Carte nouă la Humanitas: „Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943)” de Etty Hillesum

Vă prezentăm un fragment din volumul Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) de Etty Hillesum, bestseller internațional tradus în peste 25 de limbi, apărut recent în Colecția Memorii/Jurnale a Editurii Humanitas, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu.

„Unul dintre cele mai remarcabile texte ale timpurilor noastre – o mărturie a credinței și iubirii scrisă în cele mai negre ore ale istoriei modern.” — Jan G. Gaarlandt

„O carte excepțională, pe care am citit-o dintr-o răsuflare: cîtă sensibilitate, cîtă compasiune!“ —  Primo Levi

„Jurnalul lui Etty Hillesum are o importanță colosală atît ca mărturie despre Holocaust, cît și ca document esențial pentru istoria socială și pentru mișcarea feministă.“ — The Paris Review

„Puternică, entuziastă, plină de pasiune, Etty Hillesum redă perfect frămîntările vremurilor sale. Mărturia ei dovedește că spiritul omului poate înfrunta chiar și cele mai inimaginabile condiții.“ — New York Times

„Un volum remarcabil, cu adevărat ieșit din comun.“ — The Washington Post Book World

„Gîndurile acestei tinere evreice, care, asemenea bine-cunoscutei Anne Frank, și-a găsit sfîrșitul într-un lagăr de concentrare, denotă o acuitate a observației cu totul aparte.“ — Kirkus Reviews

ESTHER (ETTY) HILLESUM s-a născut în 15 ianuarie 1914 într-o familie de evrei din Middelburg (Țările de Jos). Din 1924 familia se mută la Deventer, unde tatăl, profesor de limbi clasice, devine director al liceului local. După încheierea studiilor liceale, Etty se mută la Amsterdam pentru a urma dreptul, apoi slavistica. La începutul anului 1941 îl cunoaște pe Julius Spier, fost discipol al lui Jung, psiholog, psihoterapeut și chirolog; la început este pacienta lui (cel mai probabil ideea ținerii unui jurnal a venit dinspre acesta, ca parte din terapie), apoi secretară, prietenă și iubită. Însemnările foarte intime din jurnal surprind, în paralel cu explorările spirituale ale tinerei de 27 de ani, viața de zi cu zi din Amsterdamul ocupației naziste, persecuțiile la care au fost supuși evreii și tăvălugul de neoprit al istoriei, căruia îi vor cădea victime într-un final și autoarea și întreaga ei familie. Caietele lui Etty, cu scrisul lor mărunt și greu de descifrat, au avut un destin complicat vreme de aproape patru decenii, pînă în anul 1981, cînd a apărut, în îngrijirea lui Jan G. Gaarlandt, prima selecție în neerlandeză a jurnalului, alături de o serie de scrisori trimise de ea, majoritatea din lagărul de tranzit Westerbork. Prima ediție integrală a fost publicată în 1986. Ulterior, jurnalul și scrisorile au fost traduse în engleză și în alte 24 de limbi. Pe lîngă importanța istorică, scrierile lui Etty înfățișează o tînără de o inteligență și o sensibilitate aparte, nonconformistă, de o intensă compasiune și cu abordări feministe sofisticate. Vocea sa vine ca o completare „de maturitate“ a jurnalului Annei Frank. Etty Hillesum a murit pe 30 noiembrie 1943 la Auschwitz.

Etty avea douăzeci și șapte de ani cînd și-a început jurnalul. La biroul său din cămăruța de pe Gabriël Metsustraat, ea a creat unul dintre cele mai remarcabile texte ale timpurilor noastre – o mărturie a credinței și iubirii scrisă în cele mai negre ore ale istoriei moderne. […]

Relevant este că Etty a început să lucreze pe 15 iulie 1942, aproximativ în aceeași vreme în care o fată pe nume Anne Frank, ascunsă într-o casă situată la cîțiva kilometri depărtare, a început să-și scrie jurnalul. În aceeași lună, la Amsterdam a avut loc prima razie stradală de proporții. Naziștii doreau să concentreze toți evreii la Westerbork, un lagăr de tranzit (Durchgangslager) din estul Țărilor de Jos, nu departe de frontiera germană. Deși nu era în sine un lagăr de exterminare, Westerbork va fi ultima oprire înainte de Auschwitz pentru mai bine de 100.000 de evrei neerlandezi. Etty s-a oferit voluntar să-i însoțească la Westerbork pe evreii arestați în razii, lucrînd apoi la spitalul din lagăr. […]

După cum a scris Etty într-una dintre numeroasele sale scrisori din anii 1942 și 1943, noroiul și mizeria erau trăsăturile definitorii ale lagărului Westerbork – la fel ca și boala și suprapopularea –, un univers al vacarmului și al fricii, înghesuit pe un petic de teren de un kilometru pătrat. În acest iad și-a petrecut ultimele luni din viață, continuînd să scrie în jurnal, să scrie scrisori și, cu un mare devotament, să aibă grijă de cei bolnavi aflați în barăcile-spital. Și în acest iad a scris, iar și iar, că „viața mi se pare așa de frumoasă, așa de demnă de a fi trăită și așa de plină de sens, în ciuda a orice“.

(din Introducere de Jan G. Gaarlandt)

***

Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) (fragment)

Miercuri după-amiază [13 august 1941] Cu toate aceste suferințe în jurul tău, ajungi să-ți fie rușine că te iei atît de în serios pe tine însăți, cu toate stările tale de spirit. Dar trebuie să continui să te iei în serios, să rămîi în centrul propriei atenții și să încerci să te descurci cu tot ce se întîmplă în această lume, să nu închizi ochii în fața a nimic, trebuie să te „confrunți“ cu aceste vremuri îngrozitoare și să încerci să găsești un răspuns la întrebările de viață și de moarte puse de ele. Și poate că vei găsi un răspuns la unele din aceste întrebări, nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Eu trăiesc acum. Trebuie să privesc totul în față. Nu trebuie nici să fug de mine însămi. Uneori mă simt ca un stîlp înfipt la țărmul unei mări înfuriate, izbit de valuri din toate părțile. Vreau să scriu cronica multor lucruri din acest timp. […] Observ că, pe lîngă suferințele subiective pe care le îndur, apare întotdeauna o curiozitate pe care am putea-o numi obiectivă, un interes înflăcărat pentru tot ce privește această lume, oamenii ei și propriile mele frămîntări sufletești. Cred uneori că am o misiune.

[…]

Uneori întîmplările traumatizante din jurul tău te distrag într-atît, încît mai tîrziu abia cu greu reușești să-ți croiești o cale de întoarcere spre tine însăți. Și totuși, trebuie. Nu trebuie să te lași înghițită de lucrurile din jurul tău dintr-un fel de sentiment de vinovăție. Lucrurile trebuie să se limpezească în tine, nu tu trebuie să te lași înghițită de lucruri.

26 august [1941], marți după-amiază. În mine se află un izvor foarte adînc. Și în acest izvor este Dumnezeu. Uneori reușesc să ajung la el. Însă, de cele mai multe ori, pietre și moloz împiedică accesul la acest izvor, iar Dumnezeu este îngropat. Atunci trebuie dezgropat. Îmi închipui că sînt oameni care se roagă la Dumnezeu cu ochii ridicați spre cer. Ei îl caută pe Dumnezeu în afara lor. Sînt și oameni care își apleacă mult capul și îl ascund în mîini – cred că aceștia îl caută pe Dumnezeu în ei înșiși.

Vineri dimineață [10 iulie 1942]

Ar trebui să învîrt deasupra capului acest stilou subțire ca pe un ciocan și cuvintele ar trebui să fie tot atîtea lovituri de baros pentru a povesti despre un destin și un fragment de istorie cum încă n-au mai fost pînă acum. Nu în această formă totalitară, organizată la nivel de mase, înglobînd toată Europa. Trebuie totuși să rămînă în viață cîțiva oameni pentru a fi mai tîrziu cronicarii acestor vremuri. Aș vrea mai tîrziu să mă număr printre ei, să fiu și eu o măruntă cronicăreasă.

11 iulie 1942. Sîmbătă dimineață, ora 11. Despre lucrurile ultime, lucrurile cele mai grave ale acestei vieți poți vorbi abia atunci cînd cuvintele țîșnesc din tine la fel de simplu și firesc ca apa dintr-un izvor. Și dacă Dumnezeu nu mă ajută mai departe, atunci îl voi ajuta eu pe Dumnezeu. Treptat, întreaga suprafață a pămîntului se va transforma într-un singur mare lagăr și aproape nimeni nu va mai putea rămîne afară. Este o fază prin care trebuie să trecem. Evreii de-aici își povestesc unii altora lucruri drăguțe: că în Germania,jurnal (1941–1942) 177 evreii sînt zidiți de vii sau exterminați cu gaze toxice. Nu este prea înțelept că se răspîndesc asemenea istorioare, și pe deasupra: să zicem că toate astea se întîmplă într-un fel sau în altul, ei bine, doar nu noi sîntem răspunzători de acele fapte?

Seara. Nu, nu cred că voi pieri. După-amiază, acel scurt moment de mare disperare și tristețe, nu din cauza a tot ce se întîmplă, ci pur și simplu pentru mine însămi; gîndul că ar trebui să-l las singur, nici măcar tristețea pe care dorul de el mi-o va aduce mie, ci tristețea pe care dorul lui de mine i-o va aduce lui. Acum cîteva zile credeam că nu mi s-ar mai putea întîmpla nimic dacă aș primi citația, că trecusem prin toate suferințele cu anticipație, însă după-amiază am constatat brusc că toate astea mă pot apăsa totuși încă mult mai tare decît o făcuseră deja. A fost foarte greu. O clipă ți-am fost infidelă, Doamne, însă nu întru totul. Este bine să treci prin asemenea momente de disperare și istovire temporară – o stare de calm permanent ar avea ceva aproape supraomenesc. Dar acum știu din nou că voi depăși orice disperare. Azi după-amiază n-aș fi crezut că în seara asta voi putea sta din nou la acest birou atît de calmă și concentrată. Preț de o clipă, deznădejdea a stins tot focul din mine, a șters bună parte din coerență și-atunci a apărut tristețea asta imensă. Și-apoi iar miile de griji mărunte, picioarele care încep să doară după o jumătate de oră de mers, durerile de cap ce se pot înteți atît de tare încît să te zdrobească din interior și așa mai departe. Încă o dată, toate au trecut. Știu că voi mai zăcea deseori sfîrșită și distrusă, trîntită de pămîntul lui Dumnezeu. Dar mai cred și că sînt foarte rezistentă și voi putea întotdeauna să mă ridic din nou în picioare. Cu toate că azi după-amiază am fost supusă unui proces de împietrire și abrutizare și am simțit pe pielea mea ce-ar putea face din noi niște ani trăiți în circumstanțe extreme. Însă acum capul mi-e din nou limpede. Astă-seară mă culc devreme și mîine voi fi complet refăcută. Mîine va trebui să vorbesc cu el pe îndelete despre soarta noastră și despre cum s-o întîmpinăm. Sigur!

Luni dimineață [29 iunie 1942], ora 10. Dumnezeu nu trebuie să ne dea socoteală, ci noi lui. Știu ce ne mai poate aștepta. Acum sînt despărțită de părinții mei și nu pot să ajung la ei, deși sînt doar la două ore de mers cu trenul de-aici. Dar știu exact în ce fel de casă locuiesc, că nu suferă de foame și au în jurul lor mulți oameni binevoitori. Iar ei știu de asemenea unde sînt eu. Dar știu că poate veni o vreme cînd nu voi mai ști unde sînt, cînd vor fi deportați Dumnezeu știe încotro și vor muri acolo în mizerie, așa cum atîția alții mor deja în mizerie. Știu că o astfel de vreme poate veni. Ultima informație este că toți evreii din Olanda vor fi deportați în Polonia, după o perioadă de tranzit în Drenthe. Postul de radio englez a anunțat că din aprilie anul trecut au murit 700.000 de evrei în Germania și în teritoriile ocupate. Și dacă noi vom supraviețui, aceștia vor fi tot atîtea răni pe care va trebui să le purtăm în noi tot restul vieții. Și totuși, Doamne, n-am ce-i face, nu cred că viața este absurdă. Și Dumnezeu nu trebuie să ne dea socoteală pentru prostiile făcute de noi, noi trebuie să dăm socoteală! Am murit deja o mie de morți într-o mie de lagăre de concentrare, știu tot, iar veștile noi nici măcar nu mă mai neliniștesc. Într-un fel sau altul știu deja tot. Și totuși cred că viața asta este frumoasă și plină de sens. În fiecare clipă.