Cartea anului la Humanitas: „Impudoare” de Gabriel Liiceanu

Ce-ar fi dacă, în epoca narcisismului de Facebook și a preocupării obsesive pentru „look”, un scriitor contemporan ar propune lumii un exercițiu de dezbrăcare a sufletului? Un exercițiu dificil, adesea stînjenitor, temerar, dar răsplătit cu bucuria întîlnirii omului cu sine însuși și cu semenii săi. Impudoare invită cititorii la curajul privirii lăuntrice, la o introspecție chirurgicală deopotrivă a metehnelor și a amețitoarelor înălțimi sufletești de care e capabil omul. O călătorie prin lumile nevăzute ale minții și spiritului, pe urmele străinului numit „Eu”. O carte a frazelor memorabile și surprinzătoare menite să treacă dincolo de „selfie”, Impudoare este cartea anului 2021 la Humanitas.

Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“. Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu‑le, le pun în vitrină. Scoţîndu‑le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gîndul că, astfel „însemnată“, viața mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urîtă decît a mea. Dacă are mai multe suișuri și coborîșuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urîm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe față, mai degrabă la fel sau neasemănător. (Gabriel Liiceanu)

Fragmente din capitolul: Eul şi necunoscutul din mine

Impudoarea filozofiei. Dezbrăcarea sufletului și proza „scrutativă“ a lumii – Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului și dezbrăcarea sufletului și că iubire există atunci cînd sînt învinse, simultan și prin corelație, aceste două pudori. Atunci sîntem ușori și liberi. Tot ce este ascuns în noi – nevăzut și ne‑exprimat – iese afară; intimul este expus în fața celuilalt și, în felul acesta, singurătatea esențială a ființei noastre este învinsă.

Dar ce‑ar fi să ne imaginăm o clipă că miza vieții se joacă mai degrabă în nevăzut? Că există o dezbrăcare și o impudoare mai profunde decît dezgolirea unui trup? Că există o impudoare a spiritului și că de la dezbrăcarea lui începe filozofia și, cu ea, toate „științele spiritului“? Oricît de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită, şi limita e trupul gol însuşi. Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? Doar punîndu‑ne întrebarea asta s‑ar putea să ne dăm seama cît de „îmbrăcaţi“ sîntem şi cum nici o viaţă, oricît de lungă, nu ne‑ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, pînă la capăt, sufletul. Nimeni nu şi‑a văzut vreodată „sufletul gol“ și nimeni nu a ajuns să‑i contemple cuiva sufletul în toată goliciunea lui.

Ce‑ar fi, deci, să trecem de la desfrîul privirii care dezbracă un trup la „desfrîul“ scrutării nevăzutului din noi? „Ce‑ar fi să‑i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?“, îi întreabă Socrate pe prietenii lui cînd aceştia, lăudîndu‑i frumuseţea lui Charmides, vor să‑i propună tînărului să‑şi dezgolească o clipă trupul. Socrate ştie de fapt că dacă vor începe de aici, de la sufletul lui Charmides, nu vor mai ajunge niciodată la trupul lui. Căci sufletul fiind infinit – „întins în toate direcţiile“, spunea Heraclit –, operaţia dezvăluirii lui va fi la rîndul ei infinită.

Cu această întrebare – „Ce‑ar fi să‑i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?“ – Socrate deschide galeria marilor dezbrăcători de suflete din istoria omenirii. Iar proza scrutativă a lumii, care se deschide odată cu întrebarea lui Socrate, cea care se încăpățînează să privească în nevăzut, în lăuntrul și în cel mai adîncul nostru, va deveni o direcție în cultura Occidentului. Ea va porni de la eu ca nucleu al conștiinței și al conștiinței de sine și va ajunge dincolo de el, la sine, la Dumnezeul din noi, la inconștient și la necunoscutul din noi. Marii dezbrăcători de suflete vor fi deopotrivă filozofi, întemeietori de religii, autori de jurnale celebre, moraliști, scriitori, psihologi. Se vor numi Socrate, Isus, Marc Aureliu, Augustin, Pascal, Kierkegaard, Dostoievski, Jung, Kafka, Musil, Noica, Cioran…

*

„Chemarea conștiinței“ e cea mai spectaculoasă răsucire care s‑a petrecut în istoria lumii. Pînă la noi, oamenii, nici o vietate nu a stat de vorbă cu ea însăși. Nici una nu a înfăptuit această chemare tautologică, nu s‑a strigat pe sine și nu a intrat în circularitatea interpelării. Nici una nu a desenat pe harta ființei cercul sacru al „voinței de a avea o conștiință“ și, în descendența acesteia, confruntarea cu faptul de a se simți vinovată. Acum, pentru prima oară, apare în lume o entitate – conștiința morală (das Gewissen) – care cheamă, interpelează, convoacă; și tot ea ascultă. Se produce astfel o sciziune, o fracturare a conștiinței, survine o stare paradoxală: unu devine doi. Ca unic termen, conștiința stă de vorbă cu ea însăși: ea întreabă, ea trage la răspundere, ea răspunde, ea explică, ea se justifică, ea dă sentința. Dinăuntrul ei chiar, conștiinței mele i se cere să se desprindă de ea, să se privească cu o stranie, căci imposibilă, detașare.

*

Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“.

Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu‑le, le pun în vitrină. Scoţîndu‑le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gîndul că, astfel „însemnată“, viața mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urîtă decît a mea. Dacă are mai multe suișuri și coborîșuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urîm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe față, mai degrabă la fel sau neasemănător.

Poate că sîntem, pînă la urmă, o imensă tautologie a speciei numite „om“, trăind, murind și reînviind, în curgerea nesfîrșită a generațiilor, una și aceeași viață. Sau poate, dimpotrivă, veți simți că fiecare dintre noi, în unicitatea noastră, reprezintă o specie nouă, prin care intră în lume ființe fără de pereche. Miliarde și miliarde de specii. Comparînd, veți folosi panglica de măsurat a vieții mele cu semne pe ea. Vom face „schimb de vieţi“. Dacă, așadar, vorbesc despre viaţa mea, n‑o fac pentru că sînt îndrăgostit de ea sau pentru că o consider spectaculoasă în sine, ci doar pentru a vă atrage atenţia că, prin ea, vă puteți întîlni cu viața dumneavoastră.

În oglinda pe care – Narcis generos – o construiesc, alături de mine apare de fiecare dată, estompînd‑o pe a mea, silueta cititorului. Punîndu‑mă pe mine în scenă, îl scot de fapt pe el la rampă. Căci a vorbi despre tine este un mod de a‑l stîrni pe celălalt să se gîndească la el şi să descopere în el ceea ce, fără cartea ta, n‑ar fi descoperit poate niciodată. Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adînci incursiuni în tine are loc întîlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu sîntem niciodată atît de diferiţi încît să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate.

Eu este sinteza și conștiința tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii, cînd lumina începe să cadă, a eului meu activ și croit pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric și scos din minți, a eului meu ușuratic și concupiscent, a celui tandru care mîngîie și este mîngîiat, a eului meu disprețuitor și arogant, a eului meu corneillian (suferitor, măreț și nobil!), a eului meu timid, șovăielnic și lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat și care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimîntat de ridicol, a eului bășcălios și fericit să moară de rîs, a eului meu pus pe treabă și vrînd să răstoarne munții sau a celui leneș, inerțial și lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei. Fiind toate acestea și altele multe – cine sînt de fapt? Sînt suita tuturor combinațiilor potențiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sînt recuzita eurilor mele. Și totuși mă mișc în matca aceluiași eu. Așadar – cine sînt eu?