Cărți noi în „Ego. Proză”: Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski

Colegi de breaslă, colegi de viață, acum și colegi de colecție: Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski vin cu cărți noi în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, cel mai puternic proiect editorial autohton dedicat literaturii române contemporane. Țipă cît poți de Moni Stănilă & Pizdeț de Alexandru Vakulovski sînt cele mai recente apariții din „Ego. Proză” și sînt disponibile atît în versiune tipărită, cît și în format digital.

I-am invitat pe cei doi scriitori să citească fiecare fragmente din romanul celuilalt, iată și video-lecturile acestora, vizionare și audiție plăcută!

Moni Stănilă citește din Pizdeț:

Alexandru Vakulovski citește din Țipă cît poți:

Țipă cît poți de Moni Stănilă

Simona Popescu: „După un roman fantasy pentru copii, Războiul solomonarilor, Moni Stănilă recurge la elemente de fantastic și de basm pentru a crea, de data asta, o autoficțiune deghizată. Personajele sînt toate feminine. De fapt, ar trebui întrebuințat singularul: cartea se deschide cu Una, Una Stanilovski, poetă și jurnalistă în jur de 40 de ani (ca și Moni Stănilă, născută în 1978), care se va multiplica, într-un scenariu aproape oniric, în cîteva ipostaze, în Noua, Prima, Drei (cea mai tînără, de 17 ani), a Opta și, pe ultima pagină, Alta, ca într-un final deschis. Una e nostimă, cu savoir-vivre, dar și credincioasă și microbistă (trăsături ale autoarei, pentru cine o cunoaște), celelalte adăugîndu-se unui personaj colectiv, un fel de Alice cu mai multe fețe, dar nu în Țara Minunilor, ci în Țara Timpului. Țipă cît poți: un roman aparent feeric, de fapt o carte despre identitatea multiplă, despre viață și despre trecerea ei.”

Dan Coman: „O carte absolut surprinzătoare. Un roman insolit și curajos, plin de umor, candoare și ironie, cum n-am mai citit de multă vreme în literatura noastră. O poveste atipică, spusă inteligent și abil, cu schimbări neașteptate ale registrelor, într-un permanent joc al apropierilor și distanțelor. Un text proaspăt și dinamic despre identitate și alteritate, construit fragmentar, cu o scriitură precisă și densă, asemănătoare cînd structurilor poetice, cînd jurnalului, cînd textelor vechi/sacre. O istorie personală de la Una la Alta, conturînd, alături de Noua și Drei, unul dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura de azi.”

• Ediția tipărită: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7261

• Ediția digitală: https://www.libris.ro/ebook-tipa-cat-poti-moni-stanila-EPM9…

• Un fragment din carte, în lectura autoarei:

Pizdeț de Alexandru Vakulovski

Andrei Gheorghe: „În sfîrșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.”

Gheorghe Perian: „Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.”

• Ediția tipărită: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7276

• Ediția digitală: https://www.libris.ro/ebook-pizdet-alexandru-vakulovski-EPM…

• Un fragment din carte, în lectura autorului:

Țipă cît poți (fragment)

1.

Mi‑am aruncat patul vechi şi am descoperit, cu ocazia asta, că nu sînt întreagă la cap. Acum cîteva zile a aterizat la gunoi, unde boschetarii au venit şi l‑au făcut bucăţi. Unul a luat carcasa, altul şuruburile, iar salteaua au folosit‑o ca să-şi tragă ei un culcuş în dosul containerelor. M‑am simţit oribil, de parcă aş fi aruncat la gunoi un cîine viu. Nici nu am mai putut să mă bucur de patul nou, care de altfel e şi fain, a fost şi scump. Mare, albastru-marin, moale, arată ca o piscină adîncă în mijlocul camerei. E o schimbare radicală de la canapeaua antică şi denivelată. În fine. Sigur nu e normal să am sentimente pentru paturi.

Dacă nu ar fi aterizat la gunoi şi l‑ar fi luat cineva, m‑aş fi simţit cu mult mai bine. M‑aş fi bucurat de patul nou stînd nemişcată pe spate 48 de ore. 96. Amorţire albastră de catifea. Piatra din pădure aterizată în îmbrăţişarea muşchiului gros, după un picior în ceafă.

Cu aragazul e altceva. Pe ăla l‑aş fi aruncat cu inimă uşoară. Are patruzeci de ani şi pute. E ca şi cum aş arunca în Bega varza murată de anul trecut. Dar nu, proprietarii din Germania au vrut să păstreze aragazul. Aşa e în chirie. Nu poţi face schimbări de capul tău. Nu poţi înlocui mobilele sau electrocasnicele mari fără acordul lor, nici măcar atunci cînd put, pentru că înainte să fie o sursă de venit orice apartament nelocuit de proprietari e un depozit. Tocmai de aia am în camera mică o maşină de cusut din epoca de bronz. Cînd vin anual în inspecţie, stăpînii o mîngîie cu dragoste. Mă întreabă de ea ca de un cîine: ce face, e bine, e acolo?

Toţi oamenii care stau în chirie au pe undeva o debara plină pe care posesorii ei promit să o golească în cîteva zile şi un pat pe care se angajează să îl schimbe. Lucruri care nu se întîmplă. Sper că patul meu a înţeles asta.

2.

Te văd cu claritate. Stai pe balcon, cu spatele spre curtea blocului. Nu vrei să priveşti deloc spre containere. Te deranjează salteaua maro în carouri, acoperită parţial cu cartoane. Te deranjează boschetarii care stau la băute şi pun pepenele verde direct pe saltea. Nu ţi‑a funcţionat bine creierul în vara asta. De cîteva veri nu îţi mai funcţionează bine. Există o vîrstă după care neuronii se distrug mai repede. Şi nu se refac niciodată. Dacă te‑ai fi gîndit mai bine, ai fi putut intra pe o pagină de Facebook cu anunţuri, să pui o poză cu el, apoi să scrii: „dau pat gratis“. Ai fi găsit un student care să doarmă în el tot atît de mult ca şi tine. Poate la fel de bine. Dar ţi‑a căşunat că vrei pat nou. Ţi‑ai băgat în cap că ăla nu mai e bun. Doar pentru că acolo unde ţi‑ai ţinut cinci ani fundul (chiar şi în timpul zilei!) s‑a format un cuibar. Păsările muncesc din greu să aibă un cuibar.

Pizdeț (fragment)

Hai mai aproape, zice Fane, nu te aud. Nu contează, putem vorbi odată. Putem urla, muzica e prea tare ca să audă cineva. De aia şi e prea tare. În acest cămin nu se învaţă. Ba da, se învaţă să bei. Dacă eşti prost, poţi fuma iarbă ca Keith Richards, te vei tîmpi fără să simţi vreodată norii în care ai putea urca. Iarba nu produce efect asupra vitelor, de aia oamenii nu pasc, s ar putea nenoroci cu atîta verdeaţă. Mi e silă să urc în cămin, zice Fane, hai să mai bem ceva. Hai.

Fane îi face un semn chelneriţei şi ea ştie ce să ne aducă fără să i mai spunem. Rom şi bere. A doua zi ne va fi rău. Şi acum e rău, dar e mai bine decît Babilonul ăsta de cămin XVI. Dumnezeu a uitat să l distrugă. Se întinde ca o pulă spre cer. Dacă Dumnezeu s ar uita acum spre complexul studenţesc Hasdeu, ar vedea o pulă. O pulă mucegăită, înnegrită, cu geamuri sparte, cu un lift oprit la etajul şapte, unde obişnuieşte Sorel să şi descarce nervii. Mă duc, trag doi pumni şi mi e mai bine, zice. Unde obişnuim cu toţii să ne pişăm. Oricum e mai fain să te pişi direct de la zece, de la uşa din capătul coridorului, numai să fie deschisă. Te leagă atunci o funie de pişat, de aici, din cer, de pămînt.

Şi totuşi, vin din alte părţi să se distreze aici. Cu riscurile meseriei – poate o sticlă spartă în cap, poate pur şi simplu un bot umflat. În dreapta faţă de pişătoarea de la etajul zece se înalţă Club 69. Iniţial trebuia să fie bordel. Proprietarul spera să se legalizeze prostituţia pînă îşi termină construcţia. Dar cum să se legalizeze meseria de bază într o ţară ? Aşa că a trebuit să şi facă club. Aici se vine la sacou. Altfel te dau afară.

Alături, în faţa pişătorii, e Titanic. Bar. Căminul XVI ar trebui să se numească Titanic, i s ar potrivi mai bine.

Un Titanic pe care nu l mai înghite pămîntul. După ce de cîteva ori căminul a fost dat în judecată de cîţiva nenorocoşi, pedepsiţi să fie vecini cu XVI, administraţia a pus plasă de sîrmă la geamuri. Să nu li se mai arunce vecinilor sticle pe acoperiş. Să nu le mai omoare porcii şi găinile. Chinezii au şters o mai repede. Au înţeles care i treaba. Restaurantul lor s a mutat în altă parte a oraşului.

Iar noi bem în Nico cu Fane. Va trebui să fim mai atenţi la ieşire, e plin de gropi, şanţuri. Se tot sapă, se caută ceva, apoi se astupă pentru o săptămînă, puşcăriaşii fac pavajul, cînd termină, iarăşi se apucă de săpat şanţuri. Se lucrează. Aşa să tot lucrezi toată viaţa. Puşcăriaşii cer de la studenţi ţigări. Se înţeleg bine.

Iarăşi va trebui să trezim pe cineva ca să putem dormi. Sigur în patul meu dorm vreo trei. Rupţi. Sînt băieţi buni, cum zice şi Fane, dar în patul meu dorm eu. Sau cîntă acum. Mai ştii? Ar trebui s o chemăm pe Andreea Marin. Ar fi o surpriză pentru ea să vadă aşa ceva. I ar cădea maxilarul în chiuvetă. Aici e de făcut un serial, da. Numai decorul cît face. Personajele se supun decorului. Să tot filmezi.

Tataie cîntă la oficiu. În jurul lui, vreo ’şpe ascultă şi beau vodcă. Pe pereţi inscripţii, pe jos apă, pişat, gunoi. Nu curniţi, paţani? ne întreabă cineva. Nu. Aşa ar putea începe filmul.