Carte nouă la Nemira: „Cît aur ascund aceste coline” de C Pam Zhang
Vă prezentăm un fragment din romanul cu același titlu nominalizat la Man Booker Prize, recent apărut în Colecția „Babel” a Editurii Nemira, în traducerea Silviei Năstăsie. Mai multe despre carte și autoare găsiți aici.
Ba moare peste noapte, iar asta înseamnă că trebuie să facă rost de doi dolari de argint.
Odată cu venirea dimineții, Sam începe să bată nestăpînit din picior, dar Lucy, înainte să plece, simte nevoia să vorbească. Tăcerea cîntărește tot mai greu, o apasă, pînă cînd nu mai îndură.
— Îmi pare rău, îi spune lui Ba, întins în patul lui.
Cearșaful care îl învelește este singurul așternut curat din maghernița asta întunecoasă și prăfuită, unde totul e acoperit de funingine. Lui Ba nu i-a păsat de dezordine nici în timpul vieții, iar acum, după moarte, privirea lui încruntată trece dincolo de ea. Dincolo de Lucy. Direct spre Sam. Sam, copilul preferat, un ghem dolofan de nervi, tot dînd tîrcoale în jurul pragului, în cizme mult prea mari. Sam se agăța de orice vorbă a lui Ba, cînd acesta era în viață, iar acum nu vrea să-i înfrunte privirea. Abia atunci pe Lucy o izbește: Ba chiar nu mai e.
Rîcîie cu degetul mare în pămîntul de pe jos, scormonind parcă după cuvinte pe care Sam să le asculte. Să aducă alinare peste ani de suferință. Praful se înalță ca o stafie în lumina care pătrunde pe singura fereastră. Nicio adiere de vînt nu îl clintește. Lucy simte ceva în spate.
— Poc, spune Sam.
Are unsprezece ani, iar Lucy, doisprezece, sînt ca lemnul și apa, după cum îi plăcea lui Ma să spună, dar Sam are cu treizeci de centimetri mai puțin. Pare un plod, e înșelător de plăpînd.
— Prea tîrziu. Ai murit.
Sam își trage degetele înapoi în pumnii mici și sulfa în țeava unui pistol imaginar. Așa cum făcea Ba. Așa cum se cuvine, zicea Ba, iar, cînd Lucy i-a zis că învățătorul Leigh a spus că pistoalele astea noi nu se înfundă și că nu trebuie să sufli în ele, Ba a considerat că se cuvine s-o plesnească. A văzut stele verzi și-a simțit o durere ascuțită la nas. Nasul lui Lucy nu s-a mai îndreptat niciodată. Îl atinge cu degetul și se gîndește. Se cuvine, a spus Ba, să îl lași să se vindece de la sine. Cînd s-a uitat la fața lui Lucy, după ce umflătura s-a tras, a încuviințat rapid din cap. De parcă ăsta fusese planul de la bun început. Se cuvine să ai ceva care să-ți amintească de obrăznicia ta.
Pe fața măslinie a lui Sam e noroi, bineînțeles, și praf de pușcă, întinse așa încît să arate (crede Sam) ca vopseaua indiană de război, dar, sub toate astea, fața lui Sam e fără pată. Doar de data asta, pentru că pumnii lui Ba sînt neputincioși sub pătură – și poate pentru că ea e bună, e deșteaptă, îi trece prin minte că, dacă-l enervează pe Ba, s-ar putea ridica s-o lovească –, Lucy face ceea ce nu face niciodată. Își strînge pumnii și țintește cu degetele. Împunge bărbia lui Sam acolo unde, pe sub vopsea, se mai vede grăsimea de bebeluș. Falca poate părea chiar gingașă, dacă Sam nu și-ar strînge-o în felul ăsta.
— Poc și ție, spune Lucy.
Îl împinge pe Sam ca pe un răufăcător, spre ușă. Soarele le soarbe trupurile de orice picătură de vitalitate. Este mijlocul sezonului secetos, ploaia a devenit deja o amintire îndepărtată. În valea lor e doar praf, împărțit în două de un pîrîu șerpuitor. Pe partea asta sînt cocioabele sărăcăcioase ale minerilor, pe cealaltă parte sînt clădirile bogate, cu ziduri adevărate și ferestre de sticlă.
Și de jur împrejur, încercuindu-le, nesfîrșitele coline de aur ars; ascunse dincolo de ierburile înalte, uscate, sînt taberele proscrișilor, căutători de aur și indieni, bande de vaqueros, călători, nelegiuiți și apoi mina, și tot mai multe mine, mai departe și mai departe. Sam strînge din umerii mici și pornește să treacă pîrîul, haina sa roșie ca un țipăt în pustiu.
Cînd au ajuns aici prima oară, mai era încă iarbă aurie și înaltă în această vale, stejari pe creastă și maci, după ploaie. Potopul de acum trei ani și jumătate a smuls din rădăcini acei stejari, a înecat sau a alungat jumătate dintre locuitori. Însă familia lor a rămas, singură, la marginea îndepărtată a văii. Ba devenind asemenea unuia dintre acei copaci sfîrtecați de fulger: mort pe dinăuntru, cu rădăcinile încă înfipte în pămînt.
Și-acum, că Ba nu mai e? Lucy își potrivește piciorul în urmele lăsate de Sam și nu spune nimic, nu prăpădește saliva. Nu mai e apă de mult; într-un fel, potopul a lăsat lumea mult mai însetată. Și, demult pierdută, e Ma.
Dincolo de pîrîu, se întinde strada principală, strălucitoare și prăfuită ca pielea unui șarpe. Fațade false răsar de pretutindeni: cîrciumă și fierărie, fabrică, bancă și hotel. Oameni tolăniți la umbră, ca niște șopîrle.
Jim e în magazinul cu de toate, scrijelind în catastiful său. E la fel de mare ca el și are jumătate din greutatea sa. Se spune că el ține socoteala sumelor datorate de fiecare om din zonă.
— Scuzați-ne, murmură Lucy, strecurîndu-se printre copiii îngrămădiți în jurul bomboanelor, căutînd cu ochi hămesiți o evadare din plictiseală. Scuze! Pardon!
Se face micuță. Copiii se dau leneș la o parte, lovind-o peste umăr. Cel puțin azi nu se întind s-o ciupească. Jim e cufundat încă în registrul lui. Mai tare, acum:
— Scuzați-mă, domnule?
Vreo doisprezece ochi o fixează pe Lucy, dar Jim o ignoră în continuare. Știind oricum că nu e o idee bună, Lucy își pune mîna pe tejghea ca să-i atragă atenția.
Ochii lui Jim se aprind. Ochi roșii, cu pielea pleoapelor injectată.
— Jos, spune el.
Vocea îi tremură oțelit. Mîinile continuă să scrie.
— Am spălat tejgheaua aia de dimineață.
Din spate se aude un rîs înfundat. Asta nu o supără pe Lucy, care, după atîția ani trăiți în orașe ca ăsta, e bine tăbăcită. Ceea ce-i face stomacul să se strîngă, așa cum s-a întîmplat cînd a murit Ma, este privirea din ochii lui Sam. Sam se încruntă la fel de urît ca Ba.
Ha! spune Lucy, pentru că Sam nu spune. Ha! Ha!
Rîsul ei îi adăpostește, îi face să fie parte din haită.
— Doar pui întregi astăzi, spune Jim. N-am gheare pentru voi. Întoarceți-vă mîine.
— Nu de mîncare ne trebuie, minte Lucy, simțind deja cum pielița de pui i se topește pe limbă.
Se forțează să se înalțe, ține pumnii încleștați pe lîngă corp. Și își spune păsul.
O să-ți spun singurele cuvinte magice care contează, i-a zis Ba atunci cînd a aruncat cărțile lui Ma în lacul ivit din furtună. A plesnit-o pe Lucy ca să nu mai plîngă, dar mîna i-a fost ușoară. Aproape blîndă. S-a lăsat în jos, ca să vadă cum își întindea Lucy mucii pe toată fața. Ting wo, Lucy, fetițo: pe datorie. Cuvintele lui Ba chiar că poartă un soi de magie. Jim se oprește din scris.
— Cum ai spus, fetițo?
— Doi dolari de argint. Pe datorie.
Vocea bubuitoare a lui Ba se aude în spatele ei, răsunîndu-i în urechi. Lucy îi simte damful de whisky. Nu îndrăznește să se întoarcă. Dacă mîinile lui ca niște lopeți i-ar prinde acum umerii, nu știe dacă ar țipa sau ar rîde, dacă ar fugi sau dacă l-ar îmbrățișa atît de strîns în jurul gîtului, încît nu i-ar da drumul oricît de mult ar înjura. Cuvintele lui Ba se rostogolesc din gîtul ei ca niște fantome care se ridică din întuneric:
— Luni e ziua de salariu. Avem nevoie doar de un mic avans. Pe cuvînt.
Scuipă în palmă și întinde mîna. Jim a mai auzit, cu siguranță, refrenul ăsta de la mineri, de la soțiile lor uscățive și de la copiii lor costelivi. Săraci ca Lucy. Murdari ca Lucy. Se știe că Jim mormăie ceva în barbă, că le dă ce au nevoie și, cînd vine ziua de plată, le cere dobîndă dublă. Nu dăduse el cîndva bandaje pe datorie, după un accident în mină? Unor oameni la fel de disperați ca Lucy.
Dar niciunul dintre ei nu era exact ca Lucy. Jim o măsoară cu privirea. Picioare goale. Rochie pătată de sudoare, care nu-i vine bine, făcută din resturi din cămașa lui Ba. Mîini scheletice, păr aspru ca sîrma ghimpată. Și fața ei.
— O să-i dau lui taică-tu grîne pe datorie, spune Jim.
Și orice bucăți de carne credeți voi că-s bune de mîncat. Buzele i se ridică, lăsînd să se vadă o fîșie de gingie umedă. În cazul altcuiva, ăsta s-ar putea numi zîmbet.
— Pentru bani, trimite-l la bancă.
Scuipatul se usucă pe mîna neatinsă a lui Lucy.
— Domnule…
Mai tare decît vocea stinsă a lui Lucy, se aude călcîiul cizmelor lui Sam izbind podeaua. Sam iese, cu spatele drept, din magazin.
Credit foto C Pam Zhang: Gioia Zloczower
