Avanpremieră editorială: California

Textul de față reprezintă introducerea noului număr al antologiei Freeman’s: Cele mai bune texte noi despre California, aflat în curs de apariție, în traducerea Ancăi Dumitrescu, la editura Black Button Books.

Nu ne-a spus unde mergem. Asta nu era ceva neobișnuit. Tatei îi plăceau plimbările fără un scop anume. Ne urcam în mașină și străbăteam orașul. Uneori aceste plimbări durau un sfert de oră. Alteori, cîteva ore.

De la biserică ne întorceam pe cel mai lung drum, oprindu-ne la casele deschise. O să ne mutăm aici? Nu, ne uităm doar, răspundea tata. Mai e nevoie să spun că toate casele la care ne uitam erau mult mai mari ca a noastră?

Și astfel am crescut în „multivers”. Cunoașteți acest termen? Teoria că realitatea este doar o serie de versiuni suprapuse a ei înseși.

Această idee – că în fiecare clipă se întîmplă altceva într-un alt univers – îl atrăgea pe tata, așa că în acea seară de Crăciun din 1985 eu, mama și frații mei – sîntem trei – știam că puteam merge oriunde.

Am trecut pe lîngă mall-uri, apoi am luat-o spre suburbii. Apoi părea evident că ne îndreptam spre centrul orașului Sacramento.

Am simțit un gol în stomac.

Tata conducea în oraș o organizație de asistență socială care oferea servicii umanitare și medicale. Făceau lucruri la care guvernul renunțase. Programele Meals on Wheels oferea consiliere în legătură cu ajutorul de șomaj.

Sediul era o casă mare, veche cu podele lipicioase, care mirosea a cola. De obicei ne lăsa într-o cameră fără jucării și ne spunea să așteptăm.

Întregul spațiu era impregnat de durere surdă a dezamăgirii. Și privind retrospectiv mă gîndesc că așa și trebuia… cu asta se ocupa agenția, cum să faci față dezamăgirii.

Se întunecase deja și am trecut chiar prin fața biroului său; niciuna dintre acele străzi nu ne era familiară. Mama vorbea cu tata în șoaptă.

Unde sîntem?

Sîntem aici. Hai, ajutați-mă!

Tata a deschis portbagajul mașinii noastre de culoarea bananei și a scos cîteva cadouri împachetate în hîrtie.

Haideți, băieți.

I-am urmat pe el și pe mama pînă la ușă. Cu toții lucram ca distribuitori de ziare și, deși eram lipsiți de orice inteligență socială, eram experți în uși. Aceea era genul de ușă care ar fi făcut zgomot dacă ai fi aruncat ziarul pe verandă și din greșeală ar fi atins ușa. Tata a ciocănit tare. S-a aprins o lumină. O femeie a deschis ușa de metal. Era îmbrăcată de muncă într-o uniformă asemănătoare cu cea a lui Lucy din serialul I Love Lucy. Părea nedumerită, dar prietenoasă.

Bună, sîntem vecinii de pe Union Way, am venit să vă urăm Crăciun fericit.

În tot acest timp eu și frații mei țineam în brațe cadourile.

Tot nu știam de ce veniserăm acolo, dar femeia din pragul ușii înțelesese de ce. Ochii i s-au îmblînzit și apoi a făcut genul de față pe care o faci cînd trebuie să ascunzi o altă față.

Vai, sînteți foarte amabili. Mulțumesc…

În spatele ei a apărut un copil de vîrsta noastră.

Ea e fiica mea…

Iată-ne stînd toți în pragul ușii, fiecare de cîte o parte. Două familii. A noastră, noi cinci, și a lor, ele două. Atunci fetița de vîrsta noastră a izbucnit în plîns și a fugit înăuntru.

În ultimii ani s-a vorbit mult despre privilegiu. Privilegiul de a fi alb, privilegiul de a fi bărbat, privilegiul de a fi straight. Știu că am beneficiat de toate acestea, dar dacă ar trebui să identific un moment în care am înțeles – înainte de a putea articula – ce înseamnă vreunul dintre aceste lucruri, cred că ar fi acea noapte.

Pentru a descrie astfel de incidente folosim o expresie oribilă: momente instructive. Dar pe cine instruiesc? Și în legătură cu ce? La 11 ani, pentru mine lecția a fost prea complexă. Ceea ce ar fi trebuit să fie o demonstrație obiectivă de generozitate – dăruirea mîncării – s-a transformat într-un tutorial despre invizibilitatea puterii. Despre cum e nevoie de putere pentru a dărui și pentru a crea momente de învățare, mai degrabă decît a aștepta să-ți iasă-n cale. Fetița decodase toate aceste sensuri într-o fracțiune de secundă și se simțea rușinată.

Mi-a luat ani de zile să înțeleg asta, deoarece, ca aspirant al clasei de mijloc, aveam alte momente de învățare la care să fiu atent, majoritatea în cărți. Citești cărțile, respecți planul, mergi la cursuri, ai activitățile care trebuie, mergi la școlile care îți îmbogățesc viața progresiv, secvențial, logic, coerent.

Dar bineînțeles deseori învățăm din ceea ce vedem. Așteaptă în noi, ca un titirez, rotindu-se din proprie voință, pînă cînd îl atingem.

Acel Crăciun a pus în mișcare un astfel de dinam.

Iată un altul.

În adolescență, cînd citeam sau îmi făceam temele pînă tîrziu în noapte, hotărît să intru la facultate, de multe ori împărțeam masa din sufragerie cu mama, care lucra ca asistent social în Sacramento și care, ca și tata, știa să asculte profesionist. Majoritatea pacienților ei erau internați la cămin și în anii ’80 asta însemna că sufereau de cancer, de Alzheimer sau SIDA și că mureau înspăimîntați. Singuri și speriați, furioși, uluiți. De ce mi s-a întîmplat asta? Mama mi-a spus că deseori rosteau aceste cuvinte.

În timp ce eu îmi extrăgeam conștiincios lecțiile din programa de bază a San Joaquin Unified School District, mama își făcea notițe despre pacienții din Vacaville, Sonora, Placer County. Mi-o aduc aminte, aplecată peste caietul ei, transcriindu-le poveștile, și înțeleg acum că era ceva sfînt în ceea ce făcea. În timp ce eu mă străduiam să mă transform într-un excavator de sensuri, ea se transforma într-un abac al durerii. Înregistra, măsura, reținea ceea ce se vedea deseori, dar rămînea invizibil: poveștile celor care sufereau.

Vă spun toate acestea pentru că într-un final sensul acestor povești m-a prins din urmă. Am intrat la o facultate bună, m-am mutat în New York, locul în care vrei să fii dacă lucrezi în storytelling. Am obținut un post în publishing și am devenit scriitor freelancer. Zece ani am scris recenzii de cărți, am devenit editorul unei reviste literare și am făcut tot ceea ce poate face în acest domeniu un aspirant pasionat de literatură pentru că o iubeam cu adevărat, iubeam posibilitățile literaturii. Ce era și ce însemna. Credeam în toate acestea.

Toate acestea sînt adevărate.

Dar iată o altă poveste din infinitele universuri paralele. Ce-ați zice dacă v-aș spune că, dacă ar fi să refac acea întîlnire a darurilor după, să spunem, cincisprezece ani, doar doi membri ai familiei mele ar mai sta pe acea verandă din West Sacramento? Fratele meu mai mare ar fi un om fără adăpost, care trăiește într-o camionetă pe un șantier din Oregon și uneori se luptă în întuneric cu malamutul său de 54 kg, doar ca să-i arate cine e șeful; fratele meu mai mic s-ar afla sub strictă supraveghere într-un spital de boli psihiatrice, în mijlocul unei crize de schizofrenie. Mama ar fi deja în faza de declin accelerat al unei demențe de lob frontal. Și dacă stau să mă gîndesc, tata, care a îngrijit-o pe toată perioada bolii – care i-a deformat vorbirea, apoi i-a poticnit mersul, apoi i-a interzis să se mai ridice în picioare, iar în cele din urmă a transformat-o în simpla abilitate de a zîmbi, înainte de a-i stinge pîlpîirea din ochi – nici tata nu s-ar afla pe acea verandă. Nu, ar aștepta un asistent social să vină la el acasă pentru a-i putea vorbi despre problema lui incredibilă.

De foarte mult timp California este văzută ca această Valhalla a celor mai nebunești visuri. Țărmul îndepărtat. Acesta este și motivul pentru care familia mea s-a mutat acolo în 1984. Locul în care să o iei de la început. Capătul orizontului, cum a descris-o Joan Didion.

Dar California este în egală măsură locul în care trăiesc oameni adevărați. Cu vieți de oameni adevărați. Viețile adevărate încep ca visuri și poate că se diluează în plictiseală. Sau se transformă în coșmaruri. Sau se împlinesc în mod miraculos. Rezultatul acestei schisme – între ceea ce reprezintă California în imaginația populară și ceea ce este, ce înseamnă cu adevărat să trăiești aici, să fii de aici – este permanenta coliziune a californienilor cu ruptura existențială.

Cum să visezi viața pe care deja o trăim.

Una dintre cele mai bune definiții ale literaturii pe care am auzit-o a fost rostită de un scriitor californian, T. C. Boyle. Literatura, a spus el, este felul în care visăm în poveste. Una dintre cele mai bune definiții ale imigrației mi-a fost spusă tot de cineva din California: Natalie Diaz. Imigrația înseamnă să visezi cu trupul. Îți imaginezi un viitor mai bun în altă parte, pentru că trebuie, așa că pleci, îți muți trupul într-un vis.

Literatura din California este printre cele mai vii din lume, în parte deoarece este pusă în mișcare de aceste întrebări. California are mai mulți imigranți decît oricare alt stat din SUA, aproape un sfert din totalul emigranților. Aproape o treime din populația acestui stat este născută în afara țării. Într-o lume care trece printr-o mișcare de migrație masivă, California este cel mai literar stat al unei națiuni din ce în ce mai analfabete.

Un stat construit, furat și susținut de imigranți este o armată de visuri nerostite. Iată cîteva dintre acestea, trăite, amînate, visate cu ochii deschiși, transformate în coșmaruri. Acest număr din Freeman’s este o încercare de a glorifica aceste povești, acești scriitori și de a urma lumina imaginației lor către alte probleme cu care se confruntă California și care, de fapt, reflectă unele dintre cele mai importante probleme ale epocii noastre: de la încălzirea globală la concentrarea radicală a avuției mondiale în mîinile unui grup minuscul de indivizi.

Dacă civilizația noastră va avea de gînd vreodată să evalueze aceste realități, va trebui să viseze mai bine în povești. Californienii, majoritatea dintre ei, nu-și permit luxul de a amîna astfel de visuri. Statul este literalmente în flăcări.

În proza ce deschide volumul, Jaime Cortez se oprește la un refugiu de pe autostrada I-280, în Central Valley, și privește ceea ce crede inițial că este un grup de oameni care trăiesc în mașini. Dar descoperă că este vorba de cei care au reușit să scape din incendiul devastator din Paradise.

Proza lui Karen Tei Yamashita reprezintă o cronică a urmărilor celui de-al Doilea Război Mondial pentru o văduvă japoneză și rudele soțului ei american.

Mișcarea este o parte importantă a acestor texte, cronometrînd efectul Doppler emoțional al migrației. În poemul său, Javier Zamora își amintește cît de greu a fost să reînvețe frumusețea într-o nouă limbă. Reyna Grande povestește despre mama ei, jumătatea familiei care nu a devenit povestea de succes a imigrantului și senzația de vertigo pe care o simte cînd se luptă cu asta: un sentiment care se transformă într-o poveste cu fantome în textul lui Oscar Villalon despre tatăl lui care a fost vizitat de un spectru pe veranda casei părintești din Mexic.

Cum să trăiești cu aceste bîntuiri, pentru că nu există un cuvînt mai bun pentru ele. În proza lui Manuel Muñoz, un mexican este găsit pe cîmp pe jumătate ars, ca un struț. Niciunul dintre locuitorii albi ai orașului nu-l cunosc. Oare astfel de viziuni reprezintă proiectări ale vinei, se întreabă Rabih Alameddine, în timp ce-și povestește scurta experiență de barman, într-o perioadă în care mulți dintre prietenii lui au murit de SIDA, iar el a reușit să găsească într-un grup de clienți fideli o formă improbabilă de camaraderie. Într-un stat marcat de visurile de viitor, trecutul poate deveni kitsch sau, mai rău, material de marketing capitalist, așa cum scrie D.A. Powell în poemul său despre marșul pride. În eseul ei, Heather Smith se întreabă dacă bizonul adus în ParculGolden Gate a știut asta.

În California pămîntul a fost furat de două ori de la cei care locuiau acolo. Crescînd aici, Natalie Diaz învață cum să-și transforme trupul într-o unealtă, într-o armă de apărare, amînînd cîteva dintre subiectele cu care va trebui să se confrunte pînă la urmă ca femee nativ-americană queer cu strămoși mexicani. Există o modalitate de a stopa acest proces? Naratorul din proza lui Tommy Orange este atît de extenuat de efortul mental de a-și afirma propria existență, încît ajunge la un gînd repetitiv: poate că singura cale legitimă este de a-și lua viața?

Cîteva dintre aceste povestiri sînt de un suprarealism tăcut. În memoir-ul lui Xuan Juliana Wang, un simplu fruct de avocado capătă puteri magice atunci cînd e privit prin ochii unei culturi condamnate la înfometare. Nuvela lui Shobha Rao are în centru o familie de imigranți care ajung în California exact atunci cînd explodează naveta spațială Challenger. Anthony Marra observă felul în care italienii din North Beach, San Francisco, își imortalizează călătoria în mîncarea care este atît de gustoasă, încît atunci cînd te întreabă dacă-ți place de fapt nu te întreabă.

Unii dintre autorii din acest număr sînt în procesul de a re-spune poveștile care le-au mascat rolul în istoria Californiei. Lauren Markham vorbește despre cum patru generații ale familiei ei au ocupat și au spus povestea posesiei unei părți a statului, în care apa și pămîntul reprezintă totul, iar cea mai mare parte aparține familiilor albe, ca a ei. Uneori chiar și simpla conștientizare a realității are un efect puternic. Boom-ul sonic al adevărului. Yiyun Li descrie prietenia stranie și fragilă a unor vecini din Oakland care devin foarte răi atunci cînd nu-ți pot vinde nimic. Elaine Castillo vizitează în închisoare pe cineva drag și dinamitează formal specia eseul. Héctor Tobar descrie viața interioară a unui băiat crescut cu cheia de gît, a cărui mamă e nevoită să-l lase singur toată ziua, demonstrînd că povestirile nemuritoare ale lui James Joyce ar fi putut izvorî și din sudul uscat al Californiei.

Text după text, acești scriitori reafirmă ceea ce poate fi revelat atunci cînd modelezi limbajul cu suficientă grijă și forță. Matt Sumell ne descrie relația lui cu un bărbat care doarme într-o cutie de carton în fața apartamentului său din L.A. în așa fel încît este atent în egală măsură și la bărbatul respectiv și la propriile circumstanțe. Mai Der Vang omagiază frumusețea copacului simbol al statului – sequoia – într-un poem atît de expresiv, încît îți dă senzația că vezi pentru prima dată un astfel de copac. În cel mai recent poem al său, Juan Felipe Herrera descrie cum muncitorii devin ființe fantastice cînd își schimbă hainele.

Avînd în vedere aceste juxtapuneri, nu este de mirare că statul California este plin de mașinării de vise, de la Internet, la droguri și mașini. Rachel Kushner descrie toate automobilele fabuloase pe care le-a avut și lumea stranie în care mașinile sînt mai vii decît oamenii. Geoff Dyer explică de ce nu mai este distractiv să te droghezi în California. În proza lui Namwali Serpell, un adolescent fără adăpost este invitat la o petrecere free-love în Beverly Hills, însuflețită de droguri și de fantezia unei comuniuni binevoitoare.

Jennifer Egan știa chiar și la 14 ani că lumea – lumea hippy – era stăpînită de omisiuni semnificative și pericole. La fel cum Catherine Barnett era conștientă că nu era în siguranță atunci cînd mergea în mașină cu tatăl ei beat la volan, iar Maggie Millner se temea că existau anumite părți în Monterey care i-ar fi spulberat toate visurile dacă rămînea prea mult acolo. Această stratificare – visuri în visuri în coșmaruri – este unul dintre elementele particulare ale scrisului californian. Uneori trebuie să privești înapoi, așa cum o face Robin Coste Lewis în poemul ei despre cum mergea cu ai ei la cinema, pentru a înțelege că lipsa perfecțiunii face din ea un paradis.

În timp ce scriu aceste rînduri mă urc într-un avion care mă duce acasă, în California, pentru a sărbători în Los Angeles ziua de naștere a tatălui meu; împlinește 80 de ani. Numărul 80, care odată părea atît de bătrîn, abia dacă mi se mai pare acum miraculos, pe măsură ce ne apropiem de el. Tatăl lui a trăit pînă la 97 de ani, deci se poate și așa, dar, în timp ce-mi făceam bagajul, n-am putut să nu mă gîndesc la tatăl tatălui meu care a murit mult mai tînăr și fără niciun ban, și la generațiile dinaintea lui, ca stră-stră-străbunicul meu, care a venit în Grass Valley la sfîrșitul anilor 1800, tot fără niciun ban și s-a căsătorit cu văduva fratelui său, ceea ce pe atunci era destul de frecvent. Călătoria din Canada pînă aici trebuie să fi fost lungă și anevoioasă. Se mergea doar pe jos sau călare. Nu știm aproape nimic despre el pînă într-o zi cînd scrie în vechile registre că a închiriat un magazin unui brutar.

Peste cîteva zile, cînd îl îmbrățișez pe tata, trupul lui pare că încă își amintește fațada acelui magazin de demult. Îmi doresc să poată fi și mama aici, dar ea va fi prezentă doar în poveștile pe care le spunem. Și frații mei vor fi acolo, cel mare, care nu mai locuiește în camionetă, și cel mic, care acum se simte bine și s-a mutat în Texas. Livrînd pe cel mai sec ton observațiile acute despre absurditățile din viața noastră. Cum pămîntul cade prin spațiu. Mă gîndesc deja la întrebările despre universurile paralele pe care vreau să i le pun tatei, viața lui, o înșiruire de întîmplări născute din alegeri sau întîmplări despre care nici el n-a bănuit că ar putea avea atîtea implicații. Fiecare zi, un nou teanc de realități. Așa cum poate fi literatura, așa cum ar trebui să fie, așa cum este literatura din California în cele mai bune momente ale sale. Apropie-te de ea și o vei auzi cîntînd despre călătorii incredibile, despre ceea ce face visurile posibile.

Foto: flickr.com