Bucureşti-Berlin după 20 de ani - interviu cu Iosif KIRÁLY - </i>

Sînt două expoziţii care fac parte din acelaşi proiect, dar, din punct de vedere tehnic, sînt două abordări diferite ale fotografiei. La sub_Cărtureşti expun o serie de cincizeci de instantanee de diferite dimensiuni, toate făcute în intervalul 1989-2009, iar la Posibilă expun ceea ce eu numesc reconstrucţii, un fel de panoramări, mai elaborate, ale unor locuri şi situaţii înregistrate, fiecare dintre lucrări fiind constituite din fragmente elaborate pe parcursul mai multor ani. La Galeria Posibilă sînt imagini de dimensiuni mai mari, color, digitale, iar la sub_Cărtureşti sînt instantanee, alb-negru şi color, unele făcute chiar pe film, altele, în format digital. Spuneaţi că fotografia digitală şi în special aceste reconstrucţii sînt foarte apropiate de pictură. De ce? Pentru că ele, chiar dacă au aspect fotografic, nu au acel ceva specific fotografiei. Fotografia pe film are tot timpul calitatea de a fi făcută în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu fotograful, în timp ce o imagine digitală sigur că poate fi făcută în acelaşi timp şi loc, dar foarte bine pot interveni anumite schimbări pe parcurs: să fie modificat fundalul sau să fie introduse anumite personaje. Fotografia digitală este din ce în ce mai puţin creditată ca un document obiectiv, deci aceste imagini de la Galeria Posibilă le-aş numi mai degrabă un fel de docu-ficţiuni, un termen din film, care exprimă de fapt o ficţiune realizată cu elemente documentare, în sensul că fiecare fragment de aici este real şi a fost luat pe teren, dar modul în care ele au fost asamblate este ca o repovestire a unor elemente, după un anumit timp. Haideţi să luăm o fotografie. De exemplu, cea care reprezintă fostul Palat al Republicii din Berlin. Ce mutaţii au avut loc în timp şi cum comprimă fotografia reconstrucţiei aceste schimbări? Fotografia care constituie şi afişul expoziţiei a fost realizată între 2004 şi 2009, pe parcursul a cinci ani de zile, şi povesteşte modul în care inima regimului est-german a fost practic străpunsă şi anihilată pentru a dispărea total ca simbol al fostului regim. Palatul Republicii a fost dărîmat bucată cu bucată şi în locul lui e o pajişte verde, pe care unii fac plajă sau îşi plimbă căţelul. Acest proces de dărîmare a stîrnit mari dezbateri şi polemici, în rîndul publicului german şi, în special, al intelectualilor. Discuţia a luat diverse forme, iar în această panoramă-reconstituire vedem în unele părţi palatul încă întreg, în altele, evoluţia demolării şi, la un moment dat, vedem şi vegetaţia, şi copacii, ca şi cum palatul nu ar fi existat niciodată. E un fel de desfăşurare a unui proces prezentată într-o singură imagine. Aţi călătorit în mod constant la Berlin în cei 20 de ani care au urmat căderii Zidului Berlinului. Cum vi se pare că s-a schimbat Berlinul? Schimbările în Berlin merg către un tip de metropolă occidentală, chiar dacă mulţi tineri sau intelectuali regretă faptul că multe locuri, semne şi clădiri, în special din zona de est, au fost transformate, dărîmate, s-au reconstruit peste ele noi clădiri. Este regretată o anumită sălbăticie pe care o avea Berlinul la începutul anilor ’90. Dar, pe de altă parte, Berlinul rămîne, după părerea multor intelectuali, locul care polarizează artiştii, aici sînt mereu evenimente culturale, nu cred că va ajunge niciodată ca München-ul, de exemplu. Oamenii sînt altfel, poate mai puţin ordonaţi şi mai puţin germani, în sensul acela pe care mulţi îl ştiu. E un oraş foarte interesant şi, din acest punct de vedere, are ceva comun cu Bucureştiul. Sigur, Berlinul e mult mai controlat din punct de vedere arhitectural, lucrurile nu se fac aşa de anapoda cum se fac în Bucureşti, însă anumite zone sînt de nerecunoscut faţă de cum erau la începutul anilor ’90. Putem spune că Germania încearcă să uite întregul trecut comunist? Spre deosebire de ce se întîmpă în România, unde parlamentul democratic a decis la mijlocul anilor ’90 să se mute în simbolul comunismului ceauşist, în Casa Poporului, azi Palatul Parlamentului, şi să şi-l asimileze " ceea ce după părerea mea a fost o mişcare foarte discutabilă ", în Germania, politicienii încearcă să şteargă toate urmele comunismului şi să nu şi-l asume aşa cum a fost, ceea ce e iarăşi un lucru discutabil. În Germania, şi în special în Germania de Est, Berlinul avînd un statut special, cel de oraş împărţit, guvernanţii încearcă să facă abstracţie de acest trecut, iar populaţia e nostalgică, chiar dacă în aceşti 20 de ani statul a investit sume imense pentru a se şterge sau egaliza diferenţele dintre cele două Germanii. E o discuţie încă deschisă. Dacă e să ne gîndim la Bucureştiul celor 20 de ani, ce discurs putem spune că a fost adoptat de-a lungul timpului? Care ar fi, în România, echivalentul nostalgiei germane? Bucureştiul a trecut dintr-un sistem mult mai controlat decît cel german, chiar dacă şi acolo totul era controlat, sistemul avea o faţă mai umană. Am fost în anii ’80 în Berlinul estic şi mi s-a părut Occident curat faţă de ce era în România. În Bucureşti, s-a trecut de la un sistem deşănţat de rigid şi de controlat, la un liberalism la fel de deşănţat, în care banul decide, în care cei care au bani nu mai au nici un fel de sentimente sau nostalgii faţă de un anumit specific al Bucureştiului. E o presiune imobiliară care pulverizează orice îi iese în cale. Deja am văzut că şi în Bucureşti se cristalizează mişcări de stînga deosebite de acea stîngă comunistă care era una oportunistă şi care s-a reorientat rapid. Mulţi dintre aceştia din urmă sînt, acum, unii dintre cei mai veroşi capitalişti. Însă, din păcate, în România, intelectualii au mult mai puţin de spus şi sînt mult mai puţin luaţi în seamă, iar dezbaterile lor sînt mult mai firave, faţă de Germania şi de Berlin. În România, politicienii sînt un fel de vedete şi, dacă nu eşti politician, probabil că nu contezi. Eşti doar ca un fel de zgomot de fond... a consemnat Daria GHIU