Carte nouă la Humanitas: „Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est, în secolele XVI–XIX”

Vă prezentăm, în avanpremieră, fragmente din volumul Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est, în secolele XVI–XIX de Constanța Vintilă, Giulia Calvi, Mária Pakucs-Willcocks, Nicoleta Roman, Michał Wasiucionek, care va apărea săptămîna viitoare în Colecția Istorie a Editurii Humanitas.

Conduri de saftian și anterie de ghermeșut, fire de borangic și ibrișin, inele cu diamante și cercei cu smaragduri, cucunari și cafea, cardamon și piper, covoare și evanghelii, mărgele și hurmuz, iatagane și puști, perine și așternuturi, linguri și besactele, untdelemn și zahar, șaluri și șalvari călătoresc în boccele și coropci, în lăzi și cufere, pe spatele catîrilor sau în burțile corăbiilor, printre dealuri și munți, pe calea apelor sau pe drumurile prăfuite ale cîmpiilor, legînd Alepul de București, Viena de Brașov, Slivenul de Trieste, Zemunul de Iași, Sibiul de Constantinopol. Mămularii, mărgelarii, marchitanii, bogasierii, diplomații, doctorii, botaniștii, chirurgii, feluritele obraze curioase, șarlatanii, tîlharii, mercenarii și dezertorii călătoresc odată cu mărfurile și obiectele, ducînd mai departe idei revoluționare, gusturi noi, mode sofisticate, cunoștințe felurite.

Cartea aceasta dezvăluie destine, oameni, slăbiciuni și mode care dau seamă de farmecul și culorile cîtorva secole din istoria lumii noastre de azi.

*

Vînătoarea În Evul Mediu, cronicile amintesc numeroase partide de vînătoare, organizate de obicei de un vătaf. Vătaful era ales dintre membrii elitei și avea în sarcină paza domnului, dar și atribuţii privitoare la asigurarea ordinii. Despre Neagoe Basarab se spune că ar fi deţinut slujba de vătaf de vînători înainte de a urca pe tronul Ţării Românești (1512–1521). Ogarii erau folosiţi pe atunci pentru urmărirea vînatului mare: bouri, zimbri sau mistreţi. Mai tîrziu, secretarul italian Anton Maria del Chiaro afirma în lucrarea sa dedicată Valahiei că domnul Constantin Brîncoveanu împrumutase obiceiul sultanului, iar vînătoarea era o adevărată expediţie. Puţin mai tîrziu, din cele ce notează Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, putem observa că vînătoarea domnească îmbina petrecerea timpului liber cu respectarea unor norme, ţinîndu-se socoteală, totodată, de sărbătorile religioase. La vînătoarea domnească luau parte toate categoriile sociale, însă nu toate beneficiau de aceleași avantaje. Domnii acordau o răsplată financiară (bacșiș) în funcţie de animalul vînat, dar păstrau pentru ei și pentru boieri animalele considerate nobile – bouri, zimbri, porci mistreţi și cerbi –, în timp ce vînatul de rînd revenea slujbașilor domnești. În aceste condiţii, vînătoarea era privită drept o activitate specifică curţii, un eveniment care reflecta fidel ierarhia socială. În același timp, se impunea respectarea sezoanelor de vînătoare, a posturilor din calendarul ortodox, dar și buna desfășurare a treburilor statului, fără a transforma acest plăcut mod de petrecere a timpului liber într-o obișnuinţă.

În perioada fanariotă s-au păstrat prea puţine din aceste obiceiuri, căci domnii trimiși de Poartă erau mai degrabă intermediari între două culturi. Mai tîrziu, în Scrisori către Vasile Alecsandri, în epistola „Tunsu și Jianu“, scrisă în 1882, Ion Ghica își amintește o partidă de vînătoare desfășurată pe moșia tatălui său, boierul Dimitrie Ghica, pe care o asociază personajului Iancu Jianu. Un răzvrătit împotriva stăpînirii, Jianu este un fost haiduc de la începutul secolului al XIX-lea devenit boier, iar epistola lui Ghica confirmă și trasează originile legendei din jurul său. Dintr-o familie de boieri de ţară din Oltenia, Iancu Jianu este crescut de tată pe moșie „fără carte grecească și fără ambiţiunea de a-l face un concurent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii și divanuri. Îl obicinuise lîngă pluguri, cu cai și cu pușca; vara la munca cîmpului, iarna la urși și la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie și în vînătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mîna pe coama calului, și băga glonţul prin verigă de inel“. În acest context, vînătoarea este o practică pe care o vedem construită nu prin socializare, precum în cazul elitei, ci din nevoi mai degrabă gospodărești. Excelarea lui Jianu la vînătoare îl apropie de boieri; tatăl lui Ion Ghica și personajul nostru își întăresc prietenia organizînd deseori vînători împreună. În amintirea unei astfel de activităţi îl vedem pe Jianu cum sosește pe neașteptate la moșia Ghiculeștilor și este invitat la masă, spre mirarea celor prezenţi, iar polcovnicul Ioniţă sună din cornul de vînătoare. După ce „sorbiră din cafea“ și „traseră de două-trei ori din ciubuc“, boierul dă „ordine și instrucţiuni pe a doua zi, căci asta era numai un preludiu de vînătoare“. La lăsarea serii, în ziua ce a urmat, a început festinul:

„Seara, în aprinsul lumînărilor, un car plin cu lupi tineri și bătrîni, cu vulpi și cu iepuri venea cu vînătorii după dînsul. În mijlocul curţii, jupîneasa Ilinca așezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu cîlţi muieţi în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci și se fierbeau mămăligi; un ţigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș. Pletea și cu Manta descărcau căruţa cu vînat.

Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe care așezase iepurii cu botul și cu urechile afară și cu picioarele la centru; la patru colţuri ale bazei ie­șeau de un cot coadele bine îmblănite a patru vulpi legate împreună de gît, de un par înfipt în mijlocul grămezii de iepuri și ţinute în picioare pe par, deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă șentru; la patru colţuri ale bazei ieșeau de un cot coadele bine îmblăniri, și dea­supra lor, două lupoaice năprasnice, legate spate la spate de pa­rul înfipt în masă; forma astfel un fel de monument cinegetic, cam în forma făntănilor moderne adoptate în capitalele ţărilor civilizate“.

Balada haiducească a lui Alimoș are darul de a-l sensibiliza pe Jianu, un invitat cu un trecut al tinereţii similar personajului din cîntecul bătrînesc. Alimoș este, la fel ca Jianu, un boier răzvrătit, iar numele său înseamnă „vultur“, o trimitere simbolică la îndrăzneala cetelor de haiduci. Iuţeala mișcărilor și cunoașterea armelor sînt caracteristice amîndurora. Dincolo de cîntecul haiducesc, în consonanţă cu o activitate cu valenţe războinice precum vînătoarea, se mai poate observa ceva. Ion Ghica notează îmbinarea obiceiurilor orientale (cafeaua și ciubucul) cu cele locale, în contrast cu modelul occidental. Vînătoarea se desfășoară pe moșia boierului, cu oamenii apropiaţi și slujitorii, iar de la festin nu lipsește cîntecul lăutarilor. Astfel, moșia și întinderile sale vaste, acoperite de păduri, permit o libertate de acţiune, o păstrare a obiceiurilor vînătorești, dar și o intimitate a socializării. Este un spaţiu ce încurajează, în lipsa oficialităţilor, înlăturarea unei etichete rigide. Într-o altă epistolă către Alecsandri, „Bîrzof“, scrisă în 1885, Ghica notează și obiceiul boierilor de a ţine în curte cîini fioroși sau chiar animale sălbatice: povestește, de pildă, despre ursul pe care boierul Costache Cornescu îl ţinea pe lîngă casă, dar și de luptele dintre fiarele sălbatice și cîinii dresaţi:

„Boierii noștri pe atunci erau mai toţi vînători mari și călăreţi vestiţi; le plăceau caii arăbești și ungurești; aveau poștalioane de cîte șase și opt cai românești iuţi ca zmeii; ţineau prin curţi și în casă cîini, lupi, urși, vulturi, corbi, privighetori, cocori, tot felul de păsări și de lighioane. Ca să nu citez decît cîteva celebrităţi, voi aminti cîinii zăvozi (moloși), cît viţeii de mari, ai lui Grigorie vodă Ghica, pe care îi hrănea ca să-i puie să se bată pînă la moarte cu urșii. Cînd se dau asemenea spectacole, Bucureștii toţi alergau la Colentina care cum putea, pe jos, călare, în căruţă, în caleașcă sau în teleguţă; își luau merinde de acasă, și cîmpul de la Obor pînă la Plumbuita părea un bîlci. Emoţiunile cocoanelor erau la aceste lupte tot atît de vii ca și ale damelor spaniole la luptele de los toros“.

Emoţii și practici, toate arată drumul și rolul pe care îl capătă vînătoarea de-a lungul generaţiilor. „Tulburările de pemprejurul ţării“ și evenimentele de la 1821 „făcuseră să zbîrnăie în tinerii români coarda vitejiei. Lor începu să le placă armele, vînătoarea și călăria; feciorii de boieri luară un fel de aer de cabadai, termen adoptat de dînșii și care avea semnificarea de voinici“. Boierii angrenaţi în Revoluţia de la 1821 căutau reformarea societăţii din care proveneau, urmărind racordarea la Occidentul plin de promisiuni modernizatoare. Tinerii se lasă furaţi de tumultul acelor ani și se cred cabadai, luîndu-și obiceiul, așa cum observă mai departe Ion Ghica, de a purta la brîu pistoale și un iatagan. Într-o analiză istorică a violenţei, istoricul Robert Muchembled considera idealizarea unui rol „un fel de exorcism colectiv“, în condiţiile în care o generaţie dislocă ordinea existentă. Cu toate acestea, avîntul vitejesc al tinerilor nu durează foarte mult. Perioada regulamentară și a doua jumătate a secolului al XIX-lea vor scoate la iveală o altă poveste a vînătorii în spaţiul românesc, de care se leagă numele lui Nicolae Golescu și al lui Alexandru Odobescu.

*

Copiii au fost mereu o prezenţă aparte în familie și în societate. Ivirea lor în viaţa unui cuplu aducea o bucurie consemnată fugar, printre grijile și preocupările zilnice, pe marginile cărţilor de rugăciune sau ale filelor de socoteli. Marea majoritate a oamenilor, confruntaţi cu o permanentă luptă pentru supravieţuire, încercînd să facă faţă molimelor, sărăciei și pagubelor produse de războaie, nu mai găseau răgazul de a-și analiza sau de a-și expune trăirile. Locuitorii cunoscători de carte de la oraș și oamenii cu stare de la sat, care știau să scrie si să citească, își exprimau grija faţă de copil. Spre exemplu, la 15 iunie 1803, un părinte nota că „s-au născut copilu nostru Micul, în zilele mării sale Costandin voevod Ipsilant, care au scos dijmărit la boeri“. În acest caz, părintele asocia evenimentul petrecut în familie cu unul de factură economică și politică, rele­vant pentru întreaga comunitate. Un anume Șerban Andronescu, stolnic și fiu de preot, ale cărui însemnări au fost scoase la lumină de istoricul Ilie Corfus, dovedește grijă faţă de cei dragi și interes pentru prefacerile vremii. În noaptea de 27 spre 28 septembrie 1792, Andronescu își arăta tristeţea faţă de moartea „prea doritei mele soţii Ecaterina“, cu care a trăise nouă ani și cu care a avusese trei copii, „din care unul, Antonică, au murit ca dă ani doi, iar doi trăiesc“. Nașterea, boala și moartea sînt momente în care părintele dă glas sentimentelor mai mult decît de obicei. Momentele fericite sau cele de cumpănă îl îndeamnă să se oprească și să privească asupra propriei vieţi. Șerban Andronescu asociază molimele cu moartea: ciuma i-a omorît soţia, iar lingoarea i-l răpește în 1840 pe nepotul de frate, Nicu, deja iuncăr, despre care mărturisește: „L-am iubit prea mult“. Astfel de consemnări pot fi considerate un pandant al portre­telor votive din spaţiul românesc, atît în rîndul familiilor domnitoare, cît și al boierimii sau al negustorimii. Reprezentarea vizuală a copiilor este statică, raportată la părinţii lor ctitori; acest stil de lucru se păstrează și în prima parte a veacului al XIX-lea. Locul nașterii, clasa socială și educaţia duc la experienţe diferite; de aceea, ar fi mai potrivit să vorbim de ,,copilării“, la fel de diverse și importante pentru societate.

Revoluţia pașoptistă aduce o serie de schimbări: noua generaţie crește sub influenţa idealurilor naţionale, iar acest fapt se observă în scrierile lui Constantin Alexandru Rosetti (1816–1885). Ideea o regăsim însă și la familiile Brătianu și Golescu, familii prietene Rosetteștilor, care vor forma elita politică a celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea.

Scrierile lui C.A. Rosetti sînt remarcabile prin modul în care îl vedem trecînd de la preocupările politice și profesionale la grija pentru cei dragi și afecţiunea pentru soţie și copii. Într-o analiză a Jurnalului său, prozatoarea Dana Dumitriu a identificat trei micro-romane care se desfășoară în paralel și uneori se suprapun: iubirea pentru copiii săi, pasiunea pentru femei care, prin căsătorie, se transformă în iubire tandră faţă de soţie, și „romanul“ revoluţiei pașoptiste. C.A. Rosetti a beneficiat de instrucţia oferită de profesori particulari, a scris poezii, a tradus, cu ajutorul profesorului său, Bernhard Stolţ, unele pasaje din Byron, iar apoi din Lamartine sau Victor Hugo. A condus, alături de Eric Winterhalder, Pruncul român și a editat ziarul liberal-radical Românul. A fost, totodată, sublocotenent de cavalerie, a lucrat în administraţie, a contribuit la înfiinţarea unei tipo­grafii și s-a numărat printre conducătorii revoluţiei pașoptiste din Munte­nia. A avut o tinereţe boemă, încheiată la moartea mamei; a urmat, apoi, căsătoria cu Mary Grant.

Aspiraţiile naţionale nutrite de generaţia pașoptistă se împletesc neîncetat cu viaţa de familie; soţia sa de origine scoţiană, pe care o cunoaștem drept Maria Rosetti, devine un simbol al epocii: întruchipează România revoluţionară a lui C.D. Rosenthal, iar primul său copil, o fetiţă, capătă numele de Sofia Libertatea (Liby). Înfrîngerea revoluţiei pașoptiste din Ţara Românească atrage exilul familiei (1848–1857); la Paris li se naște unul dintre fii, căruia îi dau numele de Vintilă Jules Ștefan, adăugînd următoarele: „Vintilă, fiindcă este un nume antic al nostru și mai pierdut. Înviază-l cu glorie, fiul meu! Jules este numele lui Michelet. El i l-a dat. Fii mare ca dînsul, fiul meu! Fii român, precum este el francez. Ștefan este un nume drag românilor. Mai este încă numele și iubitului meu Ștefan Golescu. Fii ca dînsul, devotat României“.

Cei doi părinţi, Constantin și Maria Rosetti, își înconjoară copiii cu dragoste neţărmurită. La 3 ianuarie 1853, Constantin notează în jurnal cîteva gînduri ale soţiei, la care subscrie: „O! Am avut și voi avea un loc pentru ei în inima mea. Îmi pare cîteodată că această inimă a fost făcută cu totul pentru a fi leagănul copiilor“. De altfel, părintele urmărește cu atenţie gesturile și comportamentul celor mici. Cu un an mai devreme, de ziua fiicei sale Libertatea, la împlinirea a 4 ani, îi cumpărase jucării și i le lăsase la capul patului, ca să le găsească a doua zi dimineaţa. A fost neliniștit toată noaptea și s-a deșteptat la ora patru și jumătate ca să surprindă reacţia fetiţei. Spre dezamăgirea sa, încîntarea celei mici nu a fost de lungă durată: „Fericirea n-a ţinut decît 10 minute, și peste o oră nici că s-a mai jucat cu ele“. Cu toate acestea, a doua zi îi scrie prietenului Ion C. Brătianu că fiica sa este „sublimă, așa cum n-a fost niciodată“.

Viaţa în exil cuprinde deopotrivă bucurii și lipsuri. Din vara anului 1853, C.A. Rosetti renunţă să mai scrie regulat și consistent în jurnal, singurele consemnări fiind legate de nașterea copiilor: Horia (1855), Elena-Maria (1857) și Anton (1859). Celebrarea Anului Nou (1856) alături de prieteni, „cînd purtarăm toaste și șezurăm cu toţi copiii pînă la 2 ½“, este singura excepţie. Însemnările sale devin asemănătoare rîndurilor cu care am început această incursiune, aparţinîndu-i lui Șerban Andronescu. Afecţiunea și atenţia lui C.A. Rosetti faţă de copii rămîn constante, dar pierde obișnuinţa de a mai scrie despre trăirile sale. Cu toate acestea, în corespondenţa cu soţia, cu prietenii și colaboratorii apropiaţi, detaliile vieţii personale revin, iar eseistul Marin Bucur apreciază în mod just că în scrisorile lui se poate observa o „plurivalenţă afectivă“ presărată cu „deconspirări ale vieţii sale sufletești“.  Aflat la Paris, cuplul Rosetti citește gazetele, și, chiar dacă evenimentele mondene nu sînt o parte constantă a activităţii lor, jucăriile pe care le dăruiesc copiilor sînt probabil cele repre­zentate în gravurile care apar în Magasin des demoiselles, Le Follet sau Le petit messager.

Copiii Rosetti capătă porecle afective și primesc daruri; dorinţele li se îndeplinesc. Libertatea este alintată „Bișeta“ de tată, inclusiv în epistolele către prieteni. La întoarcerea din exil, Maria Rosetti angajează o guvernantă prin intermediul pensionatului austriac; răsfăţul copiilor cuplului devine cunoscut printre apropiaţi. Peste ani, la maturitate, Sabina Brătianu, prietena lor de joacă, își amintea de „mama Rose“, cum o numea în copilărie pe Maria Rosetti, și de faptul că singurul ei defect era „slăbiciunea-i ex­tremă faţă de copii. Nu numai că nu se opunea la nici un capriţiu al lor, dar nu admitea ca cei mai de aproape să le facă o observaţie cît de mică sau să-i atragă atenţiunea asupra lor“. Toate mărturiile apropiaţilor familiei Rosetti concordă în privinţa afectivităţii cu care părinţii își înconjurau copiii. În preajma lor, în cadrul aceleiași clase sociale, întîlnim același „liubov părintesc“, dar manifestat mai temperat, fără efuziunile Rosetteștilor. Iubirea părintească nu se manifestă la fel, căci depinde, firesc, de personalitatea fiecăruia. Colonelul Lăcusteanu consemnează în Amintiri sentimentele faţă de boala și moartea băieţilor săi, faţă de momente din viaţa fiicelor și conturează o perspectivă de ansamblu asupra căminului. În corespondenţa purtată cu soţia sa, Paulina, Alecsandri și manifestă constant interesul faţă de conacul de la Mircești; cînd este plecat, trimite acasă păpuși pentru fetiţa sa. În 1865, Maria Rosetti editează o revistă dedicată relaţiilor familiale, puericulturii și pedagogiei, intitulată sugestiv Mama și copilul. Deși nu a apărut vreme îndelungată, publicaţia a avut rolul său în modelarea societăţii românești.

Spre finalul veacului, copiii vor începe să ocupe un loc însemnat nu numai în scrierile private ale părinţilor, ci și în presă și societate în general. Deși cei mici au fost mereu în centrul vieţii familiale, formarea personalităţii lor capătă mai mare importanţă; nevoile le sînt discutate și preîntîmpinate. Desigur, acest fapt se datorează și intervenţiei statului, manifestată prin politici educaţionale și sociale. Cultura materială se recompune prin racordarea spaţiului sud-est european la Occident; într-o jumătate de veac se observă schimbări notabile privitoare la copii și copilărie. Burghezia își sporește rîndurile, susţine valorile familiei și reliefează rolul copiilor.