„Cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții“ – interviu cu Jón Kalman STEFÁNSSON
Scriitorul islandez Jón Kalman Stefánsson (n. 17 decembrie 1963) are o nominalizare la Man Booker, iar romanele sale care alcătuiesc Trilogia fiordurilor – Între cer și pămînt, Tristețea îngerilor și Inima omului – au fost traduse din limba franceză de Magda Răduţă la Editura Polirom.
„Nu de la moarte ne vine învățătura, ci din poezie și disperare.“ Cum v-ați hotărît să scrieți o trilogie pornind de la ideea poeziei care aduce cu sine și viața, și moartea?
Nu a fost o hotărîre propriu-zisă. Aveam în minte o carte complet diferită de cea care a devenit prima parte a trilogiei. Cînd m-am apucat de scris, lucrurile au căpătat o altă formă. Așa mi s-a întîmplat cu toate cărțile. Am scris douăsprezece romane cu totul și numai două seamănă cu ceea ce credeam că vor deveni. Sigur, îmi fac ceva planuri înainte să mă apuc de scris, dar se destramă ca fumul încă din primele zile. Ceva complet nou își face loc în mintea mea și asta mă bucură nespus. Îmi place faptul că am atît de puțin control asupra poveștii pe care urmează să o scriu. Pentru mine, asta înseamnă că fac bine ce fac.
Marea din cărțile dvs. e o sursă de hrană și de moarte. Emană o ambiguitate care devine, treptat, o a doua natură a textului în sine.
Islanda e un loc aparte din multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi că, în Islanda, natura și vremea sînt unul și același trup. Nu le poți despărți. Cînd scriu despre una, trebuie să scriu și despre cealaltă. Istoria Islandei e una a încleștării cu natura, a luptei continue pentru supraviețuire. Lumea de-acolo e una care nu te cruță. Sigur, acum lucrurile s-au schimbat, dar în trecut țara aceasta a fost marcată de lupta cu stihiile. Natura islandeză despre care scriu eu e, deopotrivă, de o frumusețe covîrșitoare, spectaculoasă și fatală. Dacă lăsai vreo clipă lucrul acesta să-ți zboare din minte, acum nu foarte mult timp, mureai. Înfruntarea era nemiloasă. Poveștile islandeze sînt impregnate de dualitatea asta.
Cînd am început să scriu Între cer și pămînt, prima parte a trilogiei, citeam niște cărți de istorie care m-au marcat. Era vorba despre pescuitul cu bărci mici. Cînd te urcai într-o asemenea barcă, dimineața, pe întuneric, nu știai niciodată dacă aveai să te mai întorci sau nu. Distanța dintre viață și moarte se subția cu totul. Pentru ei, așa mergea lumea. Pentru noi, e crunt. Am vrut să scriu despre această senzație, s-o prind de aripi.
Singurul element care sugerează temperaturi ridicate, în cărțile dvs., e sufletul omenesc. Ce anume vă interesează cînd vă construiți personajele?
Mie îmi place să scriu despre natură și să contemplu istoria, dar, în primul și în primul rînd, scriu despre oameni. Mă fascinează. Sînt creaturi colosale, nu? Și sîntem atît de complicați… Avem atîta măreție și atîta cruzime pe dinăuntru… Ca să nu mai punem la socoteală și toate lucrurile de-a dreptul mizerabile. Despre oameni poți scrie la nesfîrșit. În fond, ne schimbăm în permanență. Omul care sînt azi nu mai e chiar unul și același cu cel de acum douăzeci de ani. Așa că provocarea de a scrie despre oameni e una care nu se termină niciodată. Cine sîntem? De unde venim? Unde ne ducem? Sînt recunoscător că avem atîta vastitate interioară, că sîntem împovărați de mîhniri și regrete, de teamă, pentru că nu există material mai ofertant ca acesta. Nefericirea seminției omenești e mană cerească pentru scriitor.
Scrieți despre un soi de deșert islandez, împînzit de oase de balene eșuate, traversat de un băiat fără nume, un fel de Odiseu care înaintează prin pustietatea din poemul lui T.S. Eliot…
Da, el e eroul meu…
De ce nu are nume?
A fost o decizie conștientă. Scrisesem cam treizeci-patruzeci de pagini din primul roman cînd mi-am dat seama că băiatul nu are nume. Și m-am oprit o clipă, m-a izbit lucrul ăsta, și mi-am spus: „Ia stai așa, băiatul ăsta nu are nume!“ După care mi-am răspuns singur: „Păi, sigur că nu are. Nici nu trebuie să aibă. Vezi-ți de treabă mai departe“. Pe urmă nu m-am mai gîndit la asta deloc. Nu am stat să analizez exact ce înseamnă, dar, cînd publici o carte, oamenii pun întrebări, așa, ca tine, și asta e una din întrebările mari. De ce nu are băiatul nume? Cînd mi s-a pus prima oară această întrebare, în Islanda, m-a fulgerat momentul acela, de la începutul scrierii. Nu știam cum să-l explic. Nu știam decît că așa era bine, c-a fost o hotărîre bună. Cu timpul, am înțeles că rațiunea din spatele acestei decizii ar fi că, dacă eroul nu are un nume, poate purta toate numele de pe lumea asta. Și masculine, și feminine. El e noi toți.
Dar e vorba de o devenire: e copil cînd pleacă şi bărbat cînd crede că a sfîrșit călătoria.
Este. (Zîmbește larg) Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte. Cînd scrii un roman lucrurile se întîmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sînt nesfîrșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.
Cărțile dvs. sînt profund intertextuale. Găsim în ele intarsii de Milton, de Shakespeare, de T.S. Eliot, de Dylan Thomas… Poezia este la dvs. o formă de sinceritate, o armă ucigașă, un liman. De ce anume v-ați salvat prin poezie?
(Tace puțin) Am început ca poet. Am scris trei cărți de poezie. E o a doua natură. Nu călătoresc nicăieri fără să iau cu mine o carte de poezie…
Ce carte aveți acum cu dvs.?
Am mai multe cărți cu mine. Doi poeți islandezi, o colecție de traduceri de-acum vreo șaptezeci de ani, o selecție de poeme ale lui Kavafis… Sînt o companie bună. Întotdeauna îmi iau prea multe cărți cu mine și am bagaje cumplit de grele. Dar sînt prietenii mei între paginile astea. Pentru mine, unul din cele mai grozave lucruri legate de poezie e că poți reveni asupra acelorași poeme fără încetare. Sînt unele pe care le-am citit de mii de ori. Gîndiți-vă la Kavafis – poeme foarte scurte, de cinci-zece rînduri, adesea fără nici o metaforă. E clar, pare simplu, e accesibil oricui și, totuși, găsești ceva nou acolo cu fiecare lectură. Nu e că vezi ceva ce n-ai văzut pînă atunci, e că ai o altă experiență a poemului.
Pentru mine, cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții. Asta e frumusețea poeziei, profunzimea ei. Poezia surprinde ceea ce ni se pare a fi de neînțeles, de neexprimat, ceva care e, totuși, acolo, dincolo de puterea noastră de a-i da un nume. După mine, ăsta e sîmburele literaturii. Faptul că nu înțelegem, ci simțim acele versuri.
„Cînd scrii, asculți sunetul lumii“
Bărbați care vîslesc pînă devin un singur corp, pești care înoată fericiți pentru că sînt liberi… Există o dimensiune larger than life în literatura pe care o scrieți. Cum navigați pe barca aceasta?
Scriu. Scriu și mă las dus de val. (Zîmbeşte cald) Aștept să mi se întîmple scene, personaje… Sigur, fiecare nou personaj își cere dreptul la o parte din poveste. Cîteodată încerc să le țin piept, să le pun pumnul în gură, dar nu reușesc și povestea se schimbă. Întotdeauna se schimbă. Da, pentru mine scrisul chiar e o călătorie și habar nu am cum se sfîrșește. Cu timpul, mi se luminează, cît de cît, încotro mă îndrept. Nu știu niciodată ce fel de carte e asta pe care am început s-o scriu. Asta mă bucură nespus. Aș fi îngrozit dacă ar trebui să plănuiesc o carte în asemenea detaliu, încît să nu mă mai surprindă nimic.
Ca un arhitect.
Exact. Nu aș putea. Nu ar mai fi o artă, ar fi un proiect. Ceva cu matematică.
Apare undeva ideea asta că toți devenim tăcere. De altfel, toate vocile se pierd sau sînt estompate de zăpadă, de vînt, de tot soiul de rumori interioare. Peisajul e dublat de un strat sonor. Sau de o absență a lui.
Poveștile sînt importante, dar la fel sînt stilul și atmosfera. Cîteodată puțin mai importante, pentru că poți să ai o poveste grozavă și s-o spui în cuvinte și imagini care s-o banalizeze complet. Pentru mine, stilul e muzică. Și ai dreptate, orice poveste e dublată de o simfonie. Sunetul ăsta de care spuneai e parte din muzică, așa cum e și absența lui. Cînd scrii, asculți textul. Asculți sunetul lumii pe care o descrii. Te obișnuiești cu el. După care, dacă poți, încerci să-l muți în cuvinte. Ceea ce nici măcar nu e atît de greu. Greu e să surprinzi și ce e printre cuvinte. Să dai volum acelor spații. Asta e greu.
Vocea narativă ne amintește, într-una din cărți, că totul pe lume, în afară de dorință, trebuie stîrnit din nou și din nou… Ce anume vă alimentează scrisul?
Cînd eram copil, voiam să schimb lumea. Eram un băiat care voia să salveze lumea asta. Acesta a fost visul meu. Scrisul e un imperativ, pentru mine. Ceva de care nu pot scăpa. Fără scris, nu există viață. E modul meu de a respira. Și mai e ceva. E speranța aceasta că scrisul meu ajunge la cititor, că-l atinge, că-l schimbă, că-l face, poate, să-și regîndească viața. Sper ca scrisul meu să conteze. Poate nu cît să salveze lumea, dar să conteze. Să schimbe ceva.
Și, cu toate astea, personajele dvs. care citesc, care trăiesc cu literatura pe dinăuntru, ajung la concluzia că iadul pe care-l purtăm în noi ne e mai accesibil decît raiul.
Așa e pe lumea noastră și așa va fi mereu. Drumul spre iad e mai scurt decît cel spre rai. E evident dacă te apuci să studiezi istoria umanității. E o istorie a cruzimii. Orice manual clasic de istorie vorbește despre războaie. Nu despre istoria frumuseții sau a victoriilor omenirii asupra propriilor limitări. E o istorie falsă. E, însă, bizar și dureros că, atunci cînd vorbim despre istorie, ne amintim în principal cum ne-am făcut rău unii altora.
Cred că acesta e unul din motivele pentru care sîntem unde sîntem și avem lideri ca Donald Trump. Probabil că le permitem unor asemenea oameni să ajungă la putere pentru că, inconștient, credem că așa arată, istoric vorbind, cei care ajung să împartă dreptatea. Credem în răul din noi. În cruzimea rasei. Ni se pare că asta e lecția istoriei. Există și ceva adevăr aici, dar mie mi se pare că e mai mult un fals. Adevărata istorie a umanității nu e scrisă în manuale, ci în cărțile de literatură, și istoria aceasta e cea a oamenilor obișnuiți, care visează la o lume mai bună, la o altă viață, la un viitor pentru copiii lor. Visul acesta, la un trai bun, e visul a 90% din oameni. Numai că noi îi lăsăm pe ceilalți, pe cei 10% care nu dau doi bani pe visul nostru, să ne conducă și să distrugă lumea.
Un personaj din trilogie, Andrea, spune că nimic nu e greu atunci cînd ești liber. Care e cel mai greu lucru din existența dvs. de scriitor?
Cînd am descoperit că asta sînt, scriitor, nu s-a mai pus problema să aleg. Pasiunea a fost copleșitoare. Mi-a fugit pămîntul de sub picioare, am simțit că mă îndrăgostesc. Și, știi, cînd te îndrăgostești, te îndrăgostești și gata. Nu te mai gîndești că te-ai îndrăgostit. Simți ce ți se întîmplă și te bucuri. Te bucuri de tot ce simți. Așa e scrisul pentru mine. E o luptă, că așa e și iubirea, e făcută din îndoială și suferință, din depresii și reinventări, dar e iubire. Iubirea asta e menirea mea.
a consemnat Ioana BÂLDEA CONSTANTINESCU
