„Să fie iubire reciprocă şi să nu aibă sfîrşit“

Conversaţia înregistrată pe 6 octombrie 2018 la Iaşi pentru emisiunea All You Can Read a fost, cel mai probabil, ultimul interviu al poetului Emil Brumaru (25 decembrie 1938 – 5 ianuarie 2019). Am transcris în cele ce urmează (adăugînd şi două răspunsuri la două anchete apărute în revista Dilemateca în anii 2007 şi 2010) ultima parte a dialogului nostru, cea în care i-am pus întrebările chestionarului All You Can Read. Conversaţia poate fi ascultată integral în arhiva emisiunii pe www.urbansunsets.com. (M. C.) 

Care a fost cartea copilăriei dvs.?

Nu e una singură, dar prima carte de care-mi aduc aminte, eram în clasa întîi, a fost Gulliver în Ţara Piticilor. O citeam dîndu-mă într-un scrînciob. Apoi am început să citesc mai mult, au urmat Robinson Crusoe, Aventurile lui Tom Sawyer – încă o am într-o ediţie foarte frumoasă. Îmi place şi acum dragostea dintre acei doi copii care nu ştiau ce-nseamnă dragostea… Tot atunci mi-a căzut în mînă o carte care nu era pentru vîrsta mea, Aventurile lui Arthur Gordon Pym de E.A. Poe, cu o călătorie în care se trage la sorţi cine să-l mănînce pe celălalt. M-a fascinat. Am citit-o de mai multe ori, eram în clasa a doua.

Ce carte v-a deschis ochii?

Istoria… lui Călinescu, compendiul, eram printr-a şasea şi o citeam cu o poftă teribilă. Nu ştiam eu cine era Heliade Rădulescu, dar Călinescu a scris în băşcălie, a făcut din toţi nişte personaje…

Ce carte clasică v-a rămas necitită?

Eu am citit foarte multă literatură română, pentru că mă interesa limbajul, intricarea cuvintelor, curgerea deplină a textului… Cînd l-am citit prima dată pe Eminescu mi-au dat lacrimile, acum îl citesc rece.

Atunci, dintre cărţile menţionate de Călinescu, ce n-aţi citit?

Am citit foarte atent. De exemplu, Povestea vorbei am citit-o cu o poftă… E, dac-aş scrie eu ca Anton Pann… Pe Blecher l-am citit la 16 ani, Întîmplări în irealitatea imediată m-a tulburat total. Aia şi cărţile lui Dostoievski. Citeam şi parcă intram în altă lume. Ce n-am citit? Dă-mi nişte exemple.

Teatrul antic, să zicem.

Asta da, teatru antic n-am citit. Citeam Shakespeare, dar nu teatrul antic. Acum mă duc acasă să citesc Euripide.

Ce carte citită recent aţi lua cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Mai bine m-ai întreba ce insulă mi-aş alege pentru o anumită carte. Eu sînt încojurat de cărţi şi în pat, seara dau cărţile la o parte ca să pot dormi. Mi-au căzut şi în cap, mi-e frică să nu-mi spargă ochelarii, un timp am avut şi o cicatrice pe frunte lăsată de o carte cartonată… Nu prea mai am loc în casă de cărţi. Mi-ar trebui vreo trei sute de ani să citesc ce-am adunat acolo. Dar mie-mi vine să citesc tot cărţile citite, ediţiile de altădată, unde am şi notiţe. Eu scriu pe cărţi, de pildă, în Shakespeare eu îi dau replici pe marginea cărţii, jos, sus, lateral… Am cărţi care nu pot fi împrumutate. La Cehov fac la fel, completez pe margine. Dar cel mai mult pe Shakespeare îmi vine să scriu. Mai ales femeilor le fac nişte replici foarte lungi sau le dau indicaţii regizorale: intră, ieşi, fă o reverenţă, cazi în genunchi… Cînd citeam, îmi ziceam „Ai putea scrie în timpul ăsta“, iar cînd scriam, îmi ziceam „Ai putea citi“; la un moment dat s-au combinat: citeam cărţi în timp ce şi scriam pe ele. Ce carte aş lua pe insulă? Aş lua un autor. Opera completă a lui Shakespeare. Plus că aş avea şi notiţele mele de pe margine.

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

În Idiotul. Am citit-o de vreo şase ori şi începeam să o recitesc în anotimpul în care începea povestea din carte. M-a fascinat. Acum mi se pare prea greu de ţinut în hăţuri Nastasia Filippovna, dar mai este şi Aglaia, acolo sînt multe femei frumoase… Eu i-am scris lui Raicu marea mea descoperire: Nastasia Filippovna este lesbiană. Ori de cîte ori apare în carte, lîngă dînsa este o femeie foarte frumoasă. Plus corespondenţa ei cu Aglaia. Bine, eu nu credeam că e lesbiană, dar voiam să-l şochez. Raicu, cînd mă duceam pe la dînsul cu vreo bombă din asta, se înroşea foarte tare şi tăcea. Era foarte pudic.

Or, dvs. puteţi pune într-un poem şi îngeri, şi buci…

Ca şi cum îngerii n-ar avea buci! Bine, asta trebuie să-l întrebăm pe Pleşu. Dar eu sînt sigur că, pe sub fulgii ăia, ceva-ceva ei au.

Cu ce scriitor din istoria literaturii v-ar plăcea să beţi vin cu macaroana?

Cu Petru Dumitriu, cel din Cronică de familie. Sau cu Cehov, dar nu cu cel din ultima perioadă, ci cu unul mai zdravăn. Cînd a murit, Cehov a cerut un pahar de şampanie.

Ce muzică aţi trimite într-o capsulă spaţială să întîlnească alte civilizaţii?

Mozart.

Dacă aţi avea puterea să rezolvaţi, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, pe care aţi rezolva-o?

Iubirea reciprocă. Să fie iubire reciprocă şi să nu aibă sfîrşit. Reciprocă şi nesfîrşită. Iubirea. Eu am fost de multe ori îndrăgostit, asta mi-a şi ţinut scrisul în viaţă. Iubirea reciprocă a unei femei cu un bărbat. O femeie, eventual chiar Eva. Paradiziacă, şăgalnică, cu un măr…

Fructul respectiv nu era chiar măr…

Nu, era gutuie.

Chiar aşa, dacă aţi trăi cu Eva în Grădina Paradisului, ce fruct v-ar plăcea să mîncaţi împreună cu ea?

Nu un fruct, ci un dovleac. Dovlecii îmi plac foarte mult, concentrează lumina, sînt noduli de lumină. Îmi place şi cuvîntul: dovleci.

Şi ca ultimă întrebare: dacă vi s-ar acorda favoarea de a vă putea întoarce pe Pămînt sub forma unui obiect, ce obiect v ar plăcea să fiţi?

Un dulap în care să se afle lenjeria mamei.

„E nasol să fii mort!“

Ce visaţi?

Prin clasa a doua sau a treia, tatăl meu fiind şef de haltă la Belceşti (judeţul Iaşi), dormeam într-o cameră enormă, la etajul haltei. Mama şi tata într-un pat. Eu, în altul. M-am trezit brusc (sau poate am visat că m-am trezit!), noaptea, şi am văzut, pe cearceaf, la marginea patului lor (locul mamei), un cuţit lung, cu lama strălucitoare. Nu mi-a fost deloc frică. M-am dus să-l iau. Mama dormea pe burtă, cu cearceaful boţit, ridicat mult peste şolduri, cu cuţitul deasupra feselor, vîrful îndreptat fiind spre capul ascuns în părul lung, castaniu. Cînd am vrut să-l prind, palma desfăcută a cuprins carnea ei albă, moale. Mama nu s-a trezit. Cuţitul dispăruse. Însă în noaptea următoare a reapărut, acum sigur în vis, cu o claritate fantastică, prelung, la fel de strălucitor, cu mînerul de lemn, cu vîrful în jos. Se legăna în vînt, pe un cîmp însorit, verde, proaspăt, sprijinit de un fir subţire de iarbă. Se legăna şi nu cădea. Cum de nu se rupea firul de iarbă? Nu l-am atins. Exista. Fusese şi pe trupul mamei, între fesele ei. Visul s-a repetat de nenumărate ori… Pînă la maturitate, cînd eram scriitor… Uneori se combina cu altul, adică începea altfel. Era mai întîi o senzaţie indescriptibilă de fericire… Apoi urma ceea ce am descris deja. (din Dilemateca, nr. 15, august 2007)

„Frica de moarte sau frica de a muri, ce preferaţi?“ (Julian Barnes)

Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea și așa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci și posibilitatea, ce m-a însoțit de cînd mă știu, de-a dilata nesățios clipele fericite, fracțiunile acelea de timp, trecînd fulgerător, ca un curent electric prin trupul frisonat de bucurie, în care abosorb cu toate simțurile realitatea pînă în cele mai mici amănunte, nebănuite (multe!) de alții. Am credința că mort nu aș percepe nici parfumul unei prune căzînd, crăpată de propria-i zeamă, fluierînd aerul găurit o secundă de ea, nici palpitul unui fluture părînd că se ia de-a moaca după ultimul vagon al trenului marfar trecut indolent peste barieră, nici zîmbetul strecurat spre colțul gurii de o elevă, cărăbănind în spate, ca pe-o mitralieră de teroristă minoră, un violoncel mascat în anvelopa portocalie, nici sunetul de-abia auzit al izbirii marginii paharului plin cu apă de dinții strălucitori ai cantonierei Sultănica, nici melodiile acute ale drujbei mînuite în spatele gării, lîngă stivele de butuci. N-aș mai despărți culorile de obiecte, jupuind-le cu tot cu amurg, ca pe o coajă sau o pieliță de fruct etc. E nasol să fii mort!

Prima lecție am primit-o într-o căruță care mă ducea din gara Bîrnova către sanatoriul TBC, la deal, pe la 19 ani, în mijlocul unei păduri înverzite, clocotind de triluriliruri de păsări necunoscute, picurînd razele ca pe-un ulei incandescent printre frunzele groase, cărnoase, senzuale de-atîtea pofte mustoase, doldora de viață. Nu voiam să mor, nu concepeam că pot muri! Ar fi fost o eroare profundă, nu atît a mea, cît a lui Dumnezeu! Fastul vegetal din jurul meu părea o gravă invitațe de-a lua bine aminte, de-a mă dezmetici, de-a nu ceda romantic unei descompuneri fascinante la gingia genunii căscate și-n afară, și-n mine, fragedă, în plămînul înciorchinat în alveole pure, rupte de-o cavernă proaspătă ca un sărut umed, periculos. Mult mai tîrziu, în vîrstă deja, la balamuc, după cîteva luni de depresie scîrboasă, mi-am vomitat definitiv plictiseala impardonabilă de-a muri. Țineți minte ce spunea Tolstoi? „În locul morții era lumină.“ Eu zic să-l credem pe cuvînt! Oricum dăm colțul. (din Dilemateca, nr. 48, mai 2010)

pagină realizată de Marius CHIVU

Foto: Horea Lapteș