„Chipurile umilinței” – Grigore Leșe în dialog cu Răzvan Bucuroiu, Ed. Lumea Credinței
„Drumul vieții lui așa cum a fost – drum împletit, drum hohotit de plîns, zguduit de rîs, drum abandonat și reluat, drum pichetat de primejdii fără număr, cu bifurcații anapoda, cu admiratori și prieteni calpi, cu îngeri și draci, cu iubiri și abandonuri, cu harisme și riscuri, cu foame și sete, cu vicii și vindecări.“ (Răzvan Bucuroiu)
Chipurile umilinței. Amintiri, destăinuiri, mărturii (fragment)
Nu sînt și nu am fost niciodată rapsod. Ar fi, desigur, greșit dacă am spune că Grigore Leșe este un rapsod, în sensul propriu al termenului. Etimologic, cuvîntul rapsod vine din greaca veche, fiind un substantiv compus din verbul „raptein”, care înseamnă a prinde, a rupe, a răpi, a fura, a comite un rapt, dar și a coase, și substantivul „ode”, care înseamnă cîntec. Din vremurile homerice, rapsodul era unul care obișnuia să „coasă” laolaltă fragmente din cîntece diferite, petice din materiale sonore diferite, strofe de poezii sau teme muzicale, pe care apoi le recita – și le recita înșiruite, aproape la întîmplare. În gîndirea modernă, Kant vorbește despre un caracter rapsodic al conștiinței, acesta constînd în conștiința care posedă diferite noțiuni îngrămădite la întîmplare, preluate necritic din experiență, din viața cotidiană, spre deosebire de conștiința logică, în care conceptele sînt articulate deductiv. Prin extensie, rapsod se mai poate numi și cel care face o lucrare de peticire. Creatorii sînt aezii, rapsozii doar trăgeau cu urechea și reproduceau la întîmplare ceea ce auzeau. Ce fac eu? Fac din cîntece diferite grandioase construcții muzicale de natură să dea un efect de sens în planul conceptual al minții. Aici este vorba de artistul Leșe.
Și totuși, cum te-ai recentrat pe circuitul muzicilor tradiționale?
Uite cum a fost: primul recital de culturi tradiționale din istoria Academiei eu l-am susținut. M-am dus la Marc Aurel, pe atunci el era decan, şi i-am zis: „Domnu’ Marc, vreau şi eu să dau un recital de muzică tradițională.ˮ Marc Aurel a fost de acord cu propunerea mea, recitalul a fost susținut și de Direcția de Cultură a Județului Cluj. Scriitorul Radu Săplăcan a venit cu propunerea la directorul Direcției de Cultură, Petru Poantă. Iar eu, timp de trei săptămîni, nu m-am spălat, nu am schimbat hainele de pe mine, ajunsesem aurolacul numărul 1 din Cluj. Ce făceam eu? Hoream pe străzi și ziua, și noaptea. Ajung în ziua recitalului. Toți strigau furioși: „Rupeți afișele!”. Studenţii îmi puneau somnifere în bere, să mă „trezesc”, Doamne sfinte! Pe de o parte, le părea bine că nu pot da recitalul, dar erau şi unii supăraţi pe mine, mîhniți de ce se întîmpla.
Eu eram „La Buldon”, așa îi zicea crîşmei ăsteia, şi mai rămăseseră cam patruzeci de minute pînă la recital. Recitalul urma să aibă loc în Sala Studio. Şi îl întreb pe barman: „Cît e ceasul?ˮ „Şi douăzeci.ˮ Zic: „Emil, mai dă-mi cincizeci de vodcă.ˮ „Grigore, nu-ţi mai dau, că ai recital.ˮ „Nu-mi dai?! Eu oricum beau.ˮ Am mai băut, s-a făcut fără douăzeci. Zic: „Emil, încă o sutăˮ – pe cuvînt de onoare dacă nu a fost așa! Şi am vrut să mai beau. Și-mi zice bietul om, cu inima frîntă: „Nici nu te mai duce, Grigore, că au rupt studenții afişele, te duci acolo să rîdă lumea de tine.ˮ
Şi am pornit din crîșmă la recital, cu hainele murdare de trei săptămîni pe mine, nu tu bărbierit, aranjat cît de cît, nimic. Cînd am intrat pe poarta Academiei, oamenii se grăbeau să ajungă la recital, dar unii profesori şi portarul s-au făcut că nu mă cunosc. Am apărut la Sala Studio chiar pe unde se intra în scenă şi a venit sărmanul decan Marc Aurel la mine şi mi-a zis: „Grigore, poţi ţine recitalul?ˮ Şi eu am zis: „Daˮ. „Bine, Grigoreˮ – dar s-a întors cu lacrimi în ochi şi a plecat. Era distrus bietul om… S-a dus în sală, au venit şi profesorii, și-au ocupat toți locurile. Sala era plină ochi, pregătiţi cu toții să vadă „comedia”, da… Iar eu m-am prezentat umil. Era o masă acolo cu un scaun. Am început eu să îi spun celui de la lumini cum să regleze spotul mai bine, cum să aprindă lumina, ca să pot vedea oamenii și ei să mă vadă pe mine. Așa am început, și pe măsură ce cîntam, în sală se aşternea o linişte de mormînt. Nu le venea să creadă!
Am cîntat două ore și jumătate. M-au aplaudat frenetic. În sală era preotul Gherghel, student și el, venit de la Alba Iulia. L-am invitat atunci pe părintele să vină pe scenă lîngă mine. Aveam un pahar – de data asta era cu apă. Şi am zis: „Părinte, ia paharul şi spune-le oamenilor din sală ce beau eu.ˮ Omului i-a fost frică să guste, dacă m-a văzut tot aşa cum eram în zilele acelea, că nu știa dacă e apă sau alcool… A luat paharul şi l-a dus încet, aşa, la buze şi a zis: „Apăˮ. Zic: „Este prima probă! A doua: soţia mea este în sală?ˮ Nu era. „Nu-i nicio problemă.” La ieşire mă aştepta decanul Marc Aurel: „Grigore, de astăzi poţi să faci ce vrei în Academie! A fost un recital senzaţional.ˮ
Dar ce le-ai cîntat? Sau, mai bine zis, cu ce i-ai încîntat?
Cu ce aveam pe inimă! Cred că a fost cel mai frumos recital al meu. Oamenii, profesorii mi-au recunoscut atunci valoarea. Am susținut recitalul și am zis: „Femeia mea la recital n-a venit; mă povestesc oamenii; le este rușine cu mine. Zic: Plec din Cluj!” Și am plecat. Am simțit că trebuie să schimb locul și oamenii. Tot cu rugăciuni intervenea soția, alături de părintele Paisie de la Mînăstirea Rohia, dar în zadar. Tot în acea perioadă i-am cunoscut pe profesorul Mircea Borcilă, pe latinistul Vasile Sav, pe academicianul Ștefan Pascu, pe scriitorii participanți la Festivalul „Lucian Blaga”, pe academicianul Augustin Buzura, pe scriitorul Teohar Mihadaș, pe Octavian Paler, pe poetul Ioan Mureșan, pe prozatorul Alexandru Vlad, pe arhiepiscopul Bartolomeu Anania, pe părintele Ioan Bizău, pe scriitorul Cezar Ivănescu, pe Ioan Alexandru, pe profesorul Vasile Țura, pe profesorul Hossu (teacher-ul de engleză), pe sculptorul Vlad Ciobanu, pe Iftene Pop, diplomat, pe Valentin Tașcu. Oamenii aceștia îmi iubeau nespus horile…
Cînd am intrat în orchestră, după 17 ani de pauză forțată, și am poposit aici aruncat „din lumea Lăpușului”, din lumea satului, și cînd orchestra de studenți a prins a cînta, eu eram așezat la pupitrul de fagot, cu instrumentul în brațe. Dar îți spun, Răzvan, că atunci cînd am venit aici, după tot umbletul acela din Lăpuș, cu prieteni, cu vreme pierdută, am zis în sinea mea: aici e locul meu! Și cînd orchestra a început să cînte Simfonia a VII-a de Beethoven, am început să plîng… Zic: „Doamne, e o altă muzică!” Unde duceau drumurile mele cît am fost student la Cluj? Drumurile mele duceau spre Filarmonică, la concerte. Veneau dirijori din toate părțile lumii. Eu eram prezent în sală. Nu toți studenții veneau. Profesoara de istorie a muzicii, doamna Șorban, venea la curs și zicea: „Îl văd numai pe domnul Leșe la concert. De fapt, îl văd tot timpul. Voi, ceilalți, de ce nu veniți?” La Filarmonică am văzut disciplina de spectacol, ce înseamnă un concert. Iar eu, Grigore Leșe, am vrut să aduc lumea academică în lumea mea, să împac lumile. M-am întrebat de atîtea ori: ce pot aduce în scenă din cultura țărănească? Și răspunsul meu este următorul: pot să aduc doar glasul. Cu glasul creezi imaginea satului, imaginea obiceiurilor din sat. Eu nu am nevoie de nimic, eu horesc și atîta tot.
