Carte nouă la Humanitas: „Viitorul amintirilor” de Italo Svevo

Editura Humanitas vă prezintă, în premieră, un fragment din volumul recent apărut Viitorul amintirilor de Italo Svevo (proză scurtă). Traducere, repere biobibliografice, postfață şi note de Mihai Banciu. Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.

Important prozator italian al secolului XX, Italo Svevo a avut o lungă prietenie cu James Joyce, fiind de notorietate faptul că i-a inspirat personajul Leopold Bloom din Ulise. Cele mai multe traduse pentru prima dată în limba română, povestirile cuprinse în volumul de față oferă o privire caleidoscopică asupra obsesiilor lumii europene în urmă cu o sută de ani. Surprinzător sau nu, ele coincid în mare parte cu cele ale omului contemporan. Povestirea care dă titlul acestei selecții ilustrează o temă ce amprentează întreaga operă a lui Italo Svevo, și anume în ce fel „acțiunea memoriei se poate mișca în timp asemenea evenimentelor înseși“.

Preocuparea pentru evoluțiile din tehnică și medicină, fenomenul îmbătrînirii pus în relație cu suferința și moartea, atît din perspectivă individuală, cît și socială, literatura ca vehicul al supraviețuirii, memoria și visul, spațiul și timpul în geografia personală, erosul și, nu în ultimul rînd, exploatarea unor elementele camuflate de autobiografie situează proza scurtă sveviană la nivelul marilor sale romane. 

„Nu putem face abstracție, iar aceasta cu referire la toate operele lui Svevo, de ceea ce constituie însăși calitatea lui esențială: pasiunea pentru adevărul uman, dorința lui continuă de a sonda, dincolo de aparențele fenomenale ale ființei, în acea zonă subterană și întunecată a conștiinței în care oscilează și se tulbură evidențele cele mai consacrate.“ (Eugenio Montale)

„Svevo a înțeles mai bine decît toți contemporanii săi că marele pericol care îl amenință pe omul modern – și contemporan – nu e atît acela de a nu fi iubit, de a nu atinge fericirea, ci unul mult mai rău: de a nu iubi, de a nu dori.“ (Claudio Magris)

„Povestirile ocupă o parte semnificativă în economia operei lui Svevo, constituind aproximativ o treime din creația acestuia, dacă ar fi să ne referim numai la proza propriu-zisă. Ele au reprezentat o constantă în activitatea sa literară, fiind vorba de texte scrise pe parcursul unui arc de timp de circa patru decenii, între ultima parte a secolului al XIX-lea și anul dispariției autorului. Deși, ca și în cazul altor importanți scriitori italieni (Luigi Pirandello ori Giovanni Papini), povestirile sînt considerate drept «opere minore», la Svevo se poate vorbi cu mai multă îndreptățire despre caracterul unitar al întregului corpus al operei. Fapt datorat atît parcursului asemănător cu al romanelor pe care povestirile îl urmează (prin critica stringentă a convențiilor și a modelelor sociale), cît și structurii intrinseci a acestora (asemănătoare uneori cu cea a capitolelor din Conștiința lui Zeno, și acestea veritabile povestiri de mari dimensiuni) sau, uneori, migrației temelor și personajelor dintr-o proză într-alta.“ (Mihai Banciu)

Italo Svevo (1861–1928), pseudonim adoptat definitiv în anul 1892 de Ettore Schmitz, se naște în orașul Trieste într-o familie numeroasă, cu origini germane, evreiești și italiene. Instruit pentru o carieră comercială, își urmărește cu asiduitate visul de a scrie, publicînd chiar în regie proprie. Două întîlniri sînt definitorii pentru destinul lui Svevo, personal și literar: cea cu verișoara sa Livia Veneziani, cu care se va căsători în pofida reticenței viitorilor socri, și cea cu James Joyce, din 1906, de la care ia lecții de limba engleză la Trieste. Joyce va deveni un mare admirator al operei sveviene, lui datorîndu-i-se în primul rînd audiența europeană a romanului Conștiința lui Zeno. Relația de prietenie dintre cei doi scriitori a durat pînă la moartea lui Svevo în 1928, în urma unui acccident. Svevo a fost principalul inspirator al personajului Leopold Bloom din Ulise, iar Anna Livia Plurabella nu a fost nici ea străină de Livia Veneziani. Conferința lui Svevo despre James Joyce din martie 1927 constituie o cale de acces originală în labirintul universului joycean. Astăzi, Italo Svevo este considerat unul din­tre cei mai importanți prozatori italieni, precursor al lui Joyce și al lui Proust prin tehnicile narative experimentate de el și impuse de modernism. Dacă opera sa romanescă e cunoscută cititorului român – O viață (1892), Senilitate (1898) și marele roman comic Conștiința lui Zeno (1923) –, proza sa scurtă a beneficiat pînă acum de destul de puțină atenție, lectura ei fiind însă indispensabilă justei aprecieri a scriitorului italian. Viitorul amintirilor (Humanitas Fiction, 2020) reunește nouăsprezece povestiri, dintre care cincisprezece sînt la prima apariție în limba română.

***

Fragment din povestirea „Viitorul amintirilor”

O țară departe de Italia și de Trieste. Roberto își amintea, mai bine decît țara însăși, criza care‑l dusese acolo. Respectiv călătoria interminabilă. Verona! Un omnibus de hotel cu geamuri mari și două oglinzi ornamentale care cîntau atunci cînd vehiculul se hurduca pe pavaj. Își amintea sosirea și plecarea, însă nu și șederea, probabil o noapte de somn adînc după o zi petrecută în tren. Apoi își amintea de Brennero^[1] și de un englez care îi explica lui, copil, într‑o italiană foarte stricată, că pe jos se putea ajunge mai repede pe culmea muntelui decît pe calea ferată care se cățăra acolo cu ocolișuri uriașe. Apoi Innsbruck și zăpada, numai zăpadă, fără nici o singură casă. La fel ca la Verona, noaptea petrecută la Innsbruck nu mai exista.

Cu siguranță după Innsbruck, multe ore de la plecare, trebuie să se fi petrecut o scenă pe care bărbatul vîrstnic a regăsit‑o în amintire: o izbucnire a sa în plîns nestăpînit și tatăl și mama care voiau să‑l oprească, să‑l potolească. O mare suferință, descoperirea unei inferiorități proprii. Tatăl, care se pregătea să‑i lase singuri la colegiu, voia să‑nceapă imediat cu organizarea vieții celor doi copii. Armando, care avea treisprezece ani, ar fi trebuit să‑l îndrume pe Roberto, care avea doar unsprezece și jumătate. Sigur, pînă atunci nu fusese așa, iar de aici uimirea și suferința lui Roberto. Fiindcă Roberto era impulsiv și într‑adevăr mai curînd Armando se lăsase condus de Roberto. Erau trimiși la colegiu tocmai pentru a‑l struni pe Roberto, care imediat ce scosese nasul afară din cuib se dovedise mult prea puternic pentru firava sa mamă (poate bolnavă încă de pe atunci?) și pentru tatăl ocupat toată ziua la biroul lui. Omulețul găsise imediat anturaje care nu erau pentru el. Tatăl și mama nu știau ce făcea în lungile ceasuri cînd nu era nici la școală, nici acasă. Știau că se rușina de hainele noi și că făcea tot ce putea pentru a le transforma imediat în zdrențe, că fuma și că știa o mulțime de cuvinte urîte. Le culegea inclusiv de prin cărți, iar din Divina Comedie cunoștea toate cuvintele vulgare și numai pe acelea.

Mama a încercat să‑i ostoiască marea suferință, ba chiar și tatăl. Marea și îndelunga despărțire era iminentă şi și‑ar fi dorit să fie ușoară.

Kufstein^[2]! Un lung popas într‑o gară cu numeroase peroane în aer liber lîngă bagajele așezate pe jos. E frig, deși sîntem în iunie. Dumnezeu știe ce oră din zi este. Inutil să cauți, căci amintirea îndepărtată nu e atît de precisă. Zori sau apus, ori poate amiază dintr‑o zi în întregime întunecată. Cine știe? Poate că soarele din ziua aceea pălise din cauza depărtării în timp.

Curios! Șederea pe peronul acela, ce nu fusese umplută cu nici un cuvînt, cu nici un eveniment memorabil, n‑a fost uitată. Dar poate că Roberto simțise că trecuse Alpii și că se afla dincolo de zidul care închidea patria sa. El știa și în ce direcție avea să continue călătoria, către cîmpia aceea vastă, interminabilă, pe care se vedea înălțîndu‑se cîte‑un deal foarte regulat, ca într‑un desen naiv, poate și el simplificat de memoria imperfectă care lăsase să se șteargă detaliile, muntele complicat, pădurile, drumurile și casele. Peisajul trebuia să fie încă neschimbat. Odată convalescența terminată, bătrînul și‑a propus să se ducă să revadă locul acela. Curios că era pentru prima dată cînd simțise această dorință. Ca și cum, consacrîndu‑se ei, memoria lucrează! E o forță activă și nu oferă mult atunci cînd e lăsată inertă.

Würzburg^[3]! Un oraș curat, civilizat, puțin populat. Studenți cu chipie albastre. Mica familie a vizitat un palat uriaș, plin de picturi ale unor artiști italieni. Roberto își amintea de o încăpere în care ecoul reproducea multiplicat sunetul care îl provoca. Ru­pînd o bucată de hîrtie, obțineai sunetul unei goarne.

Dar la Würzburg a avut loc și aventura care a agitat toată mica familie. Tatăl a plătit hotelul cu bancnote emise de Banca Triestina, autorizată pe atunci să le emită potrivit unui privilegiu străvechi. Hotelierul a coborît de pe așa‑zisul său tron aflat în spatele unei balustrade de lemn, speriat că voiau să‑l tragă pe sfoară, plătindu‑l cu astfel de bani, și a ieșit să‑și urmărească oaspetele. A urlat, pur și simplu a urlat, și astfel tatăl lui Roberto a fost obligat să meargă la un bancher ca să obțină în schimbul bancnotelor sale monede curente, lăsîndu‑și în acest timp familia și bagajele drept zălog.

Roberto nu s‑a speriat. Nu‑și amintea de nimic care să fi semănat cu teama. Viața se scursese întotdeauna atît de sigură în ceea ce‑l privește, încît nu simțea că putea să depindă de bani. Viața era un drept al său și nu vedea importanța unui astfel de lucru. Însă mama, care nu înțelegea germana, se speriase. Își ridicase voaleta să‑și șteargă lacrimile care‑i udau obrajii. Plîngea cu mare ușurință, tulburată de lunga călătorie, de iminența despărțirii de copiii săi, precum și de grija pentru sănătatea celui de‑al treilea dintre băieții ei, rămas cam bolnăvior acasă. De la plecarea din Trieste și pînă atunci nu primiseră nici o veste despre el.

Tatăl s‑a întors liniștit. Avea buzunarele pline cu monede mari de argint. Se plîngea de cursul pe care i‑l oferiseră și și‑a vărsat năduful vorbind în italiană cu soția în timp ce plătea:

— Ce țară de hoți! Și‑apoi: Ce ignoranță! Nu cunosc bancnotele de la Banca Triestina!

Erau primele cuvinte împotriva Germaniei pe care Roberto le auzea de la el. Admira atît de mult țara aceea, încît își aducea acolo senin propriii copii pentru a fi educați. Dar cînd ești atins în interesul tău, lumea își schimbă adesea înfățișarea.

După care au urmat trei sferturi de ceas de tren. Aici bătrînul nu trebuia să facă nici un efort ca să‑și amintească de călătoria aceea, pe care mai apoi a repetat‑o de‑atîtea ori. Calea ferată șerpuia pe un dig construit la jumătatea pantei pe colina din stînga Mainului. De cealaltă parte a fluviului erau dealuri ce semănau cu acestea de‑aici, de parcă ar fi fost reproduse într‑o oglindă. Însă vîrfurile unora dintre ele sfîrșeau în hățișul negru‑închis al pădurii. Apoi Roberto a aflat că cele ce păreau dealuri, întinzîndu‑se uneori pînă la fluviu ori lungindu‑se în depărtare preț de mai multe mile, nu erau altceva decît marginile capricioase ale unui singur podiș. Tîrziu, foarte tîrziu, a înțeles că fluviul săpase pămîntul, construindu‑și valea sa, o lucrare stăruitoare de veacuri. Iar bătrînul care își amintea a zîmbit gîndindu‑se la el însuși: fiecare om e orb față de o parte a lumii. Roberto părăsise de ani lungi tîrgul în care locuise pentru mai bine de șase ani înainte de a vedea cum era alcătuită valea aceea, unde el își descoperise sen­timentele și rațiunea. Observația exactă nu fusese niciodată o calitate a sa. Probabil că tot astfel îi înțelesese pe oamenii cu care avusese de‑a face. E foarte important pentru cel care vrea să‑l înțeleagă să situeze individul în orizontul din care provine, iar în valea aceea a Mainului el s‑ar fi mișcat cu ochii mai bine deschiși dacă n‑ar fi deosebit mereu un deal de altul, ci le‑ar fi văzut ca o singură culme. Desigur, se delimitaseră radical, fiindcă uneori tînărul trebuise să coboare în vale pentru a trece de la unul la altul, nefăcînd experiența prin care, cu un ocol mai lung, ar fi putut rămîne mereu la aceeași înălțime spre a ajunge la o altă culme. Iar orbirea continua în ceea ce privește originea lucrurilor. Dacă ar fi știut copilul că fluviul – mic și nesemnificativ comparativ cu valea uneori deosebit de largă în care șerpuia – fusese cel ce netezise ori nivelase valea, înfățișarea întregii regiuni s‑ar fi schimbat. Acolo unde valea se lărgea se cuibăreau sate și orășele, iar privirii sale inocente i se părea că populația cea harnică săpase în deal pentru a‑și așeza apoi casele la poalele sale.

Au coborît din tren într‑o mică gară complet verde din cauza plantelor agățătoare. Domnul Beer, directorul colegiului, îi aștepta pe peron. Tatăl lui Roberto l‑a salutat cu multă cordialitate. Domnul Beer fusese la Trieste să cunoască familia din care proveneau cei doi elevi. Tatălui lui Roberto îi făcuse impresia unui om deosebit de inteligent și foarte învățat. Domnul Dento era prompt în aprecierile sale despre lucruri și oameni, dar foarte greoi în a‑și schimba opinia. Odată ce‑și spusese părerea, rămînea la ea cu încăpățînarea celui care și‑a construit singur casa. Lucrurile se schimbau, persoana pe care o iubea devenea suspectă, iar el găsea toate motivele ca să o apere și să o justifice. Cînd, mai apoi, simțea loviturile pe care trădătorul i le aplica, abia atunci se necăjea pentru răutatea firii omenești. Atîta cît să poată spune că persoana pe care‑o iubise era totuși mai bună decît toți ceilalți.

Domnul Beer, un bărbat poate cam de patruzeci de ani, era îmbrăcat întotdeauna cu un surtuc lung, negru. O bărbuță bălaie ce pornea din bărbie îi dădea un contur precis feței sale cam lemnoase, cu nasul subțire, obrajii puhavi, un chip în totul foarte regulat și simplu ce părea făcut cu unelte de tîmplar. Avea un păr creț bogat, mai negru decît bărbuța și mustața.

Apoi au coborît pe un drum abrupt în orășelul situat mai jos, unul dintre acele orășele care poate odinioară se dezvoltaseră întru cîtva, lucru evident în unele mici palate baroce, cu un etaj deosebit de înalt, cu ferestre foarte mari, împodobite cu incrustații din lemn, cu nivelul de dedesubt și cu cel de‑al treilea cu ferestruici pătrate cu un singur ochi.

Bătrînul își amintea toate acestea fiindcă mai apoi le revăzuse de nenumărate ori. De la sosirea aceea, din toată acea oră el nu și‑a amintit nici de domnul Beer, nici de toți tovarășii săi de drum, de vreun gest, haină ori cuvînt de‑al lor. Povîrnișul, orășelul, fluviul nu aparțineau orei aceleia. Își amintea cu absolută precizie doar de hamalul colegiului, un băiețoi puțin șchiop, care peste cîteva zile avea să părăsească acel loc fără ca el să‑l mai revadă. Lăudat fie ceasul ce poate fi identificat printr‑un amănunt oarecare, chiar dacă n‑a putut avea nici o importanță! Transportînd atîtea bagaje pe panta abruptă, șchiopul lăsa să i se audă gîfîitul. Poate că a fost văzut și a rămas în amintire pentru această însușire sonoră a sa.

La fluviu s‑au îmbarcat cu toții pe o barcă de ponton lungă și înaltă, împinsă și condusă cu o prăjină lungă, proptită în fundul nu prea adînc, și au acostat pe o peninsula enormă de nisip, care ieșea în afară din fluviu preț de circa o jumătate de kilometru. Au debarcat pe niște scînduri puse pe prund de pe care au ajuns la un debarcader din piatră construit pe nisip și astfel au sosit în fața tîrgului.

Cu zece ori doisprezece ani în urmă, bătrînul venise în acest loc împreună cu soția și fiica spre a‑și reîmprospăta amintirile. Găsise stricăciuni atît de mari, încît acum efortul de a‑și aminti devenise mai dificil. Între timp, întregul tîrg i s‑a părut mai mic, mai mizer, mai murdar. Colegiul dispăruse din el, iar bălegarul îl covîrșise. Și‑apoi, însuși peisajul se schimbase, căci dealurile din dreapta fluviului își pierduseră coroana de copaci vizibilă de jos, iar fluviul însuși, ce șerpuia printre marile lacuri de acumulare care constituiau unica sa rezervă pentru a îmblînzi efectul inundațiilor și a încetini scăderea apelor, fusese acum adîncit, iar bazinele de acumulare secate erau cultivate. Pînă și bacul dispăruse, fiind înlocuit cu un pod de piatră pentru care, ca să‑l treci, trebuia să plă­tești o mică taxă, un pod mare care se ridică maiestuos peste apă, fiindcă pornește dintr‑un punct înalt al orășelului și ajunge chiar pînă la tîrgul situat deasupra bancului de nisip și chiar deasupra cîmpurilor aflate și ele mai sus, cultivate cu sfeclă de zahăr. Pe fluviu gonesc de‑acum vaporașe rapide în locul acelui soi de pirogi ușoare încărcate cu nisip sau al plutelor lungi de un kilometru cu cherestea care, conduse de doi ori de trei oameni, ajungeau din Pădurea Neagră în Belgia.

Apoi a trebuit s‑o apuce la dreapta ca să intre în tîrg: un fel de potecă îngustă printre case sărăcăcioase risipite ici‑colo, departe de drumul ce se lărgea atunci în mici piațete nepavate, acoperite cu iarbă prin locurile pe care roțile vehiculelor nu le brăzdaseră. Unele dintre căsuțele acelea de țară își îndreptau spre stradă o fațadă brăzdată de scări și o galerie dintr‑un lemn înnegrit de timp și de intemperii. Pe drumul acela se simțea și atunci intens miro­sul de bălegar.

Așa au intrat pe strada principală pe partea micii biserici gotice care se ridica în mijlocul unei pajiști verzi curate, înfrumusețată de unele specii de stejari și de doi castani de India aflați atunci în floare. Casele de pe strada principală, destul de largă și nu prea lungă, închisă de case și la celălalt capăt, ca atare un fel de piață pavată cu pietre de rîu, erau mai frumoase și mai dichisite decît celelalte, unele înfrumusețate de un soclu cu motive ornamentale, altele cu o anume cochetărie a acoperișului abrupt, ieșit în afară.

Domnul Beer s‑a oprit în fața ultimei case pe stînga. Doamna Beer a ieșit din casă ca să întîmpine călătorii. Era o doamnă frumoasă, elegantă, înaltă, brunetă, cu ochi mari expresivi, un profil curat, cu nasul acvilin.

Bătrînul așezat pe terasa din Opicina^[4] a oftat. Cine știe dacă era chiar ziua aceea cînd el și‑o amintea ieșind din casă cu un zîmbet ușor pe buze, cu ochii mari, dornici să salute, cu pasul rapid, cu întreaga ei făptură frumoasă echilibrată într‑un elan ce amintea o mișcare de dans, însă atunci ori după aceea, în momentul acela, ea fusese adorabilă. Atunci cînd, la optsprezece ani, el o părăsise pentru totdeauna, ea, chiar dacă se îngrășase puțin, era totuși frumoasă. Și totuși, el n‑o văzuse frumoasă niciodată. Simțurile sale tinerești, excitabile, căutaseră o cu totul altă cale. De ce? Bătrînul căuta zadarnic pricina și a conchis: bărbații nu știu să vadă tot; pentru anumite lucruri au ochii închiși. Viitorul trebuia să fie cel ce avea să‑l informeze mai bine. Evident, viitorul amintirilor! El trebuia să învețe că acțiunea memoriei se poate mișca în timp asemenea evenimentelor înseși. Aceasta trebuia să fie o experiență importantă, deși nu cea mai importantă, din acea încîntătoare activitate pe care el o realiza. Retrăia chiar lucrurile și persoanele.

--------------

^[1]. Localitate din provincia autonomă Bolzano, la granița cu Austria, situată la extremitatea italiană a pasului cu același nume.

^[2]. Localitate austriacă, la granița cu Germania, reședință a districtului tirolez cu același nume.

^[3]. Oraș german din Bavaria, situat pe fluviul Main.

^[4]. Cartier al orașului Trieste, locuit în majoritate de membri ai minorității slovene.