Călin Peter NETZER: "Trebuie să ieşim din impasul minimalist" - interviu

Cel de-al treilea lungmetraj al regizorului Călin Peter Netzer, Poziţia copilului, a obţinut Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. În primul weekend de la lansare, filmul a înregistrat aproape 20.000 de spectatori.

Aţi trăit o lungă perioadă în Germania, apoi v-aţi reîntors în România. V-a influenţat şederea în Occident cariera artistică?

Nu m-a inflenţat Germania în opţiunea de a face film. M-am întors în România ca să mă înscriu la Facultatea de Film din Bucureşti pentru că aşa mi-am dorit. Am vrut, pur şi simplu, să revin în ţară, de unde am emigrat la vîrsta de opt ani. Părinţii mei îmi propuseseră să mă trimită să studiez la o şcoală de film din München sau la una din America. Nu m-am adaptat acolo nicicînd, dar, cînd eram mic, mi-am găsit refugiul în sălile de cinema, pentru că îmi plăcea mult să văd filme. Aşadar, legătura cu partea aceasta germană s-a făcut prin filmele văzute la cinema. Ieşeam din oaza familială, mă detaşam de şcoală şi uitam că nu am nici un prieten.

Ce filme v-au marcat la acea vîrstă?

Ştiu că m-au marcat Toba de tinichea al lui Volker Schlöndorff, primul film pe care l-am văzut în Germania, care m-a şocat, într-un fel, şi pe care l-am ţinut minte. În perioada adolescenţei, cînd mergeam singur la cinema, mă uitam la filme mainstream, cu Piedone şi Terence Hill.

Prin ce se individualizează Berlinala în raport cu alte mari festivaluri europene?

Accentul cade mai mult pe social şi pe politic la Festivalul de la Berlin, şi e încurajator faptul că se caută în continuare tineri regizori, cărora li se oferă şansa de a intra direct în competiţie, fără a mai parcurge nişte etape preliminare. Cristian Mungiu, de exemplu, cu filmul său de debut, Occident, a trecut la Cannes mai întîi prin secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs“. Cred, deci, că Berlinala este cumva mai permisivă.

Premiul pe care l-aţi obţinut a redeschis discuţia despre starea cinematografiei româneşti. Chiar dacă unele lucruri se ştiu, vă întreb, totuşi, ce dificultăţi aţi întîmpinat?

Dificultăţile au fost multe, mari şi pe termen lung, chiar începînd de la prima sesiune CNC, cînd scenariul filmului a fost respins. Iniţial, filmul trebuia produs de Hai Hui Entertainment, apoi l-a preluat Parada Film – firma mea şi a Adei Solomon. Iniţial, bugetul a fost undeva pe la 1.200.000 de euro, apoi a scăzut la 600.000, dar noi încă sperăm să primim banii promişi, atît de la agenţiile de publicitate, cît şi de la ceilalţi parteneri. Ada Solomon a accesat nişte bani primiţi de la CNC pentru scurtmetrajul premiat la festivalul de la Sarajevo, e vorba de o primă de succes pentru Numărătoarea manuală, regizat de Daniel Sandu. Eu, la rîndul meu, am folosit prima obţinută pentru lungmetrajul Medalia de onoare. Ada Solomon m-a ajutat mult cu logistica filmului, cu infrastructura echipei de filmare. De restul finanţării m-am ocupat eu.

Vă aşteptaţi să vină la film un public atît de numeros?

Într-un fel, mă aşteptam să vină oameni din toate păturile sociale, pentru că Poziţia copilului are două nivele de citire. Unii au văzut povestea socială, care include şi corupţia din România, alţii au fost atinşi de relaţia patologică între Cornelia (Luminiţa Gheorghiu) şi fiul ei, Barbu (Bogdan Dumitrache). Filmul nu este însă un „feel good movie“, spectatorii nu ies relaxaţi de la film, dar sper ca povestea să le rămînă în minte.

Aţi vorbit de relaţia patologică mamă – fiu. Credeţi că atitudinea obsesiv patologică a Corneliei din film ar putea avea rădăcini în ţările fost comuniste?

Cu siguranţă poate fi o explicaţie plauzibilă, deşi subiectul este universal. Statistic vorbind, pe vremuri existau mai puţine divorţuri, generaţia părinţilor noştri este – deşi s-a mai spus asta – una de sacrificiu. Şi în film, dacă îi analizăm pe Cornelia şi pe soţul ei, care şi-a găsit refugiul în muncă, aceştia au o relaţie disfuncţională, care provine tot din comunism. Chiar dacă între ei relaţia nu mai funcţionează, ei rămîn împreună doar de dragul copilului. Disfuncţionalitatea între părinţi s-a transferat de la mamă la fiu, iar Barbu este prins într-un cerc vicios şi trăieşte o nevroză, un conflict între conştient şi inconştient.

Miza filmului este, de fapt, goana Corneliei după fiul ei, Barbu...

Aşa este. Acccidentul pe care îl face Barbu este, de fapt, accidentul relaţiei între mamă şi fiu, iar copilul mort este şi Barbu. De aceea, filmul se termină cu discuţia între cele doua mame îndurerate. Eu am ales un final deschis: nu e important dacă Barbu va face sau nu închisoare, nu acolo este miza filmului, ci în scenele în care se acumulează dramaturgic povestea. Finalmente, tragedia se rezolvă prin cele două mame de băieţi, printr-o discuţie umană, în care fiecare plînge după copilul pierdut.

Ce aţi vrut să transmiteţi prin scena masajului pe care mama i-l face fiului?

Scena masajului este recuperarea fiului iubit de către Cornelia, şi e descrisă explicit relaţia incestuoasă dintre mamă şi fiu. Mănuşa din latex face ca scena erotică să fie protejată şi acceptată moral, iar cînd vorbesc Cornelia şi Carmen (Ilinca Goia), se întîlnesc, de fapt, cele două iubite care negociază acelaşi amant. Cornelia vrea să afle intimităţi, iar Carmen o avertizează asupra unor lucruri care ar urma să se întîmple. Iubita lui Barbu rămîne, pe întreg parcursul filmului, un substitut al Corneliei.

Aţi declarat că scenariul are şi elemente autobiografice. Cît sînteţi dispus să ne spuneţi despre această coincidenţă?

Ne-am inspirat, în film, din relaţiile cu mamele noastre. În Felicia înainte de toate, Răzvan Rădulescu tratează cam aceeaşi temă. Nu pot cuantifica exact cît ne-am inspirat din realitate şi cît am ficţionalizat. Punctul de pornire al scenariului au fost mamele noastre, iar o parte dintre scenele din film sînt adevărate, dar reconstruite dramaturgic.

Ce rol are educaţia în gestionarea corectă a relaţiilor de familie?

Are un anumit rol, dar nu intregral. Partea emoţională într-o familie este la fel de importantă. Educaţia înseamnă morală, conştiinţă şi raţiune, dar nu ştiu în ce măsură raţiunea poate influenţa eternul conflict din interiorul omului. Oamenii care sînt puşi în situaţii-limită reacţionează diferit, iar emoţiile sînt cel mai greu de gestionat.

Ce şanse are Poziţia copilului la Oscar şi ce presupune selecţia filmului?

Presupune un lobby financiar care poate fi evaluat undeva la jumătate de milion de euro. Acest lucru va fi posibil doar dacă filmul va fi achiziţionat de un mare distribuitor american. La Academia Americană de Film există nişte reguli foarte stricte. Ai voie să le oferi un pahar de şampanie şi două pişcoturi, mai mult de atît se poate considera mită. Contează enorm şi ce scriu revistele şi site-urile de specialitate despre film; apoi, acesta ar trebui să fie proiectat într-un număr de săli de cinema din America, cu mult înainte de evenimentul de peste Ocean. Pentru a fi vizibil, trebuie urmaţi toţi paşii importanţi. În ceea ce priveşte filmul meu, avem un distribuitor foarte mare interesat de film şi de tot acest demers, dar sîntem încă în negocieri.

Ce instituţii româneşti ar trebui să se implice în acest proiect?

Statul ar trebui să se implice: Ministerul Culturii, Ministerul de Externe, Ministerul Turismului etc. Anul acesta, bugetul este auster, deci ar fi irealizabil, dar, în mod normal, toate instituţiile statului ar trebui, mai întîi, să contribuie pentru ca filmul să ajungă să fie nominalizat. Ce s-a întîmplat cu 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, cînd nu a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun film străin“, mi se pare o mare nedreptate.

Vă simţiţi solidar cu generaţia socotită a reprezenta noul val românesc?

Da şi nu. Mă simt solidar cu ei, dar încerc să merg mai departe, să depăşesc momentul. Majoritatea colegilor mei de generaţie fac acest pas pentru că s-a ajuns la o anumită saturaţie a filmului minimalist. Parcă am face acelaşi film, în care scenele seamănă teribil. Dacă s-ar scoate semnătura de pe generic, am putea vorbi – sigur, cu diferenţe mai mici sau mai mari – de acelaşi film. Eu cred că trebuie să ieşim din zona acestui impas minimalist.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU