru vînturi. 

Dionisio Pinzón a așteptat-o să termine, apoi s-a apropiat de ea s-o salute. Revederea le-a făcut plăcere; așa că ea i-a întins drăgăstos mîinile, iar el i le-a reținut îndelung într-ale sale.

– Ce vreme bună, chiar și trunchiurile au dat lăstari! i-a spus ea, apoi a adăugat: Credeam că n-o să te mai revăd, cocoșarule.

– Și tu ce mai faci, Bernarda? De ce ești acum aici, în acest cătun?

– Am ajuns tîrziu și cînd m-am uitat în arenă am observat că era deja ocupată. Da’ tu?

– Și eu la fel.

– Bine am spus eu că ești lovit cu leuca… Fă-mi cinste cu o dușcă, fincă aici nu-i dau apă nici cocoșului uitat în Săptămîna Patimilor. 

S-au dus la crîșmă și au cerut pentru el, un lichior de coacăze, iar pentru ea, o jumătate de litru de tequila. 

– Păi da, Bernarda, îmi spunea mie inima că umbli pe-aici, prin Cuquío. Mă așteptam să te văd acolo, printre cocoși.

– Nu-ți spun că m-au trezit în zorii zilei. A fost o șmecherie a obraznicei de Lucrecia Salcedo. Dar asta e, există de toate pentru toți, doar să nu le fie luate. 

– Păi, eu tocmai am plecat din casa lui Lorenzo Benavides. N-a vrut să vină. A zis că astea nu-s adăpătorile lui.

– Nu, nu-s, el merge doar la de-alea mari. 

– Și apropo, Bernarda, ce-i ești tu lui Lorenzo Benavides?

– Că doar n-oi fi mă-sa, nu?

– Firește că nu.

Au tăcut o vreme. Pe chipul ei s-a prelins o lacrimă rotundă, la fel de strălucitoare ca ochii din care lunecase, aidoma mărgelelor din sticlă care îi înconjurau gîtul.

– N-am vrut să te jignesc, Bernarda.

– Da’ ce, mă vezi jignită? Sînt tristă, asta-i altceva, a răspuns, ștergîndu-și cu dosul palmei lacrima și pe cea care dădea să-i urmeze. 

– Îl iubeai?

– El mă iubea pe mine. Dar încerca să mă lege de el. Să mă închidă în casa lui. Nimeni nu-mi poate face mie așa ceva… Pur și simplu nu pot. La ce bun? Ca să putrezesc de vie?

– Poate că ți-ar fi convenit. Are casă imensă.

– Da, dar măgăoaia aia are pereți.

– Și ce mai contează?

În loc de orice altă lămurire, ea a ridicat din umeri. Și-a întors fața către lăutari și a văzut că unul dintre ei îi făcea semne cu chitara, chemînd-o. 

– Vin imediat înapoi, i-a spus lui Dionisio Pinzón. Așteaptă-mă.