„Cînd eram copil, citeam cărţi în faţa televizorului“ - interviu cu David NICHOLLS

Toate cele patru romane ale britanicului David Nicholls (n. 1966) au fost traduse în limba română: Cine știe cîștigă, Dublura, O zi și Noi. Primul său mare succes, O zi, a fost ecranizat la Hollywood, iar noul său roman, Noi, apărut anul acesta în traducerea Mirellei Acsente la Editura Litera, s-a aflat pe lista Premiului Man Booker. David Nicholls a studiat arta dramatică (la Londra, dar și la American Musical and Dramatic Academy din New York), însă și fizica și biologia, pentru a se lansa ulterior ca scenarist de seriale de televiziune (Cold Feet) și adaptări clasice pentru BBC (Mult zgomot pentru nimic, Tess d’Urberville, ­Great Expectations).

Într-un eseu din The New York Review of Books intitulat „The Dull New Global Novel“, criticul Tim Parks vorbeşte despre faptul că, în această piaţă culturală globală, să fii tradus în limba engleză este adevăratul semn al succesului pentru un prozator care scrie în orice altă limbă. Dvs. sînteţi tradus în zeci de limbi, inclusiv în română; cît de importantă este traducerea în alte limbi pentru un scriitor de limbă engleză?

Încă tresar cînd, în standurile din aeroport sau în vitrinele librăriilor, dau peste vreuna dintre cărţile mele în traducere. Cînd m-am îndrăgostit eu de literatură, traducerile ocupau un loc central: Eco, Kundera, Primo Levi, Günter Grass. Cu toate astea, atunci cînd scriu nu mă gîndesc la astfel de lucruri. Întrebări de genul „Oare asta are sens în Brazilia?“ sau „Oare chestia asta va trece de cenzură în China?“ înseamnă moartea prozatorului. Pentru mine este important să scriu cît mai clar cu putinţă despre un loc sau un timp anume în speranţa că povestea respectivă va fi universală.

Credeţi că studierea artei dramatice v-a ajutat să scrieţi scenarii de televiziune, în special adaptările după Shakespeare? Credeţi că unor Thomas Hardy sau Charles Dickens le-ar fi plăcut adaptările dvs. după cărţile lor? Ce anume credeţi că i-ar fi putut deranja?

Asta e o bună întrebare. Am fost actor vreme de zece ani – un actor cumplit, absolut netalentat –, dar am învăţat să ascult dialogurile, să văd cînd un actor se bucură de scena pe care tocmai o joacă, indiferent dacă e vorba de simţul actoricesc, de plăcere, de ritm. Dickens iubea teatrul, dar nu putea scrie piese, lucru ciudat, pentru că dialogurile din romanele lui sînt minunate. Cu siguranţă, cărţile lui sînt cinematografice, asta cu cincizeci de ani înainte ca cinema-ul să fie inventat, iar regizori precum Eisenstein sau D.W. Griffith au învăţat enorm de la Dickens, mai ales în felul în care-şi montau filmele.

Hardy este singular printre marii romancieri de secol XIX, în sensul că el şi‑a adaptat singur cărţile pentru teatru şi chiar a apucat să vadă un film făcut după cartea lui Tess D’Urberville, principalul său reproş fiind că ferma din film arăta altfel decît în roman. Cred, aşadar, că le-ar plăcea adaptările de televiziune şi ar înţelege necesitatea unor sacrificii atunci cînd încerci să transpui o operă într-un alt mediu. Principala lor preocupare ar fi lungimea. Ca orice romancier, ar prefera mai multe cuvinte, în timp ce publicul vrea, în general, mai puţine.

Credeţi că munca de scenarist de televiziune a îmbunătăţit/afectat felul în care scrieţi romane?

Am învăţat să planific înainte de a mă apuca de scris. Cînd lucrezi pentru televiziune sau pentru film, în general, eşti descurajat să scrii dialoguri şi glume care ies din arhitectura scenariului, iar eu încerc să fac acelaşi lucru în roman. Am nevoie de această scenă? Nu cumva repet ceva ce am spus înainte? Ce rost are? Chiar trebuie să spun asta sau mai bine o las nespusă? Îmi pun singur acest gen de întrebări înainte să scriu proză, dar nu spun că aceasta este  abordarea corectă ori singura. Marele avantaj pe care romancierul îl are în faţa scenaristului este abilitatea de a spune – iată ce gîndeşte şi simte personajul, iată ce i s-a întîmplat acum zece ani, iată ce a vrut să spună etc. Scenariile se rezumă doar la ceea ce personajele spun şi fac. Gîndurile şi sentimentele lor trebuie să reiasă doar din gesturi şi din vorbe, iar acest lucru este uneori foarte complicat. 

Noi este urmarea romanului O zi – cît de greu este să scrii o continuare? Şi cît de necesară este o continuare? 

Multă vreme am lucrat la un roman care era împotriva a tot ceea ce era O zi: dur şi cinic, rău, numai cu personaje masculine. Am scris un an întreg încercînd cu disperare să dovedesc că pot scrie exact romanul opus. Din fericire, am decis să‑l arunc şi să o iau de la capăt, iar Noi este rezultatul. Împărtăşeşte cîteva teme şi calităţi comune cu O zi, dar cred că este mai dezvoltat, mai matur, mai amuzant şi mai trist într-un fel diferit. Nu‑mi doresc să scriu acelaşi roman mereu şi mereu, dar nici nu vreau să-i alienez pe cei cărora le-a plăcut O zi. Găsirea unui echilibru este provocarea.

V-aţi dori ca şi Noi să devină film? În ce măsură ecranizarea ajută sau dăunează cărţii?

Noi va deveni, de fapt, o miniserie de televiziune. Povestea, cu sentimentele şi emoţiile de acolo, a părut prea lungă pentru dimensiunea standard de o oră şi jumătate a unui film, aşa că vom face o versiune mai lungă, un fel de alergare disperată prin Europa spusă în trei-patru ore. Adaptarea pentru cinematografie înseamnă adesea simplificare şi diminuare, iar Noi este prea personal şi prea preţios pentru mine pentru a-l supune unui astfel de tratament.

A schimbat succesul felul dvs. de a scrie? Sînteţi acum mai conştient de rateu? Cît de uşor/greu este să scrii după ce ai dat lovitura?

Cu siguranţă mi-a fost mai greu să scriu în primii ani de după succes – prea mult zgomot în jur, prea multe distracţii. Am citit şi am acordat interviuri despre O zi vreme de trei ani de la publicarea cărţii, astfel că devenise foarte greu să scap de personajele din acea carte şi de vocile lor. Ar fi însă lipsit de graţie din partea mea să mă plîng. Am avut mare noroc, sînt mîndru şi foarte legat de acea carte, dar îmi doresc să ajung un scriitor şi mai bun, să încerc lucruri noi.

De unde vă revendicaţi literar?

Primul mare romancier de care m-am îndrăgostit a fost Dickens şi sînt încă uluit de abilitatea lui de a combina comedia cu patosul, de felul în care a fost deopotrivă popular şi inovator, de felul în care i-a distrat şi i-a provocat pe cititorii săi. Ficţiunea americană a fost dintotdeauna o mare sursă de inspiraţie pentru mine, de la Fitzgerald, prin Roth şi Updike, pînă la Cheever, Carver, Lorrie Moore şi Anne Tyler. Scriitorii americani par să aibă capacitatea de a oferi grandoare şi scală vieţii obişnuite. Cînd eram copil, citeam cărţi în faţa televizorului, iar filmul şi televiziunea au fost dintotdeauna marile mele iubiri. Ca romancier, sînt la fel de influenţat de Billy Wilder şi de François Truffaut cum sînt de Thomas  Hardy şi Muriel Spark. 

Aveţi tabieturi de scriitor?

Sînt ruşinos de indisciplinat şi am multe obiceiuri proaste. Singurul lucru care ajută este să închid Internetul. Am tot felul de soft-uri care-mi blochează accesul la Internet, dar în timp am învăţat şi cum să le păcălesc. 

Vă propun un joc de imaginaţie pentru final: în ce carte v-ar plăcea să trăiţi o vreme?

Romanul meu favorit, cel puţin în acest moment, este Blîndeţea nopţii (o carte mult mai bună decît Marele Gatsby, cred eu). Este ceva anume în lumea acelei cărţi – Europa dintre războaie, înaintea turismului de masă – care mi se pare extrem de romantic şi, în acelaşi tip, atins de melancolie şi regret.

a consemnat Marius CHIVU

Citiţi aici cronica romanului Noi.

Foto: Kristofer Samuelsson