Artişti la 30 de ani

Pînă pe 29 aprilie, la ARCUB este deschisă expoziția „Artistul la treizeci de ani“ (curatoriată de Dan Popescu și Alexandru Davidian). Dacă v-ați întrebat vreodată cum arată concret această vîrstă artistică, dacă ar trebui ea considerată una tînără, de început de drum, sau, din contra, una a așezării pe o șină clară și punctul din care începe maturitatea, atunci mergeți să vedeți lucrările celor 30 de artiști prezenți în expoziție: Ion Țuculescu, Ion Bitzan, Marin Gherasim, Florin Mitroi, Horia Bernea, Paul Neagu, Ion Grigorescu, Ion Bîrlădeanu, Marian Zidaru, Mircea Roman,  Gheorghe Rasovszky, Teodor Graur, Ștefan Triffa, Anca Mureșan, Ecaterina Vrana, Nicolae Comănescu, Gili Mocanu, Bogdan Vlăduță, Roman Tolici, Suzana Dan, Dumitru Gorzo, Florin Ciulache, Vlad Nancă, Ovidiu Feneș, Codruța Cernea, Ioana Ursa, Ștefan Ungureanu, Adrian Preda, George Anghelescu și Lea Rasovszky. O să descoperiți epoci și stiluri foarte diferite. Tineri sau mai puțin tineri, toți cei prezenți în expoziție au trecut prin această vîrstă: biologică și de creație. Cum le-a fost acolo și cum se raportează / s-au raportat la perioada în care au făcut lucrările prezente în expoziție, aflați din textele semnate de cîțiva dintre ei. (A. M. S.)

● Ion ȚUCULESCU (1910-1962)

„Strînsesem o colecție de scoarțe oltenești vechi. Trăind în mijlocul lor am fost așa de pătruns de spiritual lor încît nu le vedeam decît pe ele peste tot. Ajunsesem să mă intereseze atunci mai mult hora lui Calu decît Simfonia a IX-a. Pictura făcută mai înainte mă nemulțumea profund. Simțeam că mă îndepărtez și de marii mei înaintași, Grigorescu, Andreescu, Luchian. Linia picturii românești, moderată înainte, nu îmi mai convenea. Voiam să caut altceva. Folclorul lucrat atunci, o serie de cîteva zeci de peisaje în care înlocuiam cu motive de scoarță pomii, norii, florile. Pămîntul era așternut cu motive oltenești, cerul de asemenea era tot după modelul scoarțelor și acesta era un fel special de interpretare a folclorului. Cînd te uitai mai bine vedeai că, cu toată mulțimea motivelor și citatelor populare, nu natura fusese supusă modelului scoarțelor, ci motivele țărănești erau supuse naturii și unei forțe lirice care era mai puternică decît ele.“

(Despre mutațiile viziunii mele, fragment extras din Radu Bogdan, „Țu­cu­les­cu“, în Contemporanul, București, nr. 8, din 19 februarie 1965).

● Marin GHERASIM (n. 1937)

 „Unei perioade cu accente expresioniste (1964-1968) i-a urmat (i-a urmat sau s‑a născut lent din ea?) o  pictu­ră a unei su­pra­rea­lităţi, o pictură a în­tîl­ni­rii dintre vis şi realitate, pictura unei intense imersii în trăirile mele subconştiente, o pictură ce a stat sub sem­nul unei aprehensiuni, al unor neli­nişti pe care nu mi le puteam explica, al unor stări de neînțeles. Ce a subzistat în expresia picturii a fost nevoia de ordine, de precizie, de formă pregnant, închisă ermetic. Visul capătă trup tangibil. (…)“

(extras din albumul Marin Gherasim, Drumul – Jurnal, Editura Institutului Cultural Român, 2005)

● Ion GRIGORESCU (n. 1945)

„Astăzi, şi pentru mine, şi pentru alţii, pînza are foarte puţină importanţă. Vechile reprezentări perspectivale, care legau liniile cu planul (bidimensional) şi cu spaţiul (tridimensional), reducerile la scară, lucruri care se văd foarte bine la basoreliefurile lui Donatello, deci observaţi că nu dau exemplu de pictură, şi care au făcut ca pînza să fie necesară, sînt supărătoare astăzi, pentru că sînt prea plate, prea artificiale. O greutate mare o face culoarea; din păcate, tot ce am învăţat, toate străduinţele picturii moderne nu servesc la nimic. Forma iese din lumină, culoare şi colocaţie, aşa cum a spus Cézanne; este o afirmaţie asupra ochiului, nu asupra picturii. Şi, cu curaj, prezentăm publicului alte colocări – spaţii mai aproape de real –, fotografie, mulaj, medii transparente şi altele, sînt la început groteşti, mai ales într-un mediu cu tradiţii bizantine, sau de artă populară.“ (declaraţie la Radio, 13 mai 1974)

● Ion BÎRLĂDEANU (n. 1946)

La 30 de ani bucerdam cavouri, cu ciocanul cu zimţi, cum este ciocanul pentru şniţele. În Cimitirul Pantelimon, pe urmă la Sfînta Vineri. Ciopleam litere în marmură ori puneam fotografii pe cruci. La 50 de lei o fotografie! Erau bani pe atunci. Era vremea în care Ceauşescu era ales pe viaţă, iar suta era sută. Aveam cam douăzeci de clienţi pe zi care îmi cereau să le pun fotografii pe cruce. Făceam bani. (…) Cînd mergeam cu tramvaiul spre casă scriam foiletoane, cam 17-20 de pagini pe zi. Unul dintre titluri este Moartea cascadorului. Făceam caricaturi la beţivi, colaje şi desene cu tot felul de scene cu indieni, cascadori, actori. Îmi făceam filmele mele. M-am simţit foarte liber în acea perioadă… Dar a trebuit să plătesc cu vîrf şi îndesat pentru libertatea asta. L-am tras în piept pe Ceauşescu şi el m-a tras în piept cu închisoarea, mi-a luat libertatea. Am fost trimis în ţinutul uitat de timp: închisoarea de la Iaşi de pe strada Dr. Vicol. A fost groaznic. (…) După ce am ieşit de la puşcărie mi-am continuat filmele mele, Ceauşescu a murit, iar eu trăiesc şi sînt artist internaţional.

● Mircea ROMAN (n. 1958)

„În 1988, lucrarea Autoportret la 30 de ani era gata. În după-amiaza zilei mele de naştere  urma să fac un chef cu prietenii la atelier. Lucrînd chiar în acea perioadă alături de Marcel Bunea  la nişte brăţări, am făcut şi o placă de alamă imprimată cu titlul sculpturii. După ce am montat-o, am  băgat în lucrare toate sticlele cu băutură pe care le aveam, iar la picioarele ei am pus un lighean cu gheaţă şi sticle cu bere, pentru că nu aveam frigider. După-masă au venit prietenii. Am băut şi am discutat. (…) Făcînd lucrări din asamblaje, din bucăţi de lemn, tot timpul, pînă să le închid, am fost surprins cît de frumos este interiorul lor. Aşa mi-a venit ideea  să realizez o lucrare la care să se vadă interiorul. Prima a fost Autoportret la 30 de ani, pe care am făcut-o  să se aplece în aşa fel încît să vezi chiar direct, să nu trebuiască să cauţi golul. Să fie în faţa ta. În Autoportret la 30 de ani am ajuns la un alt­fel de gol: golul din figura umană. Mi‑am dat seama de însemnătatea metaforică şi estetică a golului şi l-am folosit mai departe.“

(extras din Fragmente de conversaţie: Alexandru Davidian – Mircea Roman, 2014)

● Roman TOLICI (n. 1974)

30 de ani ai mei s-au întîmplat în 2004, în contextul apariției primelor galerii de artă în București, cînd pictura începea să-și recîștige drepturile. Intram în această vîrstă după o serie de experimente paralele în zona literară și comics, pe care le-am abandonat conștient în favoarea picturii. Cam pe atunci am înțeles că în principiu totul este posibil, chiar dacă pare imposibil. Pe atunci, după mai multe căutări, mi-am asumat abordarea figurativ-realistă a picturii și am început să mă sustrag tematic din zona mistică. Abia atunci paradisul copilăriei părea să se încheie cu adevărat. Lucrarea Dimineața 09, alături de alte lucrări din acea perioadă, este reprezentativă în acest sens. Lucrarea reprezintă un Adam și o Eva vomînd la rădăcina pomului uscat al paradisului, pe fundalul unui răsărit (sau apus) idilic, interpretat după o fotografie făcută cu ani în urmă din pragul casei în care m-am născut.

pagină realizată de Ana Maria SANDU

Foro: Daniel Oprea