Carte nouă la Humanitas: „Istoria Insulei” de Evgheni Vodolazkin

Vă prezentăm un fragment din volumul Istoria Insulei de Evgheni Vodolazkin, apărut recent în Colecția Raftul Denisei a Editurii Humanitas Fiction, în traducerea Adrianei Liciu.

Deopotrivă parabolă și meditație asupra timpului, noul roman al lui Evgheni Vodolazkin ne poartă prin mai multe secole de istorie a Insulei, o țară imaginară care stă sub semnul unei profeții misterioase.

Insula nu se află pe vreo hartă, dar existența ei nu e umbrită de nici o urmă de îndoială. N-o găsim în manualele de istorie, dar istoria ei e dureros de cunoscută. În acest roman cu accente de mister, Evul Mediu se împletește cu prezentul, destinele popoarelor cu cele personale, tragicul cu grotescul și ironia blîndă. Prinți drepți și luminoși conviețuiesc în mod firesc cu președinți, cronicari și proroci, cu un stăpîn al albinelor și un motan vorbitor.

„Istoria Insulei este o încercare de a crea un model în mic al civilizației europene, în care toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură este o continuare a romanului Laur, o nouă tentativă de a pune față în față două lumi – Evul Mediu și contemporaneitatea. În fond, epoca modernă poate fi descrisă prin două metode: să povestești ce are, ce-i este propriu, sau să povestești ce-i lipsește. Exact asta încerc să fac, propunînd o optică triplă: cititorul află despre unele și aceleași evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unor contemporani despre cronică, și toate acestea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care coincide în mare parte cu punctul meu de vedere.“ (Evgheni Vodolazkin)

„Jocul straniu, derutant și tulburător cu timpul, suprapunerea incitantă a două ritmuri de viață diferite ne permit să vorbim despre acest nou roman ca despre un mare succes al autorului, comparabil cu Laur.“ (Galina Iuzefovici)

Începînd din Evul Mediu, cronicar după cronicar consemnează evenimentele Insulei, uneori dublînd cronica oficială cu una secretă, mai aproape de adevăr, alteori fiind siliți să smulgă din manuscrise decenii întregi, care nu convin mai-marilor timpului. Uzurpări, crime, războaie, rebeliuni, căsătorii aranjate, dragoste, anarhie și revoluții se succedă în crescendo pe măsură ce istoria se deapănă, apropiindu-se de zilele noastre. Textele cronicilor sînt comentate de Prealuminatele Lor Înălțimi Parfeni și Ksenia, la un moment dat cuplul domnitor al Insulei, în vîrstă de 350 de ani, martori direcți ai tuturor epocilor. Iar un regizor francez face un film despre Insulă. Trecutul și prezentul, realitatea și fantasticul se întrepătrund subtil, fără să ne alunge însă nici o clipă sentimentul tot mai acut că citim o istorie cunoscută, care ar putea fi a Bizanțului, a Rusiei sau a unei țări sud-est europene. Conform unei prorociri străvechi, Insula e amenințată de mari încercări. Va reuși oare să supraviețuiască, atunci cînd pămîntul va începe să se cutremure sub picioarele locuitorilor săi?

„Romanul e o meditație adîncă despre sensul istoriei. Despre faptul că nu întotdeauna cuvîntul scris are forță și sens. Despre cum timpurile influențează soarta omului. Despre cum imperiile se nasc și pier, dar dragostea adevărată nu e nicidecum vremelnică. Despre faptul că relațiile dintre oameni au rămas și astăzi exact la fel cum erau cu secole în urmă.“ (labirint.ru)

                                            Credit foto Evgheni Vodolazkin: Radu Sandovici

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Pușkinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste 100 de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cîntec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținînd și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mînăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998–2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurînd o activitate de cercetare și publicînd, în 2000, la München, monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează ca romancier în 2005 cu Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov (Soloviov i Larionov; Humanitas Fiction, 2015), care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu cîștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întîi și Premiul cititorilor, Locul întîi – și cîștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnîi Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, cîștigînd un dublu Bolșaia Kniga – Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanul Brisbane (Brisben, 2018; Humanitas Fiction, 2019) a cîștigat în 2019 Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Bolșaia Kniga, obținînd Premiul cititorilor – Locul trei. Tot în anul 2019, lui Vodolazkin i s-a decernat Premiul Soljenițîn. Romanul Istoria Insulei (Opravdanie Ostrova; Humanitas Fiction, 2021) a apărut în decembrie 2020. Traducerile romanelor lui Evgheni Vodolazkin sînt publicate în peste 35 de țări.

***

Istoria Insulei (fragment)

Eu, necioplitul la minte şi neînvăţatul Galaktion, stau martor:

În prima vară a Marii Revoluţii din Insulă, au început mari schimbări. Ele ar fi putut să fie şi mai mari, dacă lui Kasian i-ar fi izbîndit să execute cuplul princiar, după cum visa.

Chiar în cea dintîi adresare către cetăţenii Insulei, anunţînd instaurarea noului, el a trecut fără zăbavă la vechi. Fără să dea nume, Kasian le-a spus insularilor că spre abia născuta viaţă nouă se întind braţele costelive ale trecutului, care trebuie retezate.

Cei care l-au ascultat s-au neliniştit, fiindcă au ghicit pe dată cele avute în vedere în acest caz. Sărbătorind venirea noului, insularii şi-au amintit că aceste braţe nu erau tocmai costelive. Ei nu contestau că viitorul luminos e mai bun decît trecutul întunecat, dar nu erau pregătiţi să se despartă de Prealuminatele Lor Înălţimi, pe care le iubeau.

Văzîndu-i pe toţi frămîntaţi, Kasian a anunţat că nu avea de gînd să îi execute pe prinţ şi pe prinţesă, iar braţele costelive sînt doar la modul metaforic. Avînd în vedere vîrsta străveche a numitului cuplu, el a propus să fie lăsat în viaţă ca exponat de muzeu şi să fie scos din Palat, oferindu-i-se o încăpere de serviciu de pe lîngă Muzeul de Istorie a Insulei.

Fără întîrziere, au fost publicate şi decretele noii puteri.

Primul. Palatul princiar, precum şi locuinţele nobilimii insulare erau predate luptătorilor pentru un viitor luminos.

Al doilea. În cel mai scurt timp trebuia ridicat un monument în memoria victimelor Revoluţiei, pe care le reprezenta ucisul Mihei.

Al treilea. Mînăstirea se înstrăina în folosul statului, care dobîndea o nouă credinţă: credinţa în Viitor. Biserica Schimbării la Faţă a mînăstirii era declarată Biserica Viitorului Luminos.

Al patrulea. În domeniul sistemului de cronologie s-a introdus noua eră, anii fiind socotiţi de acum de la anul Marii Revoluţii din Insulă.

Al cincilea. Conducerea revoluţionară a Insulei declara război Franţei şi chema pe toţi adevăraţii patrioţi să fie strîns uniţi în jurul menţionatei conduceri.

Sub toate decretele era semnătura: Prealuminata Sa Viitorime Kasian.

PARFENI

Stăm în Grădina Luxembourg, cu picioarele învelite în pleduri. Ksenia – cu ochii închişi, în razele soarelui primăvăratic al Parisului.

Cel mai nostim e că acest război pare a continua şi acum. Un autentic Război de o Sută de ani: pare-se că s-a uitat să se revoce decretul privitor la el. Din fericire, la Paris sînt prea puţini cei care ştiu despre aceste acţiuni de război.

— Interesant, de ce a declarat Strîmbul război atunci? întreabă Ksenia.

— Pentru că s-au strîns cu toţii în jurul lui, al Strîmbului.

Ksenia zîmbeşte fără să deschidă ochii.

— Dar de ce Franţei?

— Pentru că Franţa e departe.

Pe lîngă noi (scîrţîit de zahăr presat) trec pe pietrişul mărunt biciclete. Au în portbagaj tot soiul de lucruşoare paşnice: genţi, pachete de la supermarketul din apropiere, ghivece cu flori, termosuri. Un pudel cu fundă în creştet.

În ceea ce ne priveşte, Prealuminata Sa Viitorime a comis o greşeală colosală. După cum au povestit soldaţii care ne-au păzit, la început se preconizase pentru noi o fatală cădere de pe scară. Eram amîndoi, am alunecat amîndoi şi am păţit-o. Ce putea fi, din punctul de vedere al Strîmbului, mai natural? Trepte de subsol. De piatră, alunecoase, să mergi în doi pe scară e periculos…

De ce nu şi-a dus planul la capăt? Cred că i-a făcut figura atracţia lui pentru teatru şi, în şi mai mare măsură, pentru Franţa. Memoria genetică despre acel secol cînd în Insulă se vorbea franţuzeşte. Strîmbul nu şi-a părăsit visurile legate de execuţia noastră, dar i-a apărut în ele ghilotina – la ceva mai puţin de-atît nu s-a învoit. În fiecare acţiune a lui se ghicea amprenta franceză. Cred că pe lîngă depărtarea de Franţa, de declaraţia de război era vinovată şi dragostea pe care o avea pentru ea.

Se spune că, în fragedă tinereţe, Strîmbul sosise la Paris spre a-l cuceri. Dar vocea lui piţigăiată s-a înecat, pur şi simplu, în zgomotul oraşului. Acum declarase o a doua încercare de cucerire, care fusese şi mai puţin de crezut decît prima.

Dacă nu era Franţa, s-ar fi terminat cu noi chiar în prima noapte, în subsol, fără să se mai caute pe-acolo o ghilotină. Dar pe urmă, în Piaţă, ne-au apărat oamenii, în care rămîne în orice împrejurare ceva omenesc.

Soarele se ascunde după un nor şi, brusc, se face răcoare. Dominic propune să ne aducă maşina chiar în grădină: el are permis. Refuzăm această onoare şi ne îndreptăm spre ieşire pe picioarele noastre. Ne ies în cale culegătoare de autografe, dar Dominic le interzice printr-un gest: non, madame. Gest laconic, dar exhaustiv. Mă gîndesc ce n-ar fi dat Strîmbul să-l fi ştiut, dar pentru asta trebuie să te naşti la Paris.

La poarta Grădinii Luxembourg, Dominic vrea să ne urcăm în maşină, dar noi, (a doua faptă de vitejie a lui Hercule) spunem că ne ducem la hotel pe jos. Gest de mirare amestecată cu admiraţie. Dată fiind vederea care se deschide spre Panthéon, rafinatul nostru prieten spune că, potrivit rangului, ar trebui să fim cazaţi acolo, nu la hotel.

Înclin recunoscător capul:

— E o societate de excepţie acolo.

— Păcat numai că toţi pînă la unul sînt morţi, zîmbeşte Ksenia.

Dominic se înroşeşte.

— Scuze.

Situaţia asta nu o prevăzuse.

Apropo, Biserica Viitorului Luminos de la noi e chiar o rudă îndepărtată a Panthéonului, unde la început au stat revoluţionarii. Ce-i drept, pe urmă i-au scos de-acolo.

Şi la noi i-au scos.

Prealuminata Sa Viitorime s-a proclamat Preşedinte al Insulei, iar vicepreşedinte a fost desemnat Atanas, tovarăşul său de luptă, care a primit cea mai importantă funcţie în guvern: ministru al istoriei şi al viitorului luminos. Deoarece, drept urmare a Revoluţiei, viitorul luminos devenise pînă la un anumit grad prezent, la cea dintîi şedinţă a guvernului el a propus ca în sfera responsabilităţilor lui să fie inclus şi prezentul.

Dar Kasian, întrerupînd cuvîntarea ministrului, a arătat că de prezent se ocupă numai el. Fiind de acord cu faptul că viitorul luminos venise, Preşedintele Insulei şi-a exprimat convingerea că acest viitor poate fi şi mai luminos şi că ministrul va avea de lucru în acest domeniu. S-a spus că Atanas s-a înroşit, dar de intrat într-o dispută cu Preşedintele nu s-a hotărît.

Sosind la mînăstire în scopul trecerii ei la stat, Atanas a cerut să i se aducă, pentru o scurtă luare la cunoştinţă, Istoria Insulei. Istoria nu i-a fost pe plac ministrului, mai ales partea în care este descrisă dominaţia timp de 150 de ani a apagonilor.

Un mare popor nu poate avea o astfel de istorie, a spus Atanas. Cu alte cuvinte, un popor nu poate fi mare cu o astfel de istorie, or el, în mod evident, este mare. Ce rezultă de aici?

Păcătosul de mine n-am ştiut.

Atanas şi-a pus palma pe manuscris:

De aici rezultă că istoria trebuie pusă în acord cu măreţia poporului.

Cînd m-am încumetat să-i spun că istoria o avem aşa cum ne este dată de Dumnezeu, el a răspuns că Dumnezeu nu mai este în accepţiunea dinainte. L-am întrebat pe Atanas ce este Dumnezeu în noua accepţiune, şi el a răspuns:

Viitorul luminos.

După o săptămînă a fost întrunit la Palat Consiliul Suprem, consacrat trecutului şi viitorului, la care m-au adus şi pe mine. Primul a luat cuvîntul Preşedintele Insulei, Kasian, şi a adus la cunoştinţa celor prezenţi că în viaţa fiecărui popor există trecut, prezent şi viitor. Nemaiputînd de încîntare, cineva din Consiliul Suprem a cerut ca aceste cuvinte să fie incluse în manualul de istorie şi să se afle în deschiderea tuturor lucrărilor istorice viitoare.

Preşedintele Kasian a vrut să conteste această propunere, arătînd că el a avut şi ziceri mai strălucite, pe care ar putea să le facă în scurtă vreme cunoscute public, dar Consiliul Suprem a considerat necesar să imortalizeze toate ideile Preşedintelui, pentru ca nici una dintre ele să nu fie pierdută pentru urmaşi. Văzînd fermitatea Consiliului, Kasian a fost nevoit să fie de acord.

Însufleţit de atenţia tovarăşilor de luptă, Preşedintele le-a dăruit o zicere şi mai strălucită, care a stîrnit o nouă explozie de asentimente: Istoria nu trebuie să reflecte numai trecutul. Potrivit gîndirii lui Kasian, istoricii trebuiau să descrie de-acum înainte şi viitorul, întrucît la urma urmei el devine trecut. El a cerut ca viitorul să constituie un capitol distinct al istoriei.

Dezvoltînd cele spuse de Preşedinte, Atanas a propus ca acest capitol, despre viitor, să fie numit profeţie. Dar aici a primit o ripostă severă.

Profeţia, a spus Kasian, este în esenţa ei neştiinţifică, or noi ne ocupăm de previziunea ştiinţifică, care este singura corectă, pentru că este exactă.

Istoricilor li s-a prescris să se consacre prevederii ştiinţifice a viitorului, să nu se lase atraşi inutil de trecut şi chiar de prezent, care se află prea aproape de trecut. Mie, mult păcătosului Galaktion, mi s-a poruncit să rămîn păstrător al trecutului şi să îl corectez din cînd în cînd în măsura în care acest lucru va fi nimerit pentru prezent. Dar eu, căindu-mă pentru arderea istoriei, întru ispăşirea păcatului meu voi continua în taină istoria prezentului, care trece pe neobservate în trecut.

Dispoziţia lui Atanas de a fi distruse însemnările referitoare la dominaţia apagonă a fost recunoscută de către Consiliu ca fiind justă şi oportună din punct de vedere istoric. Orice menţionări despre această perioadă erau interzise şi considerate de-acum înainte drept crimă împotriva siguranţei statului.

Cînd s-au petrecut toate schimbările mai sus arătate, eu, credincios ucenic al răposatului Ilari, am simţit o milă fierbinte pentru profesorii universitari. Evenimentele următoare au arătat că degeaba am avut temeri pentru aceşti cercetători. Nu peste mult timp a fost publicat de către ei un memorandum în care rolul trecutului în istorie era declarat exagerat, socotindu-se că importanţa viitorului era diminuată.

Răspunzător pentru această stare de lucruri a fost făcut Ilari, care afirmase că, în mod trist, istoria se îndepărtează de punctul ei de vîrf. În timp ce profesorii, dimpotrivă, considerau că punctul de vîrf al istoriei este în viitor. Punct în care gîndirea lor ştiinţifică se potrivea cu învăţătura lui Kasian. În spiritul amintitei învăţături, profesorii au anunţat crearea unei noi discipline: previziunea ştiinţifică, care, pe baza lanţurilor cauză-efect, avea să descrie acele evenimente care trebuie să se întîmple neapărat.

Aceasta nu a însemnat că toţi învăţaţii gîndeau la fel. Vestitul profesor Fouquet, venit în Insulă din Franţa, a declarat în auzul tuturor că de trecut se ocupă istoria, iar de viitor – utopia. Acest om a refuzat să recunoască previziunea ştiinţifică.

Întru susţinerea previziunii ştiinţifice, i s-a explicat că ea se întemeiază pe două puncte de însemnătate egală: începutul noii ere şi sfîrşitul ei. Începutul a fost Revoluţia, iar sfîrşitul – Armonia Desăvîrşită. Existînd aceste două puncte, a fost suficient să se tragă între ele o linie, şi evenimentele viitoare au apărut cu o claritate chiar mai mare decît evenimentele trecute. Această linie miraculoasă a fost numită de profesori linia dezvoltării.

Plin de îndoieli, francezul a cerut să i se furnizeze dovada ştiinţifică a iminenţei Armoniei Desăvîrşite şi a făgăduit că, odată ce o va primi, el, Fouquet, va adera la această teorie.

Răspunsul profesorilor a fost ştiinţific de succint şi a vorbit despre o singură, dar, după cum s-au exprimat ei, ucigătoare dovadă: împlinirea Armoniei Desăvîrşite era confirmată de geniala învăţătură a lui Kasian.

În mod vădit, răspunsul profesorilor a produs cea mai puternică impresie asupra profesorului Fouquet, întrucît nu au urmat obiecţii. Dar faptul că dovada fusese numită ucigătoare l-a determinat pe monsieur Fouquet să închirieze pe ascuns o barcă şi, la adăpostul întunericului nocturn, să treacă pe Pămîntul Mare. A doua zi, ziarele Insulei au comunicat că, zdrobit de argumentul de fier, profesorul Fouquet a fugit.

Poziţia faţă de genialitatea lui Kasian, profesorul şi-a exprimat-o odată ajuns pe ţărmul francez. De teamă că această continuare a cronicii mele ar putea să cadă în mîini străine, nu voi repeta cuvintele lui, auzite de mine la radioul francez. Voi spune numai că, pentru un om zdrobit, Fouquet s-a arătat destul de vioi.

Într-o încercare de a dezvolta învăţătura lui Kasian a cuvîntat ministrul istoriei şi al viitorului luminos, Atanas. A fost vorba despre cursul universitar Mersul vremurilor, pe care l-a prezentat la şedinţa Academiei de Știinţe a Insulei şi l-a numit revoluţionar. În esenţă, Atanas propunea ca expunerea mersului evenimentelor să înceapă cu Armonia Desăvîrşită şi să înainteze treptat spre trecut, considerat de el veacul de piatră. În care context, început şi bază a cursului devenea viitorul, şi numai după aceea, în măsură incomparabil mai mică, apărea trecutul.

Această expunere a fost supusă de îndată analizei de către însuşi Kasian. Întrerupîndu-l pe ministru, Prealuminata Sa Viitorime a atras atenţia Academiei asupra faptului că, potrivit lui Atanas, mersul vremurilor era înapoi. Kasian a numit opiniile ministrului neştiinţifice şi l-a acuzat de strecurare a ideilor lui Fouquet, precum şi de dorinţă ascunsă de a îndrepta dezvoltarea Insulei spre veacul de piatră.

Atanas a replicat timid că nu au nimic comun concepţiile sale cu născocirile lui Fouquet, întrucît ele recunosc existenţa Armoniei Desăvîrşite. Dar Prealuminata Sa Viitorime l-a combătut pe ministru, cum se spune, în două vorbe: el a calificat părerile lui Atanas drept vestigii ale fouqueevşcinei. Atanas, care îşi ţinea încă în mîini paginile cu expunerea, a şi rîgîit de surprins ce-a fost, confirmînd astfel indirect dreptatea lui Kasian. Prealuminata Sa Viitorime a întins un braţ în direcţia ministrului şi i-a prevenit pe cei de faţă că apostatul Atanas îşi va mai rîgîi spusele către ştiinţa naţională, şi nu o dată, poate.

După demascare, toţi se aşteptau la căderea neîntîrziată a lui Atanas, dar nu a urmat acest lucru. După şedinţa Academiei, Prealuminata Sa Viitorime, arătîndu-şi largheţea şi firea nerăzbunătoare, l-a invitat pe Atanas să participe împreună cu el la o acţiune culturală organizată la Menajerie. Ministrul s-a bucurat, luînd acest lucru drept un semn bun.

De la Menajerie, Kasian s-a întors singur. Ziarele de dimineaţă au ieşit cu chenar de doliu şi cu vestea sfîrşitului înainte de vreme al ministrului istoriei şi viitorului luminos. Ziarele nu au dat detalii, mărginindu-se să comunice sec că ministrul a fost mîncat de un crocodil.

În ciuda apostaziei defunctului, Kasian a declarat doliu în întreaga Insulă şi a dispus funeralii solemne. Întrucît din Atanas nu rămăsese nimic, în sicriu a fost adus crocodilul care îl mîncase: cum l-a mîncat pe ministru, amfibia a şi fost omorîtă. Aruncînd un pumn de ţărînă în mormîntul tovarăşului său, Kasian a vărsat pe el nu numai o lacrimă.

El a spus:

Greşeşte cel care crede că noi îl îngropăm pe Atanas… Kasian i-a cuprins cu privirea pe cei de faţă. Noi îngropăm o epocă.

S-a hotărît ca dezbaterea problemelor trecutului şi viitorului să fie considerată încheiată. Insula mergea pe linia dezvoltării de la Revoluţie spre Armonia Desăvîrşită.