Carte nouă la Humanitas: ultimul volum al trilogiei „Bucureștiul fanariot” de Tudor Dinu

7 ianuarie 2021
Carte nouă la Humanitas: ultimul volum al trilogiei „Bucureștiul fanariot” de Tudor Dinu jpeg

Volumul de față, Viață cotidiană, divertisment, cultură, încheie trilogia Bucureștiului fanariot. Tudor Dinu a adunat în cele 1500 de pagini ale acestei monografii roadele a zece ani de documentare în biblioteci, în arhive și pe teren, în depozitele muzeelor, inaccesibile publicului, și în colecții particulare. Pe lîngă inventarierea și analiza exhaustivă a surselor scrise, fotografiile reproduse în cele trei volume alcătuiesc un spectacol vizual somptuos și readuc la viață această lume scufundată de care ne leagă încă atîtea fire.

Ultimul volum al trilogiei Bucureștiul fanariot a apărut în decembrie la Editura Humanitas, în colecția Istorie, și va fi lansat într-o dezbatere pe zoom în luna ianuarie.

bucurestiul fanariot poza 1 jpg jpeg

TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atît din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cît şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena. În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.

banner 646x404 bucurestiul fanariot jpg jpeg

Fragment din capitolul: Hrana îmbelșugată izvodită de pămîntul Valahiei ori adusă de aiurea

Postul Paștelui inaugura și sezonul melcilor, aliment foarte popular în Țara Românească în întreaga perioadă fanariotă. Căci, descoperite pentru valențele lor nutritive în epoca brîncovenească, dacă se cuvine să-i dăm crezare lui Anton Maria del Chiaro, respectivele „moluște tîrîtoare“continuau să reprezinte în vremea lui Caragea vodă un produs esențial în alimentația de primăvară atît a bogătașilor, cît și a săracilor („se consumă nespus de mulți“).

Mai ales că, fără nici o lețcaie în buzunar, oricine se putea duce să culeagă gasteropodele care, mai ales după ploaie, împînzeau „toată țara, cu precădere insulele Dunării, pădurile și crîngurile“. În schimb, doar bucureștenii cu stare aveau acces la melcii „albi, mai mici și mai fragezi“ recoltați în zona de munte și considerați o delicatesă. Căci altminteri, gasteropodele obișnuite aveau carnea tare și puteau pricinui, dacă nu erau bine gătite, „greutate, dureri de stomac, dispepsie și vărsături“. Mai exact, melcii trebuiau, înainte de orice, spălați în mai multe ape, astfel încît să se îndepărteze orice urmă de pămînt, iar apoi curățați de bale, scop în care erau scoși „den coajăle lor“ și frecați zdravăn cu sare, după care erau din nou trecuți prin „cîteva rînduri de apă caldă“. Abia atunci putea începe gătitul lor, care se realiza în moduri dintre cele mai diverse. Astfel, ei puteau fi pur și simplu fripți pe grătar cu untdelemn, sare și piper, ori fierți în tingire cu „untdelemn, piper, sare, scorțișoară, șofran de vei vrea, erburi tocate, aguridă de va fi au zeamă de lămîe și apă cît să-i acopere de 2 degete“, dar și înfăinați și prăjiți în ulei, după care erau așezați într-o tipsie, unde erau garnisiți cu foi de pătrînjăi prăjite și 2 cățeluși de usturoi dați întîi undă, apoi prăjiți cu pătrînjăiul și amestecați cu zeamă de năramză au de lămîie, au cu migdale pisate și cu oțet trecut pen sită, au cu ostropiel verde cu foi de pătrînjăiu, vîrfuri de jaleș și de alte erburi amestecate cu oțet de trandafir“. Totodată, melcii puteau fi prăjiți „cu ceapă tocată, dimpreună și cu rădăcină de pătrînjăi, dresuri de tot feliul, cucunari întregi și cu vișini uscate și puțintel oțet au zeamă de lămîie“, iar apoi nădușiți, dar și gătiți „iahnii dulci cu ceapă prăjită mărunt tocată, cu rădăcini de pătrînjăi, sare, piper, puțintele cuișoare și cu scorțișoară, pe marginea tipsiei puind fălii de lămîie și alte podoabe“. În fine, carnea gasteropodelor putea fi tocată mărunt și amestecată în proporție de doi la unu cu o pastă de ceapă și pătrunjel, bine condimentată cu sare, piper și scorțișoară, cu care erau apoi umplute cochiliile melcilor ce aveau să fie în cele din urmă fripte pe grătar.

Un aliment „pe care îl mîncau cu mare plăcere în zilele de post de peste an“ deopotrivă bucureștenii de rînd și boierii erau racii, care se găseau „din belșug prin bălțile, heleșteele și gîrlele“ din oraș și din preajma acestuia. Totuși, mai gustoși erau cei pescuiți „în Dunăre și în alte rîuri și ape limpezi“, care, datorită „cărnii fragede, ușor de mistuit și hrănitoare“, puteau deveni, cînd erau gătiți după toate regulile artei, o adevărată delicatesă. De pildă, principala parte comestibilă a crustaceelor, „gîturile“, puteau fi mai întîi fierte, iar apoi tăiate în „bucățele groase de un deget“, udate, înfăinate și prăjite, după care erau stropite cu un „ostropiel de erburi mirositoare tocate, cu miez de pîine muiat în oțet și cu puțintel oțet bun și mirositor“. Din gîturile fierte și tocate de raci, amestecate „cu puțintel untudelemn, cu sare, migdale pisate au miez de pîine și dresuri“ se preparau chifteluțe, care erau mai întîi prăjite, apoi fierte cu „ceapă prăjită, apă au grăunțe de aguridă au agreș, dupe vremi, o mînă de erburi tocate și dresuri, iară nefiind agreș, nici aguridă pune stafide mărunte și puțintel oțet au de garoafe, au de trandafir, au de zmieură“ și, în cele din urmă, presărate cu scorțișoară și zahăr. Altminteri, tocătura de gîturi și picioare amestecată cu „migdale pisate, cu zahar și cu apă de trandafir, foi de pătrînjăi tocate, sare și puțintică scorțișoară și piper“ putea fi folosită pentru umplerea cojilor de raci, care erau fierte în tingire cu ierburi tocate, ceapă prăjită, ulei, dresuri și sare. În fine, printre bunătățile epocii se număra și piftia de raci, pregătită după cum urmează: crustaceele erau lăsate să se macereze două-trei ore în oțet, pentru ca apoi să fie fierte împreună cu o ceapă mare întreagă, ghimbir tăiat mărunt, sare și piper, într-un amestec format din două părți de apă și una de oțet. Pe urmă, erau scoase din oală și așezate într-o tipsie, în vreme ce lichidul în care fierseseră era dat din nou în clocot – fără ceapă însă –, după care era turnat peste raci, printr-o sită sau printr-o pînză („aba“). Preparatul era astfel aproape gata, trebuind doar să fie pus „la răceală, ca să prinză piftie“.

***

Fragment din capitolul: Portul în vremea fanarioților între straiele țărănești, somptuoasele veșminte orientale și elegantele toalete apusene 

Un rol cel puțin la fel de însemnat ca și încălțările îl aveau pentru eleganții vremii și acoperămintele de cap. Cel mai răspîndit dintre acestea era aparent umilul fes, menit să ascundă scalpul cu păr puțin, de regulă tuns „castron“, al purtătorilor săi. Conform reprezentărilor din epocă, acesta consta, în forma sa cea mai simplă, într-o calotă rotundă (mult mai rar, pătrățoasă), nu prea înaltă, eventual cu un ciucure, un moț sau franjuri în vîrf. Frecvent era monocrom, cel mai adesea roșu – prințul Charles-Joseph de Ligne îl definește drept o „tichie roșie“ –, dar cîteodată și alb, galben, maro sau negru, în vreme ce în variantele sale mai complexe putea fi mai înalt, avînd două sau trei benzi de culori diferite. Uneori, era confecționat pe plan local din postav de țară, în vreme ce alteori era importat din Imperiul Otoman, inclusiv din îndepărtatul Tunis, inclusiv în forme menite a satisface gusturile occidentalizante din țările române („fesuri franghica“).

Deasupra amintitei tichii, bărbații cu pretenții purtau un impunător acoperămînt numit ișlic, confecționat de meșteri specializați, dintre care, la începutul secolului al XIX-lea, activau în București nu mai puțin de douăzeci și doi în frunte cu calpacci bașa (doar optsprezece însă în 1820). Definit de Balthasar Hacquet drept „o căciulă înaltă din blană (n.n.: astrahan, samur, miel [din Crimeea], oaie), cu fundul de mătase sau catifea și nu rotund, ci pătrat“, aceasta cunoștea, de fapt, o mulțime de variante (rumînesc, leșesc, tataresc), ale căror caracteristici exacte cu greu le putem stabili astăzi prin studierea reprezentărilor picturale din epocă. De culoare maro, albăstruie, cenușie, neagră, ișlicul putea fi mai scund sau mai înalt, pătrățos sau rotunjit, cu un capac suprapus, la rîndul său rectangular sau circular, inclusiv de altă culoare (roșu sau verde, de pildă) sau doar cu un simplu ornament în vîrf, din stofă sau tot de blană.

Tot o formă de ișlic era și așa-numitul calpac, piesa vestimentară din garderoba boierilor valahi ce producea impresia cea mai puternică – și deseori neplăcută – asupra călătorilor veniți de pe alte meleaguri („lucrul cel mai bătător la ochi pentru un străin“). Asemănător unei bășici în formă de balon sau de pară, „cu o circumferință nu mai mică de trei picioare și cu înălțimea de aceleași proporții“, acesta era alcătuit dintr-un schelet foarte ușor de mucava, acoperit cu „două-trei pielicele foarte scumpe“ „căptușite cu pînză de bumbac“. În mod cert le conferea celor care-l purtau un aspect foarte pitoresc, pe care însă nici contele de Lagarde, nici consulul Wilkinson nu s-au dovedit capabili să-l sesizeze. Astfel, francezul socotea că amintitul calpac „îi desfigura“ pe „foarte frumoșii“ bucureșteni cu „trăsăturile lor virile și regulate“, în vreme ce britanicul era de părere că respectivul acoperămînt de cap era „pe cît de urît, pe atît de caraghios“ și „deloc potrivit cu frumusețea și bogăția restului costumului“.

Probabil că mai mult le va fi plăcut foarte elegantul tarabolus (cealma), un fel de turban din mătase fină decorată cu forme geometrice (romburi, dreptunghiuri) – la rîndul lor împodobite cu frunze, floricele, linii drepte sau spirale etc. – ori cu complexe compoziții vegetale, într-o impresionantă gamă cromatică de pînă la patru, cinci, șase culori (alb, galben, roz, roșu, fistichiu, verde, albastru). Farmecul tarabolusului nu se datora însă doar calității și exuberanței decorative a materialului, ci și felului în care era împletit, creînd pînă la trei niveluri suprapuse și, firește, înnodat cu artă. Iar uneori chiar și altor accesorii, precum monedele atîrnate, ce produceau la apariția purtătorului de cealma un impact deopotrivă vizual și auditiv.

Alături de acoperămintele de cap, ținuta boierilor și a celorlalți bucureșteni avuți includea și cîteva accesorii menite a le spori eleganța. În afara deja pomenitului hanger, unul dintre acestea era, cam din ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, „batista de gît“, de regulă o țesătură fină, albă străvezie (mai rar roșie, neagră sau chiar decorată cu motive florale și geometrice), petrecută de mai multe ori în jurul capului și înnodată cu măiestrie. În schimb, dintre bijuterii aproape singura pe care o etalau bărbații vremii era un inel, purtat de obicei pe degetul mic de la mîna dreaptă și, mai rar, de la stînga, în vreme ce coliere se întîlneau doar în mod excepțional. Mult mai dragi inimii bucureștenilor decît podoabele clasice par a fi fost mătăniile, din diamante, perle, mărgean, lapislazuli, agată, lemn rar (parfumat), „boabe groase de fildeș“, chihlimbar, „pe care le purtau la cingătoare“. Dintre acestea, unele erau importate din Imperiul Otoman, în vreme ce altele, confecționate de meșteri locali, asemenea celor „strălucitoare și frumoase“ „făcute din petale uscate de trandafir muiate într-o pastă și apoi modelate în chip de mărgele și vopsite cu lac negru“ care l-au impresionat în 1820 pe Sir Robert Ker Porter. În mediul laic, mătăniile își pierduseră în bună măsură funcția religioasă de numărare a rugăciunilor rostite și „slujeau mai degrabă pentru distracție“ – așa cum observa cu acuitate diplomatul Heinrich von Reimers. În schimb, o valoare practică indiscutabilă avea punga de bani afișată la vedere, în scopul certificării bunăstării deținătorului. În epocă, aceasta putea lua forma unui simplu săculeț din piele (crem, maro, albastru, gri), uneori cu decorațiuni geometrice, ori țesut din fir de bumbac, mătase, argint, aur și împodobit cu motive geometrice sau vegetale și, eventual, ciucuri, bumbi. Frecvente erau și pungile alcătuite din doi săculeți identici ori mai mult sau puțin diferiți uniți prin intermediul unui manșon, uneori țesute din fir ca mai sus, iar alteori lucrate din mărgele minuscule de sticlă multicoloră (albă, galbenă, aurie, portocalie, roz, roșie, vernil, albastră, neagră), ce puteau forma, la rîndul lor, inclusiv ciucuri sau franjuri.

Spre deosebire de boieri și de alți bucureșteni înstăriți, care au rămas, cu puține excepții, fideli pînă la 1821 costumului oriental, cochetele doamne și domnițe au început să îmbrățișeze, încă din primii ani ai secolului al XIX-lea, moda de inspirație apuseană. Un rol de catalizator în această direcție l-a avut ocupația rusă din perioada 1806–1812, cînd, conform generalului de Langeron, încă din „cursul (primului) an“ de la intrarea trupelor țariste în Principate toate doamnele din lumea bună de la București și Iași „au adoptat costumul european“, situație de care au știut să profite cu abilitate „negustorii de mode, couturierii“ (apuseni) ori „magazinele de la Viena și Paris“, care s-au putut astfel „descotorosi de toate vechiturile, ce le păreau foarte noi“ românilor dispuși să le „plătească foarte scump“. Faptul este confirmat de curierul rus Dimitri Bantîș, care, vizitînd Principatele în cursul anului 1808, susținea că acolo „portul boierilor era cel turcesc, iar cel al soțiilor lor – european“. Firește, aceasta era direcția în care mergeau lucrurile, dar nu cu o viteză atît de mare, întrucît o schimbare radicală de vestimentație nu se putea produce peste noapte, mai ales în cazul persoanelor în etate. O dovedește mărturia contelui Auguste de Lagarde, care arăta, în 1813, că „femeile în vîrstă și cele ale boierilor de clasa a treia“ continuau să folosească „îmbrăcămintea asemănătoare întrucîtva celei a grecoaicelor din Constantinopol“, în vreme ce restul doamnelor „urmau moda de la Paris și Viena, întrecîndu-se în ceea ce privește gustul și cochetăria cu elegantele din capitalele“ vest-europene. Evident, în această perioadă de tranziție nu se putea să nu se înregistreze și o fuziune de elemente aparținînd celor două tradiții vestimentare, fapt observat și de William Mac Michael, ce nota în 1818 că la București „în portul femeilor care ședeau cu picioarele încrucișate pe divane era un amestec vădit de veșminte franțuzești și orientale: […], purtau straie de mătase, făcute probabil la Viena, ajustate totodată cu o cingătoare grecească și papuci turcești“.

AV jpg
Oameni și poze
Autoarea abordează voci narative surprinzătoare, de la intelectuali și corporatiști la gospodine cu blog de gătit, de la soții ratate bovaric la scriitori călătorind bezmetici pe șosele între lansări de carte.
p 17 2 jpg
La mîna copiilor
Garrel a furat meserie de la înaintașii lui (Chaplin, bunăoară) și a înțeles că hazul ar putea să ne ducă ceva mai aproape de adevărul negru, învăluindu-ne ca o protecție și-apoi abandonîndu-ne în ghearele sale.
957 17 Biro1 jpg
Afrobeat & folktronica
Vara aceasta festivalurile de jazz cu tradiție din zona Clujului (Jazz in the Park, Smida Jazz) plusează cu programe mai spectaculoase și expansive.
957 23 InterviuTOMAGRAPH2 jpg
Despre obiecte, umbre și imagini – interviu cu artistul vizual Ana TOMA
„Recitesc cartea de cîte ori e nevoie pînă se conturează o imagine mentală care să surprindă atmosfera volumului în ansamblu.”
956 15 Banu1 jpg
Ultima dată
Festivalurile sînt alcooluri tari. Intense, contagioase, dar și periculoase.
956 17 foto1 Ciprian Zinca jpg
„Proud Ladies”. O istorie dansată a rock-ului feminin
Rock, dans contemporan și o tușă feministă – așa s-ar putea descrie spectacolul lui Jean-Claude Gallotta.
p 21 jpg jpg
Victor Brauner – „Număr” sau „Domnul 45”
În opera brauneriană, simbioza semn-număr-cuvînt devine o constantă în elaborarea imaginilor.
955 16 sus Pdac BAS jpg
Fuga din Paradis
„Paradis” aduce la viață o lume extrem de complexă, parte a unui continent aflat pe punctul de a trece prin schimbări care se fac abia simțite, dar care urmează să-l zguduie și să-l scufunde în mîlul istoriei secolului trecut.
955 16 jos Pdac Iamandi jpeg
Der Histria-Mann
Arheologul este curatorul prin excelență al mărturiilor de altă epocă. Iar un elocvent exemplu în acest sens este cartea de amintiri recent apărută a lui Petre Alexandrescu.
p 17 jpg
La răscruce de vremuri
Frammartino lucrează greu („Il buco” este doar al treilea lungmetraj al său în mai bine de cincisprezece ani), dar cu o statornicie a crezului artistic care nu e străină nici de rezultate strălucite, nici de orbiri și manierisme.
955 17 Biro1 jpg
Post-metal feminist
Mișcarea #MeToo a avut interesante efecte colaterale, unul dintre acestea e valul de trupe dark-rock invocînd condiția magic-răzbunătoare a femeii.
33956276618 6e5b1b5348 k jpg
La plecarea lui Andrei Șora
Erai ceea ce mi s-a părut a fi primul om cu adevărat liber pe care l-am cunoscut.
Volodimir Zelenski coperta1 jpg
Un portret al lui Volodimir Zelenski – cea mai actuală biografie a liderului ucrainean apare în română
Un fragment, în exclusivitate, din prima biografie tradusă în limba română a liderului ucrainean
Valul negru1 jpg
Carte nouă la Humanitas: „Valul negru” de Kim Ghattas
„Kim Ghattas povestește ultimii 40 de ani de istorie ai Orientului Mijlociu folosind suspansul, documentele, observația directă, investigația jurnalistică.”
954 16 Cop1 jpg
Rememorări ficționale
Asistăm în acești ani la resuscitarea, redefinirea unui gen literar controversat, considerat îndeobște minor. Vorbim despre biografia romanțată.
p 17 2 jpg
Despre filmele cîștigătoare la Veneția și Berlin
„Evenimentul” este un film realist, și tocmai această opțiune a tonalității îl recomandă drept un vehicul de nădejde pentru o narațiune cu concluzie clară, dar care nu poate pretinde spre mai mult.
WhatsApp Image 2022 07 14 at 08 31 41 jpeg
Filmul documentar „Regele Mihai: Drumul către casă” va fi prezentat la secțiunea „History and Cinema” din cadrul BIFF
Ediția a XVIII-a se va desfășura în perioada 29 septembrie – 9 octombrie 2022, sub Înaltul Patronaj al Alteței sale Regale Principele Radu.
POSTER MR Op4 jpg
Musica Ricercata Festival Op. 4 – „Ramificări”
Ediția a patra a Musica Ricercata Festival, „Ramificări”, are la bază un concept dedicat păcii, provenit din descoperirea dirijorului Gabriel Bebeșelea la Napoli, opera „La foresta d’Hermanstad” („Pădurea Sibiului”).
Afis Barbu FormaDeva jpg
„Doctor Coloris Causa” – expoziție Ion Barbu la Deva
Ion Barbu e prezent cu expoziția „Doctor Coloris Causa”, pînă în data de 5 august 2022, la Galeria Națională de Artă Forma din Deva.
953 16 SUS jpg
Din Caesarea, cu dragoste
Poet fiind, Dorin Tudoran cunoaște diferențele dintre echivocul pur și simplu (periculos, pentru că indecis și flotant) și acela care pune nuanțele la locul lor.
953 16 JOS jpg
Feminităţi ilicite
Șaptesprezece scriitoare de vîrste diferite (născute între 1933 şi 1979) au fost invitate să scrie despre experienţa lor, ca femei, în comunism.
p 17 2 jpg
Despre dragoste și alți demoni
Alice Diop urmărește în film patru bărbați pe care îi întreabă despre dragoste.
953 17 Biro1 jpg
In Djent We Trust
Albumele Meshuggah se folosesc de ritmuri sfredelitoare și o voce metal lătrată pentru o poziționare comercială cît de cît coerentă măcar pentru comunitatea metal, un ambalaj ce permite prezentarea live și pentru cei mai puțin interesați de identitatea chitaristico-matematică a lui Thordendal.
Calatorie pe urmele conflictelor de langa noi jpg
Carte nouă la Humanitas: „Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia” de Sabina Fati
Vă prezentăm un fragment din „Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia” de Sabina Fati, carte apărută de curînd la Editura Humanitas, în Colecția Memorii/Jurnale. Volum cu fotografiile autoarei.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.