„Cinema-ul românesc nu face concesii publicului său" - interviu cu Brian ACKERMAN

Brian Ackerman este directorul artistic al Jacob Burns Film Center din Pleasantville, New York, unde a prezentat pînă acum, cu success, două sezoane de film românesc. Între 5 şi 10 decembrie, Making Waves – festivalul de film românesc de la New York, se extinde pentru prima oară la JBFC. Mihai Chirilov a stat de vorbă cu Brian, despre parteneriatul din acest an cu Romanian Film Initiative, despre filmele Noului Val, despre călătoria la TIFF din 2012 şi despre descoperirea Andei Onesa ca actriţă.

Ce vă fascinează cel mai mult la noul cinema românesc? Ca programator de festival, cum priviţi Noul Val Românesc şi de ce credeţi că acesta prinde atît de bine la critici şi la festivaluri?

Nu prea ştiu exact şi mă întreb cîtă legătură are cu locul pe care-l ocupă România în imaginaţia noastră occidentală, acel loc la marginea lumii cunoscute, aflat încă în Europa, în Occident, dar exact înainte să devină… altceva, şi asta creează un exotism straniu şi puternic. Cînd acel exotism e supus privirii directe, hiperrealiste, a camerei Noului Val, este revelată o lume cumplit de familiară şi acest lucru reverberează într-un mod aparte.

Şi mai are legătură cu ceva: cu modul în care ne raportăm noi, americanii, la ţările mai puţin dezvoltate şi cu felul în care s-a schimbat această raportare în ultimii ani. „Subdezvoltat“ însemna ceva lăsat în urmă, pe cînd, acum, evocă ceva spre care simţim, undeva în profunzime, că ne îndreptăm cu toţii. Şi atunci, aceste filme devin poveşti dintr-un viitor ameţitor de probabil. Cu siguranţă, Moartea domnului Lăzărescu mi-a dat sentimentul ăsta. Fără să mai pomenim genialitatea transpunerilor cinematografice ale acestor naraţiuni, care le dau forţa esenţială. Dar cred că România ocupă pentru noi un „loc“ foarte aparte: unde sîntem, în Est sau în Vest, într-o lume modernă sau în lumea de ieri, în comunism sau în capitalism, sau în toate simultan? Dar repet, nu vreau să trec cu vederea stilul întregului cinema, cu ritmurile stranii, aproape hipnotic de lente, în atmosfera unui realism necruţător şi a unui umor foarte-foarte negru la adresa ideologiei. Simţi că totul are o prospeţime îndărătnică.

Ce film românesc v-a impresionat cel mai mult şi de ce?

Marţi după Crăciun se întîmplă să fie unul dintre favoritele mele. Nu trebuie să susţin că e cel mai bun film (după criteriul ăsta, aş alege 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile), dar mi se pare că toate elementele considerate „româneşti“ – cadrele lungi, decorurile minimaliste, comprimarea timpului, interpretările fabuloase –, împreună creează ceva adevărat şi nuanţat despre relaţiile umane, ceva ce pare o ţesătură scoasă direct din viaţă. Şi totuşi, e doar un film, care te absoarbe cu totul, delicat şi oribil de privit, acaparator cum numai filmele pot fi.

În 2011, JBFC a găzduit un sezon de film impresionant, dedicat cinema-ului românesc, care a inclus o retrospectivă Cristi Puiu şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a lui Andrei Ujică. Ce v-a făcut să includeţi sezonul în program?

Prezentăm constant filme din toată lumea şi – nu e nici un secret, am mai discutat asta – cinema-ul românesc e unul dintre cele mai aclamate de critică şi de festivaluri din întreaga lume, aşa că e o prezenţă firească. Cu toate astea, n-aş fi crezut că vom ajunge la un parteneriat de lungă durată cu tine, cu Corina Şuteu şi cu cinema-ul românesc în general, care revine acum, al treilea an consecutiv, la Jacob Burns. Pentru noi, a devenit parteneriatul perfect, ocazia să ne folosim aici programul de rezidenţă – „Fellowship for International Understanding Through Film“, dedicat prezentării filmelor care nu sînt altfel distribuite. În special, unde sîntem noi, în suburbii.

Cum a decurs acel sezon? Ce reacţii aţi primit de la membrii voştri?

Reacţii variate, dar în ansamblu a fost excelent, filmele au fost primite cu entuziasm, în ciuda dificultăţii lor. Cinema-ul românesc nu face concesii publicului său, după cum bine ştiţi. Pînă şi Autobiografia… şi-a găsit un public, chiar dacă limitat. Oamenii au rămas pînă la final şi l-au discutat, deşi publicului american îi cam lipseşte contextul la care să se raporteze.

Anul trecut aţi venit la TIFF, la iniţiativa Institutului Cultural Român de la New York, condus pe atunci de Corina Şuteu, care a invitat la Cluj o delegaţie de profesionişti americani din industria filmului. Cum vi s-a părut festivalul, atmosfera şi publicul? Ce v-a plăcut cel mai mult din prima excursie în România?

Am venit cu un vechi prieten, un reputat distribuitor american de film, şi ne-am simţit senzaţional. S-ar putea spune că ne-am distrat prea tare şi ne-a fost cam greu să ajungem la filme. Eram prea dispuşi să fim deturnaţi de diversele excursii. Prietenul acesta al meu e român după tată, iar eu n-am ştiut lucrul ăsta, deşi am copilărit împreună. Şi astfel, totul a căpătat şi pentru mine un nou sens, neaşteptat, iar pentru el a fost o întoarcere importantă la rădăcini.

Nu am fost surprinşi de festival, pentru că nu ştiam nici unul la ce să ne aşteptăm – ştiam doar că e unul dintre cele mai vibrante festivaluri din Europa –, dar ne-au plăcut mult oraşul şi vibraţia tinerească a festivalului. E ironic, dar pînă la urmă am văzut, printre multele filme est-europene din competiţie, Dr. Strangelove al lui Kubrick. Ce deliciu pentru un american să poată vedea această poveste paranoică despre Războiul Rece, într-o ţară din fostul bloc comunist!

Anul acesta, JBFC şi-a unit forţele cu Romanian Film Initiative. Aţi invitat festivalul Making Waves în programul vostru anual. Cum se potriveşte acest festival de film românesc în program şi ce v-a motivat să vă angajaţi în acest parteneriat? Care e filmul din programul de anul acesta pe care îl aştepţaţi cel mai mult?

Programul de anul ăsta e în mod special plin de filme bune. Aştept să văd tot! De-abia aştept Metabolism, Poziţia copilului – îmi plac mult ambii regizori. Şi tot ce aud despre Profetul, aurul şi ardelenii mă face să cred că va fi o experienţă unică. Şi filmul din deschidere, Closer to the Moon, pare un moment fascinant din istoria României. Şi cele două filme premiate la TIFF (filmul Aici… adică acolo pare genul meu), mai ştii, poate pentru că prezentările filmelor din program sînt atît de bine scrise!

Anda Onesa locuieşte acum în nordul statului New York, nu departe de Pleasantville, iar acum doi ani a avut o proiecţie la JBFC cu un film de referinţă din cariera ei, Duios Anastasia trecea. Cum a fost întîlnirea cu ea?

E straniu, dar întîmplarea face că o ştiu pe Anda de 20 de ani. Ea şi soţul ei s-au împrietenit cu părinţii mei, fără legătură cu cinema-ul, şi-apoi, cînd ne-am mutat şi noi în nordul New York-ului, ne-am împrietenit. Totuşi, e interesant că nu am realizat că ea a fost vedetă în România. Cred că a pomenit de asta de vreo două ori în toţi anii ăştia şi a făcut-o discret şi elegant, ceva de genul: „Cu mulţi ani în urmă, am fost actriţă în România.“ Atîta tot. Cam toţi prietenii ei din orăşelul ăsta al nostru ştiau puţine despre viaţa ei de dinainte, dar poate ceva mai mult ca mine.

Am fost foarte emoţionat şi surprins să o văd pe ecran în Duios Anastasia trecea, iar filmul m-a impresionat cu adevărat. E minunată acolo! Mult din Anda pe care o ştiu era acolo, pe ecran: o frumuseţe blîndă, care maschează un miez viguros. Ocazia de a o vedea jucînd a oferit prietenilor ei acces la acea parte din viaţa ei, i-a ajutat să integreze acel capitol extraordinar în viaţa foarte diferită pe care şi-a ales-o aici. 

a consemnat Mihai CHIRILOV

traducere de Laura POPESCU