Librarul din Florența

Sîntem într-o zi de la începutul anului 1462. Vespasiano e chemat la palazzo din Via Larga pe care Cosimo de Medici, în vîrstă de 73 de ani și paralizat de gută, abia dacă-l mai părăsește. Drumul de la librărie nu-i ia mai mult de zece minute; plimbarea îl duce spre nord, de-a lungul Străzii Librarilor și Via dei Balestrieri; cînd strada îngustă se deschide într-o piață lată, catedrala se înalță impunătoare în fața lui. Trecînd de partea sudică a clădirii, lasă în urmă strada îngustă care duce la Studio Fiorentino, spre stînga. La dreapta se înalță clopotnița placată cu marmură, clădită cu 130 de ani înainte după planurile lui Giotto și ale cărei clopote marchează orele cu veselie sonoră. 

Cum face dreapta la poalele clopotniței, Vespasiano ajunge între baptisteriul octogonal și fațada catedralei – un loc care poartă numele de paradiso din cauza tuturor corpurilor care fuseseră îngropate acolo în Evul Mediu. La stînga, ușile de bronz aurit ale baptisteriului strălucesc în soarele de iarnă, în timp ce în dreapta statuile celor patru evangheliști flanchează intrarea în catedrală, fiecare ținînd o carte în mînă. De-aici, deși la distanță de vreo 200 de pași, Palazzo Medici începe să se vadă, înclinat ușor spre strada care se apropie, ca o navă uriașă ce se îndreaptă greoi spre docuri. 

Acest palazzo imens fusese început în 1446 de Michelozzo după ce Cosimo cumpărase casele ce înconjurau proprietățile întinse ale familiei pe Via Larga și, conform legendei, respinsese un plan al lui Filippo Brunelleschi ca fiind prea extravagant și în stare să stîrnească invidie (Brunelleschi a răspuns distrugîndu-și cu furie modelul). Dar palatul lui Michelozzo e suficient de spectaculos el însuși. În 1459, la cîțiva ani după terminarea lucrărilor, un vizitator din Milano îi lăuda splendorile: „Toată lumea e de acord că această casă este cea mai bine finisată și mai ornamentată pe care lumea a văzut-o și pe care o va putea vedea și că nu are seamăn“. Palazzo Medici era pur și simplu „un paradis terestru“.

Vespasiano este primit în acest paradis printr-o intrare maiestuoasă în fațada ca de fortăreață, din piatră de culoare ocru-deschis, apoi pătrunde într-o curte interioară cu arcade în centrul căreia tînărul David, nud și androgin, turnat în bronz, al lui Donatello, stă aplecat deasupra capului tăiat al lui Goliat. Mai departe se află o grădină de o serenă frumusețe, cu dafini, mirt și garduri vii și portocali plantați în ghivece de lut. O fîntînă din mijlocul grădinii adăpostește un alt bronz de Donatello: o altă scenă a decapitării, de data aceasta arătînd-o pe Iudita cu sabia ridicată deasupra lui Holofern, șezînd beat pe niște perne.

Urcînd scara de piatră, Vespasiano ajunge la piano nobile, sau „nobila podea“ din palazzo. A urcat aceste trepte de multe ori de-a lungul deceniilor, ca să se întîlnească cu Cosimo și cu fiii săi. De curînd, participase la o întîlnire cu Ioan Argyropoulos. Vespasiano nota că Messer Giovanni îl vizita des pe Cosimo „cu anumiți studenți de-ai săi“. Se discuta despre nemurirea sufletului și alte „chestiuni filozofice și teologice“.

Chiar și așa, indiferent de cîte ori venea în vizită, palatul îl uimea și încînta de fiecare dată. Salonul și camerele sînt, cum remarca un oaspete, create cu „măiestrie admirabilă“: ornamentații în aur și marmură, lemn încrustat, picturi făcute „de maeștri iscusiți și desăvîrșiți“. Tapiserii, argintărie, sculpturi de alabastru și porfir, tavanul din salonul mare, cu fresce reprezentînd bolta înstelată: fiecare cameră este ca un cufăr de comori. Și mai sînt și „nenumărate biblioteci“. Poate că Vespasiano s-ar fi oprit din drumul lui aici, reținut printre minunile palatului de priveliștea a ceea ce un poet numise „cărți foarte ornamentate“. Multe dintre ele, mai ales cele deținute de Piero și Giovanni, fuseseră tipărite și legate de Vespasiano. Nu e de mirare atunci că această vizită a lui Vespasiano la palat are de-a face tot cu manuscrisele. Cosimo a găsit o nouă sarcină pentru el.

Cu zece ani înainte, un învățat spunea că „faimoasa mănăstire San Marco“ poseda „o bibliotecă ce le întrecea pe toate din Italia“. În anii 1460, Vespasiano încă primea comenzi sporadice de la mănăstire: lega și repara volume, angaja scribi pentru călugări, le oferea vrafuri rulate de pergament din piele de capră. Dar munca lui ajunsese la sfîrșit pe măsură ce rafturile din chiparos din camera de lectură conțineau deja mai bine de 1.000 de volume. Deși aceste manuscrise erau disponibile publicului, condițiile de împrumut erau stricte: călugării puteau să le împrumute numai după ce-i cereau permisiunea lui Cosimo. Orice călugăr care permitea scoaterea de volume din mănăstire fără acordul lui Cosimo era „în pericol de excomunicare“ (cum îl anunțaseră dominicanii pe Vespasiano).

Cosimo încă sprijinea cu generozitate instituții religioase, sperînd să-și rezolve astfel o parte din datoriile pe care le avea față de Dumnezeu. Cu totul, avea să cheltuiască suma incredibilă de 600.000 de florini pe clădiri și acte de caritate. La începutul anilor 1460, cel mai recent proiect al său era reconstruirea și lărgirea unui complex monastic în Fiesole, aflat la un drum de 45 de minute, pe un deal de la nord de porțile Florenței. Fiesole fusese pe vremuri o importantă așezare etruscă, dar în ultimele decenii florentinii bogați preferau să se retragă acolo, construindu-și vile frumoase pe pantele line, printre chiparoși și stejari de stîncă; vilele ofereau priveliști spectaculoase asupra orașului și asupra a ceea ce un poet numise „mlădierile lungului Arno“. În 1450, Giovanni, fiul lui Cosimo, își construise o vilă cu o grădină terasată tăiată în coasta dealului – „un loc frumos“, îl descria un contemporan, „unde putea să se învioreze de cîte ori voia să respire aerul de țară“.

Cosimo oferise deja fonduri pentru întreținerea unor peșteri și-a unor clădiri din Fiesole care în ultimul secol găzduiseră un grup de eremiți. Acum își îndreptase atenția asupra unei abații construite în secolul XI și ocupate de augustinieni din 1440. Cosimo s-a angajat să renoveze capela din secolul XII, împreună cu o loggie, mănăstirea, dormitoarele și sacristia. Sacristia o împodobise cu tapiserii și potire. A construit și un apartament de oaspeți pentru sine la parter, aflat convenabil chiar lîngă sala de mese. N-a cruțat nici o cheltuială de îndată ce-a început munca în 1456. Vespasiano susținea că, atunci cînd lui Cosimo i-au fost prezentate bilanțurile anuale atît pentru Badia, cît și pentru un alt proiect caritabil al său, biserica San Lorenzo, văzuse că administrația de la Badia cheltuise 7.000 de florini, iar cea de la San Lorenzo 5.000 și ar fi răspuns: „Cei de la San Lorenzo merită învinovățiți, căci se vede că nu și-au luat munca în serios. Să-i lăudăm pe cei de la Badia“. Cosimo se dovedea încă o dată a fi „un artist la cheltuielilor“.

La ultimul etaj al noului și întinsului complex monastic avea să fie construită o bibliotecă, cu ferestre dînd spre claustru. Cosimo se gîndea că această colecție avea să le fie de ajutor nu doar călugărilor augustinieni, ci și – ca la San Marco – comunității de cărturari, sau ceea ce Cosimo numea uomini da bene e letterati, „oamenilor de bine și literaților“, care ar fi primit astfel acces la textele învățăturii umaniste. Era nevoie, așadar, de o colecție de manuscrise.

45 de scribi, 200 de manuscrise 

Un portret al lui Cosimo pictat de Benozzo Gozzoli în 1459, în cadrul unei fresce din capela privată a familiei din Palazzo Medici, îl înfățișează pe acesta ca pe un bătrîn cărunt cu buze strînse și trăsături solemne, cu fața ridată de griji. Vespasiano, care-l cunoștea de trei decenii, trebuie să-l fi găsit în anii 1460 doar o umbră a ce fusese cîndva. Fusese devastat de moartea în 1459 a nepotului său de cinci ani, Cosimino, fiul lui Giovanni. Devenise tot mai taciturn și-și petrecea ore întregi adesea, spunea Vespasiano, „căzut pe gînduri“. Cînd soția sa, Contessina, îl întreba de ce era așa tăcut, răspundea că așa cum își petrecea ea o săptămînă pregătindu-se pentru un sejur în provincie, și el se pregătea pentru o călătorie viitoare, una mult mai lungă, între cele două lumi.

În acea zi din 1462 însă, Cosimo era prins cu afaceri: un bătrîn grăbit. După cum scria Vespasiano, Cosimo se temea să nu moară înainte de a-și finaliza toate proiectele. I-a explicat așadar că trebuie să se grăbească cu planurile pentru abația din Fiesole și biblioteca ei. „Ce plan ai să înzestrezi biblioteca asta cu cărți?“, l-a întrebat el pe Vespasiano. Acesta i-a explicat că ar fi imposibil să găsești toate manuscrisele necesare la mîna a doua: trebuiau transcrise altele noi. Cosimo l-a întrebat dacă ar vrea să se ocupe el de asta. „I-am răspuns că aș fi bucuros.“

Proiectul era însă o provocare chiar și pentru cineva cu resursele lui Vespasiano. Spre deosebire de San Marco, unde biblioteca primise sute dintre cărțile lui Niccoli, la abație trebuia să înceapă de la zero. A folosit drept ghid lista de cărți creată de Tommaso Parentucelli pentru San Marco, care conținea deopotrivă opere clasice și religioase. Datorită generozității lui Cosimo și dorinței sale de celeritate, Vespasiano a reușit să reunească o echipă serioasă. „A lăsat totul pe seama mea“, avea să se laude mai tîrziu. „Am angajat 45 de scribi și am terminat 200 de manuscrise în 22 de luni.“

Fiecare dintre scribii lui Vespasiano trebuie să fi lucrat patru sau cinci manuscrise, fiecare manuscris luîndu-i cam cinci luni de lucru (deși unii trudeau inevitabil mai mult decît alții). Aproape 40 dintre acești scribi au fost identificați, făcînd credibile afirmațiile lui Vespasiano despre forța lui de muncă. Unul dintre cei mai interesanți era un eremit pe nume Fra Girolamo da Matelica și care trăia într-una din peșterile acelea de pe dealurile din Fiesole. Vespasiano susținea că Fra Girolamo era „un bărbat ce ducea o viață sfîntă“, dar era și unul dintre scribii erudiți, bine educați, pe care-i plăcea să-i folosească. Fra Girolamo studiase teologie și filozofie vreme de șapte ani la Paris, muncind ca scrib la abația din Saint-Germain-des-Prés înainte să se întoarcă peste Alpi și să-și înceapă viața de eremit în Fiesole. În 1460, a compus De Vita Solitaria („Despre viața solitară“), în care lăuda „libertatea sfîntă“ a eremitului. Doi ani mai tîrziu, Vespasiano se prezenta în fața peșterii sale cu un teanc de pergament ca să-i ceară să copieze un manuscris.

Scribii ca Fra Girolamo nu erau singurii care munceau la aceste manuscrise. Multe dintre codice aveau anluminuri și Vespasiano trebuia să găsească și artiști pentru ele. Nouă dintre ele au fost ilustrate de un artist anonim cunoscut sub numele de „Maestrul cu heruvimi în formă de pară“, datorită îngerașilor săi dolofani.

Vespasiano n-a făcut el toate cele 200 de manuscrise pentru biblioteca abației din Fiesole, așa cum avea să susțină. Cosimo a cumpărat 20 dintre ele printr-un alt librar florentin, Zanobi di Mariano. Dar Vespasiano era clar spiritul călăuzitor și primul motor al colecției. Viteza cu care reunise echipa și cu care editase atîtea manuscrise îl arăta ca fiind un om extraordinar de capabil, dar erau dovezi și pentru rapiditatea cu care cunoașterea putea încă fi transmisă, deși nu se foloseau decît pene de gîscă și călimări. 

(fragment în avanpremieră din cartea Librarul din Florența, aflată în curs de apariție în Colecția „Orion” a Editurii Nemira, în traducerea lui Iulian Bocai)

Ross King (n. 1962) este specialist canadian în Renașterea italiană și autorul a numeroase cărți de non-ficțiune istorică, printre care Michelangelo and the Pope’s Ceiling, Leonardo and the Last Supper sau Mad Enchantment: Claude Monet and the Painting of the Water Lilies.