Este artist vizual, coordonator al programelor de artă în spaţiul public şi asistent universitar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Dacă în ultimii patru ani, aţi trecut prin faţa Casei Presei Libere şi v-au atras atenţia „statuile“ cu mesaj actual, opere semnate de artişti români contemporani, instalate pe soclul rămas gol după ce Lenin a fost dat jos, această iniţiativă îi aparţine Ioanei Ciocan şi se intitulează „Proiect 1990“. Am vorbit despre trecut, prezent, despre felul în care ne putem împăca cu însemnele istoriei recente, fără să fie nevoie pentru asta să demolăm tot.

Cum aţi descrie Bucureştiul de azi, dacă ar fi să vorbiţi despre arta stradală/monumentală?

E greu. Bucureştiul a suferit mult, şi la acest capitol. Am demolat un muzeu, monumente istorice, biserici, case, conace, spitale şi, începînd cu 1948, am scăpat şi de statui: I.C. Brătianu din actuala Piaţă a Universităţii, Eugeniu Carada, care se afla lîngă Banca Naţională, Pache Protopopescu din actualul Parc Izvorul Rece, Lascăr Catargiu din Piaţa Romană… Ecvestra regelui Carol I. Actuala situaţie este comparabilă cu perioada anilor ’50. Nu ştiu ce e mai rău: să se demoleze – deci, o lipsă – sau să se adauge lucruri absolut hidoase – deci, un inutil în plus. La inaugurarea Monumentului Brătianu din Bucureşti, din 1903, au fost prezenţi mii de oameni. O mulţime care aclamă, într-o adevărată zi de sărbătoare, găsim şi la inaugurarea statuii lui Eugeniu Carada din Bucureşti, în 1924. La inaugurarea statuii lui Enescu din 2013, nu am găsit prea mulţi participanţi. Şi evenimentul nu a fost lipsit de indicii pentru o participare numeroasă: strada amplasării era Enescu, timpul era Festivalul Enescu, se inaugura statuia lui Enescu. În prezent, statuile nu mai au legătură cu viziuni artistice şi nici măcar estetism nu găsim, avînd în vedere că aproape toate sînt executate într-o singură şi mult prea cunoscută fabrică de sculptură.

Statuile par nişte elemente moarte şi îmbălsămate, ne obişnuim cu ele sau, pur şi simplu, nu le mai vedem. Dar, cîteodată, cum a fost cazul statuii de bronz de pe scările Muzeului de Istorie (Traian cu lupoaica în braţe), devin personaje principale în dezbateri cu mize estetice şi nu numai. Aşadar, avînd în vedere proiectele dumneavoastră şi intervenţia în spaţiul public, cît de mari sînt sensibilităţile locuitorilor oraşului?

Lui Traian de Vasile Gorduz îi reproşez o amplasare extrem de nefericită. Treptele muzeului oferă o privire direct spre zona inghinală a lui Traian, nu spre ochii lui. Faptul că bucureştenii au interacţionat cu lucrarea este extrem de pozitiv. Alte exemple de interactivitate cu statui care merită menţionate sînt împachetarea lui Adrian Păunescu – Parcul Icoanei – în hîrtie igienică. Sau balega de sub Mihai Viteazu, din Piaţa Universităţii. Revenind la Traianul lui Gorduz, lucrarea în sine nu-mi displace, păcat însă că a fost amplasată total necorespunzător. Dacă tot am pomenit amplasamentul, vreau să menţionez Omagiu geometriei, din pasajul Universităţii, care se pierde printre tarabe, ecrane şi reclame tridimensionale. Mi-aş dori un public mai vehement, un public care să observe şi să reacţioneze cînd Carageliana e mai mare decît Teatrul Naţional sau cînd Cuza are ancărul pe mînă.

Aş vrea să vorbim acum despre „Proiect 1990“ (Piaţa Presei Libere, Bucureşti), „SPAM“ (Parcul Carol I, Bucureşti) şi „Sculptură en plein air-ul Aiurart“. Toate au legătură cu spaţiul urban, cu luarea lui în posesie într-o formă vie şi ironică. Şi depind cumva de o bună comunicare cu autorităţile. V-a fost greu să-i convingeţi pe reprezentanţii Primăriei să vă ofere spaţiile de expunere?

„Proiect 1990“ a fost posibil datorită lui Tudor Toma, secretarul general al Primăriei. El este cel care a înţeles imediat că soclul din Piaţa Presei Libere stă gol, pînă la amplasarea Aripilor lui Buculei, şi că eu doresc să-l folosesc pentru programul meu de artă în spaţiu public, temporar. „SPAM“ a fost o adevărată surpriză, întrucît Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic din Bucureşti mi-a propus folosirea fostului soclu din Parcul Carol, rămas liber după reamplasarea statuii Dr. Constantin Istrati. Ei sînt şi cei care au botezat proiectul. Asta a însemnat că „Proiect 1990“ a fost suficient de puternic încît să producă şi urmări de recunoaştere „oficială“. „SPAM“, care, spre deosebire de „Proiect 1990“, s-a derulat sub formă de concurs, a avut şi un premiu de 1000 de euro, cîştigat de Ileana Oancea. Întregul concurs a fost susţinut de Graffiti Art Work, parte a BBDO Group România. Sper să existe şi o a doua ediţie.

„Proiect 1990“ s-a derulat pe o perioadă de mai bine de patru ani, a însemnat 19 lucrări semnate de artişti contemporani, care au poposit pe soclul rămas gol, din 1990, al statuii lui Lenin din faţa Casei Presei Libere. Cum a funcţionat acest demers şi ce a însemnat pentru artiştii invitaţi?

A început extrem de anevoios, umbra lui Lenin fiind încă prezentă şi după coliva pe care i-am făcut-o eu pe soclu, cu Ciocan vs Ulyanov. Din ianuarie 2010 pînă în mai 2010, nu a vrut nimeni să expună acolo. E ciudat, dacă mă gîndesc că acum, patru ani mai tîrziu, am o listă de aşteptare destul de mare. Îmi pare foarte rău că nu o să expună toţi cei care sînt în dosarul meu de propuneri acceptate pentru „Proiect 1990“. Pentru artişti a însemnat o prezenţă în spaţiul public bucureştean, care, altfel, este dominat de două-trei nume.

A fost un fir roşu care le-a legat?

Toate lucrările au vorbit, într-un mod sincer, despre ceea ce se întîmplă în societatea postdecembrie 1989. Artiştii au avut un discurs coerent şi au reacţionat la ceea ce se întîmplă acum. Nesimţindu-se constrînşi de comisii culturale formate din dinozauri, nu s-au gîndit să folosească în lucrările lor simboluri populiste, precum Caragiale, Eminescu sau actori celebri. Ei nu au dorit să strîngă voturi, ci au vrut să sculpteze!

Aţi avut recţiile la care v-aţi fi aşteptat?

În primul rînd, nu m-am aşteptat niciodată ca „Proiect 1990“ să fie atît de longeviv şi să aibă atîta susţinere. Nu am aşteptat reacţii, nu am avut un plan pe doi sau cinci ani, întrucît în fiecare zi mă gîndeam că o să primesc fatidicul telefon: „Aripile se instalează!“ Aşa că fiecare dintre aceste 19 lucrări a reprezentat o victorie mică pentru cei care vor să expună sculptură în spaţiul public, şi nu au alternative pentru a penetra sistemul.

Berlinul a reuşit (după căderea Zidului) să reconvertească însemnele unui trecut recent şi să le transforme în ceva cool şi la nivelul străzii. Noi încă ne ruşinăm de ele, sau nu ne pasă?

Nu doar Berlinul a reuşit asta. Şi Grutas Park din Lituania, deschis în 2001, sau Praga, prin Muzeul Comunismului, inaugurat în 2001, sau Muzeul Artei Socialiste, deschis la Sofia în 2011. Exemple sînt nenumărate. Nouă cred că ne pasă, dar cei care pot hotărî ca aceste lucruri să se întîmple o privesc ca pe o decizie politică. Probabil că este o decizie politică, dar ar fi una cool. Politicieni cool la noi? Hm, încă nu.

Ce urmează?

Este foarte greu să mă gîndesc la ce urmează. Despre „SPAM“, cu toate că a avut succes la prima ediţie, cu tema „Copy/Paste“, mi se reproşează permanent că nu are vizibilitatea lui „Proiect 1990“. Da, e adevărat, dar nici „Proiect 1990“ nu a avut vizibilitate decît după ce artiştii au avut încredere în el. Nu există pereţi buni de expus într-o galerie. Deocamdată, încă îmi iau la revedere de la „Proiect 1990“.

Muzeul Comunismului ce ar trebui să cuprindă? De unde aţi început acest proiect şi în ce fază sînteţi?

E mai mult un Muzeu al Epocii de Aur. Nu cred că România e diferită, oricît ne considerăm mai diferiţi decît alţii, şi, în concluzie, trebuie făcut şi cred că se va face. Prin amabilitatea Primăriei şi Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, sper să am un loc unde să îl mut pe Lenin şi pe Petru Groza, nu pentru o veşnică venerare, ci pentru o veşnică aducere aminte. Trecutul nu se bagă sub preş. Pînă acum, ne-am făcut că nu există şi am pretins că părinţii noştri nu s-au îndrăgostit în comunism şi că noi nu am jucat Flori, fete, filme şi băieţi. Varianta cea mai bună a acestui muzeu este un parteneriat public – privat. Totul a pornit de la salvarea lui Lenin şi a lui Groza de la Mogoşoaia, printr-un parteneriat pe care Fundaţia „Om bogat, om sărac“ îl are cu AMPT, care prevede exact acest lucru: identificarea şi recuperarea statuilor de tristă amintire.

Care e intervenţia în spaţiul public cea mai spectaculoasă/deşteaptă pe care aţi văzut-o în ultimul timp?

În 2013, în Parcarea Ciclop, prin artă, spaţiul a redevenit viu. La fel s-a întîmplat şi cu „Proiect 1990“, a reînviat o zonă părăsită. Dacă am fi demolat soclul odată cu Lenin, în martie 2014, „Proiect 1990“ nu ar fi existat. Trebuie să ne gîndim de două ori înainte să ne grăbim cu demolarea! 

a consemnat Ana Maria SANDU