Berlin. The show must go on?

Criza de la Volksbühne se adîncește. Tulburările de acolo au depășit deja de multă vreme comunitatea teatrală berlineză: impasul acestei instituții a declanșat reacții în numeroase alte teatre germane și europene. Să ne amintim ce s-a întîmplat. Pe la jumătatea anului trecut, Volksbühne se despărțea de unul dintre cei mai iubiți directori & creatori de teatru din Germania, Frank Castorf. De numele său se leagă succesul național și european al teatrului berlinez: un teatru nonconformist, anti-mainstream, care s-a bazat, în mare parte, pe revizitarea (am putea spune chiar: reinventarea) textelor clasice. Schimbarea din funcție a lui Castorf nu s-a produs peste noapte. Trupa teatrului și publicul știau deja, cu un an înainte, că directorului nu avea să i se mai prelungească contractul pentru încă un mandat; se știa și numele celui care avea să-l înlocuiască; s-au făcut, cu multe luni înainte de preluarea funcției de către Chris Dercon (fost director la Tate Modern), întîlniri cu echipa artistică pentru ca planurile noului director să fie cunoscute de toată lumea. Degeaba… Zeci de proteste, petiții și scrisori deschise blochează, de mai bine de un an, activitatea teatrului. Lui Dercon i s-a reproșat că vrea să facă un teatru comercial, că vrea să abandoneze „teatrul vorbit“ în favoarea unui teatru non-verbal, de mișcare, că privilegiază spectacolul în defavoarea mesajului, pe scurt, că e exact opusul lui Castorf. Nereușind să gestioneze situația, Chris Dercon a și fost obligat să demisioneze, fiind înlocuit cu Klaus Dörr, un manager cultural în al cărui CV apar funcții executive la Schauspiel Stuttgart, Berliner Ensemble, Maxim Gorki Theater… Va fi director interimar pînă în 2020. Asta, dacă va cîștiga sprijin din partea trupei și a publicului, pentru că, pînă una-alta, situația rămîne tensionată.

E un moment zero pentru Volksbühne, e punctul de restart. Doar că teatrul nu mai este în căutarea unui nou director, ci a unui proiect instituțional. Și, deși programarea pare să fi reintrat în normal, teatrul găzduiește mai mult proteste și dezbateri decît spectacole. Artiști, teatrologi, critici, funcționari culturali, manageri, activiști ori simpli spectatori încearcă – parcă în zadar – să reclădească instituția. Unii îi cîntă prohodul lui Frank Castorf – deși marele regizor montează acum la Berliner Ensemble și e curtat de numeroase alte teatre.

Alții cer, pur și simplu, desființarea organelor de conducere ale teatrului și stabilirea unor forme de administrare democratice și nu ierarhice: de pildă, un consiliu de conducere compus din creatori, sociologi, intelectuali progresiști. O idee contrazisă destul de repede prin argumentul că un consiliu ar fi, pînă la urmă, doar un alibi, o modalitate prin care Puterea (primăria, statul etc.) ar legitima preluarea efectivă a conducerii teatrului și, pînă la urmă, reducerea autonomiei decizionale.

Apoi, mai sînt și voci care critică deriva progresistă afirmînd că Volksbühne a fost un spațiu al expresiei teatrale subversive, că acolo s a vorbit, chiar și în vremea RDG, o limbă diferită de cea a oficială, în fine, că libertate înseamnă refuzul conformității inclusiv față de normativele corectitudinii politice. Or, mulți dintre cei care protestează și ocupă holurile instituției vor un teatru angajat antirasist, antisexist, anticapitalist, feminist și pro-diversitate. Cu un lucru par să fie însă toți de acord: teatrul trebuie neapărat să fie social. Doar asupra conținutului nu s-a ajuns la consens. Oricum, dezbaterea – dacă acest vacarm mai poate fi numit dezbatere – se poartă mai degrabă de pe poziții militante. Ceea ce fragilizează întregul demers. Reforma instituției a devenit subiect de dispută între partide (și mișcări) extremiste de tot felul. Implicarea Die Linke complică și mai mult situația.

E, totuși, și ceva pozitiv în toată această agitație. Protestele demonstrează exemplar că teatrul poate deveni o marcă a identității locale și naționale, că poate genera solidarități, că poate structura și mobiliza comunitatea. Efervescența de acum arată atașamentul pe care publicul format prin spectacolele produse vreme de decenii aici îl are față de trupă și față de modelul repertorial. Însă nu doar somnul rațiunii, ci și gîndirea-critică-cu-orice-preț poate naște monștri.