„Avem energie şi, poate, şi un fel de disperare“ – interviu cu Mihai ILIESCU

Pe vremea cînd ne-am cunoscut, era student la Drept. A devenit între timp avocat, apoi a lucrat opt ani în publicitate. Şi-a dat seama, însă, după ce a ajuns director de creaţie la Leo Burnett, că nu asta voia să facă. În urmă cu doi ani ne-am întîlnit întîmplător şi mi-a spus că s-a mutat la Berlin şi că are o formaţie în care e chitarist: Zmei Trei. I-am căutat, i-am ascultat şi mi s-a părut că sună bine. La începutul lui august au cîntat în Bucureşti, iar după o campanie de fundraising pe Kickstarter, au reuşit să strîngă cei 23.000 de euro de care aveau nevoie pentru a înregistra primul album. S-au întors în România pentru asta, iar producătorul lor va fi americanul Ian Brennan, cîştigător al unui premiu Grammy. 

Cum aţi luat decizia să vă schimbaţi cu totul viaţa, de la avocatură şi publicitate să viraţi cu 180 de grade şi să faceţi muzică? 

În momentul în care eram în publicitate şi am luat un client, producător de ţigări, pentru care trebuia să lucrez, mi-am dat seama că nu era bine ce făceam. Şi m-am gîndit serios că nu acesta era drumul meu şi că ar trebui să mă apuc de ce-mi dorisem, de fapt, de la început. În şcoală şi în liceu am cîntat la chitară şi eram destul de bun, adică printre primii pe ţară la chitară clasică. Mă pregătisem pentru Conservator, dar în anul în care am dat la facultate nu s-a făcut clasă de chitară. Şi aşa m-am hotărît să dau la Facultatea de Drept. După ce am făcut avocatură, am vrut ceva mai creativ şi, pentru că aveam mulţi cunoscuţi care lucrau deja în publicitate, m-am dus în zona asta. Iar acum şase ani am rupt-o şi cu publicitatea şi, deşi am ştiut că o să fie greu, mi-am dat seama că era singura şansă să mai fac cu adevărat ceva care-mi plăcea. 

De ce aţi ales, ca să vă mutaţi, Berlinul? 

Fusesem în vara respectivă la Berlin şi mi s-a părut locul cel mai potrivit cu schimbarea pentru care mă pregăteam: mulţi artişti de la care puteam să învăţ, iar pe de altă parte, un oraş foarte ieftin pentru o capitală. Aşa că mi-am dat demisia, mi-am încărcat maşina şi am plecat.

Şi cum a fost, v-aţi găsit un job? E o mare problemă cu atît de mulţi artişti pe metru pătrat la Berlin, care trebuie să trăiască, totuşi, din ceva. 

La început am trimis cîteva mii de CV-uri să mă angajez în publicitate. Ceea ce ar fi fost o greşeală, dar am încercat. Am primit peste cîteva luni vreo trei răspunsuri în scris, toate negative. Aşa că mi-am zis: gata, primul job care vine îl iau, nu mai stau pe gînduri. Şi aşa am ajuns să fac curat într-un hotel care părea pentru mafioţi ruşi din Letonia. L-am găsit într-un ziar şi m-am dus acolo la probă, care consta în cît de repede aranjez o cameră. Eram destul de lent, dar cel care m-a testat, după ce m-a întrebat de unde sînt şi i-am zis că din România, şi-a adus aminte de Maricica. Îi făcuse zile fripte, dar mi-a zis: „Ce, femeie, domnule!“ După cîteva luni am fost avansat la minibar, unde am mai lucrat vreun an. Puteam să trăiesc din banii cîştigaţi, pentru că Berlinul e un oraş ieftin, dar la limită. Apoi, uşor-uşor, am început să dau lecţii de chitară, ceea ce fac şi acum, şi în privat, şi la un liceu. M-am apucat să învăţ germană, dar cred că n-o să termin niciodată. Acum avem şi concerte cu

-ul nostru. 

band

Iniţial am făcut chitară clasică, dar mi-am dat seama că, la 35 de ani, cît aveam atunci, era prea tîrziu să mai recuperez şi să reuşesc să ajung printre cei mai buni. Nu mai aveam cum să concurez cu coreenii de 15 ani, care sînt adevărate fenomene. Am încercat cîteva concerte, în săli mici, m-am simţit bine, dar era un drum închis, care nu ducea nicăieri. Am început să caut, să învăţ şi să văd ce mi se potriveşte cu adevărat. Apoi, am pornit

-ul cu nea Nelu şi nea Adam de la Lăptărie. Am învăţat de la ei foarte mult în zona asta de muzică populară, dar, oricît de fascinantă ar fi fost pentru mine, nu era tocmai ceea ce voiam să fac. Şi, la un moment dat, un prieten a adus-o pe Paula Ţurcaş, care a cîntat la mine acasă şi am descoperit nu doar o mare voce, dar şi o personalitate care are ceva de spus. Mi se pare că timbrul ei e undeva între Maria Tănase şi Edith Piaf. Are o energie cultă care vine din operă, dar şi o sensibilitate care vine din satul din Transilvania în care s-a născut. Cumva nemulţumită de lumea operei, şi Paula era într-o perioadă de căutare a simplităţii şi a ceea ce este ea, de fapt, adică fata popii dintr-un sat din Transilvania. 

Am început prin a cînta împreună un fel de folclor, de muzică tradiţională filtrată. După cîteva luni l-am cunoscut pe Oli Bott, care e neamţ şi care a fost atras şi el de muzica românească. În prima parte a colaborării nostre am mers doar pe zona de muzică tradiţională reinterpretată, după aia ne-am dat seama că trebuie să ne compunem şi propria muzică. Oli a început să compună muzica, iar eu să scriu versurile în limba română.

Şi spre ce zonă vă duceţi acum? 

I-am dat lui Oli să asculte multă muzică românească şi l-a inspirat enorm. După prima venire la Bucureşti, chiar în avion, şi-a făcut o idee mai clară despre ce înseamnă spiritul nostru şi a compus prima piesă. Asta a fost prima etapă a pieselor originale, care s-au tot îndepărtat de muzica tradiţională, pînă au ajuns să fie un pop-jazz-rock în limba română. 

Ce veţi face cu albumul pe care îl înregistraţi? Încotro vă veţi duce în continuare? 

Albumul acesta e o întoarcere acasă, dar fără să cîntăm neapărat muzică tradiţională. Procentul cred că va fi ăsta: o treime din album vor fi piese vechi, reinterpretate, dar şi muzică nouă (cu influenţe ritmice, armonice româneşti). Avem şansa să lucrăm cu un producător de talie mondială şi sper că va ieşi totul bine. 

Să cînţi în română nu devine un handicap pe această piaţă globalizată? Cum reuşiţi să vă găsiţi publicul-ţintă? 

Cu cît muzica e mai bună, cu atît publicul e mai puţin. Noi facem o muzică care nu e nici comercială, nici de nişă. Nu-i uşor ce vrem noi, dar ne străduim. Avem concerte în Berlin, mai cîntăm din cînd în cînd la festivaluri. 

Ce e cel mai greu cînd te apuci de un proiect de felul ăsta? 

Cînd faci ceva în echipă, cel mai greu e să lucrezi cu oamenii. Şi cred că la noi a fost un mare noroc că vrem toţi trei acelaşi lucru. Avem energie şi, poate, şi un fel de disperare să facem muzică. Ea vine, poate, din toate aceste căutări şi drumuri ocolite pe care am tot mers. 

Cum vedeţi Zmei Trei peste cinci ani? 

Ne vedem cu două sau trei albume. Ideea ar fi să mergem mai departe, să evoluăm, nu să-l facem pe ăsta şi gata. De-abia acum am înţeles ce am de făcut şi, mai ales, ce vreau. 

Pentru cine e albumul ăsta, dacă ar trebui să-l „marketezi“ cumva?

Aş zice că e pentru oameni care au ceva pe inimă. Scopul meu e să cînt un fel de blues. Dar n-o să fac niciodată un blues în adevăratul sens al cuvîntului. Aşa că ce-mi doresc e să facem o muzică bună, care să te emoţioneze şi care să te lovească, dar să te şi ridice apoi. 

Ce mai ascultaţi acum? 

Sînt destul de conservator, am revenit la Doors şi mi se par din ce în ce mai buni. La Led Zeppelin. Iar dintre cei noi îmi place Anna Calvi. Poate că n-am avut timp să ascult prea mult, pentru că în toată perioada asta a fost un ritm de muncă intens, şi asta e bine. E avantajul de a sta în Germania. Dacă aş fi rămas în Bucureşti m-aş fi simţit bine, cu siguranţă. Dar n-aş fi evoluat atît de repede, pentru că n-aş fi fost expus la ceva atît de nou şi de puternic. Şi, în al doilea rînd, nu aş fi avut distanţa necesară care să mă facă să am toate aceste senzaţii: dor, nostalgie, introspecţie. 

Vă gîndiţi şi la un proiect solo? 

Da, şi probabil că o să-l lansez chiar în toamna asta. M-a fascinat întotdeauna omul care spune o poveste cu chitara lui. Voi cînta, probabil, în engleză şi mă voi duce spre folk-blues.  

a consemnat Ana Maria SANDU  

Foto: D. Munteanu, R. Rhode, O. Ganea