Vă invităm marți, 9 martie, ora 19:30, la o întîlnire live, online, cu Andrei Cornea și Cristian Pătrășconiu despre volumul Excepția. O încercare de antropologie filozofică, recent apărut la Humanitas.

Evenimentul va fi difuzat live pe pagina de Facebook a Editurii Humanitas și pe #HumanitasYouTube aici. Înregistrarea audio va fi ulterior disponibilă pe #HumanitasSoundcloud aici

„Ne‑am ivit pe Pămînt, pare‑se, din întîmplare, printr‑un concurs cu totul improbabil de împrejurări; sîntem o micuță crevasă de antientropie, născută abia ieri, fără scop și rost și care urmează să fie deja colmatată mîine. Sîntem un dezastru ecologic, o mînă de scandalagii care‑și hărțuiesc generosul proprietar – Natura – și murdăresc zilnic imobilul pe care‑l ocupă forțat, unde nu sînt decît vremelnici chiriași și defel proprietari, așa cum ei se imaginează cu un neîngrădit orgoliu. Sîntem aberația ucigașă, eroarea impardonabilă a unui Demiurg ignorant, sursa iminentei «a șasea extincții», urîciunea Planetei. Pe de altă parte însă, prin exercitarea puterii noastre de cunoaștere – fiind noi «un punct în raport cu infinitul, un tot în raport cu neantul» (Pascal) –, și infinitul, și neantul își regăsesc centrul (Pico della Mirandola), măsura universală (Protagoras), deci întruparea regulii lor, oricît de minoritară cantitativ ar fi aceasta. Descărcăm în întreg scîrna, ce‑i drept, dar și slava noastră, fiindcă numai prin noi, minuscula lui parte, întregul, căpătînd conștiință de sine, se îmbrățișează pe sine cunoscîndu‑se și acționînd, descoperindu‑și deopotrivă și toată scîrna, și toată slava. Excepția care sîntem, într‑un sens, tot ea e și regula, într‑alt sens; trăim, fără îndoială, ca făpturi «de‑o zi» și ca «visul unei umbre», cum suna versul lui Pindar, dar, oricît de rar, iată‑ne uneori și în rolul torței care iluminează o clipă întregul și‑i furnizează etalonul măreției. Infime și sordide slugi «toată săptămîna» și, de fapt, aproape tot timpul minuscul ce‑l avem la dispoziție, devenim totuși în cîte‑o minunată și rară «ziuă a șaptea» boierii mari ai tuturor lumilor.“ (Andrei Cornea)

Andrei Cornea s-a născut în 1952. Licenţă în istoria şi teoria artei la Academia de Arte Frumoase (1976). Licenţă în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1980). Doctorat în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1994). Muzeograf la Muzeul Naţional de Artă (1976–1987). Cercetător la Institutul de Istorie a Artei (1987–1990), iar între 1990 şi 2006 la Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“. În prezent, profesor la Universitatea din Bucureşti.Scrieri: De la portulan la vederea turistică (Sport-Turism, 1977); Primitivii picturii româneşti moderne (Meridiane, 1980); Forme artistice şi mentalităţi culturale în epoca romano-bizantină (Meridiane, 1988); Scriere şi oralitate în cultura antică (Cartea Românească, 1988; reed. Humanitas, 2006); Penumbra (Cartea Românească, 1991; reed. Polirom, 1998); Platon: Filozofie şi cenzură (Humanitas, 1995); Maşina de fabricat fantasme (Clavis, 1995); Turnirul khazar (Nemira, 1997; reed. Polirom, 2003); Cuvintelnic fără frontiere (Polirom, 2002; Humanitas, 2013); De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş (Humanitas, 2004); Cînd Socrate nu are dreptate (Humanitas, 2005; trad. fr. Les Presses de l’Université Laval, Canada); Noul, o veche poveste (Humanitas, 2008); Poveşti impertinente şi apocrife (Humanitas, 2009); O istorie a nefiinţei în filozofia greacă (Humanitas, 2010); Realitatea şi umbra (Humanitas, 2013); Miracolul: Despre neverosimila făptură a libertăţii (Humanitas, 2014), Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia (roman, Humanitas, 2015), Lanțul de aur (Humanitas, 2017), Amintiri din epoca lui Bibi (Humanitas, 2019).Traduceri: Platon (Republica, Philebos, Theaitetos), Aristotel (Metafizica, Despre generare şi nimicire), Plotin (Opere I–III), Aristofan (Lysistrata, Viespile, Belşugul), Epicur.

     

Excepția. O încercare de antropologie filozofică (fragmente)

1. Este posibil a afla un temei absolut pentru sentimentul de rușine – rușinea că sîntem ceea ce sîntem, adică pur și simplu oameni, cu limitele, mizeriile, defectele noastre eterne și greu remediabile, dar și cu imensele noastre virtualități mereu pierdute, și totuși mereu posibile, așadar nu numai oameni determinați și legitimați socio-cultural într-un anume fel. Dar faptul presupune a nu ne mai raporta, ca excepții minoritare, la majorități „în regulă“ tot mai largi care să ne includă (căci, oricum, dincolo de totalitatea omenirii nu mai există astfel de majorități), ci, dimpotrivă, înseamnă să ne recunoaștem drept excepții majoritare față de minuscule minorități pe care, cantitativ, noi înșine și cei aidoma noastră le covîrșim masiv. În calitate de inși categoriali sau individuali, mărunți, mulți și comuni în același timp, ne vom raporta la o mînă de oameni singulari, fiecare însă în felul lui respirînd o măreție inegalabilă. [...]

Hegel spunea că „adevărul este întregul“ și definea întregul drept realizare deplină a esenței. Dar unde va fi mai pregnantă această realizare a esenței în cazul omului? Unde regăsim deci, preferabil, „întregul omenirii“? Însumînd miliardele de oameni existenți și dispăruți? Stabilind un fel de medie statistică a calităților și a defectelor lor? Vorbind despre toți amestecat, pentru a nu vorbi despre nici unul? Poate că da, pînă la un punct. Și totuși, pesemne că mai curînd, sau măcar deloc mai puțin, întrevedem întregul omenirii tocmai în acele singulare fulgerări ale măreției.

2. Așadar, nu întotdeauna și nu sub orice aspect masa uriașă a minereului steril excavat din mina omenescului trebuie să ne dea noțiunea normalului, ci ar putea s-o facă și puținul aur pe care-l descoperim săpînd ici-colo cu mari eforturi, răsplătite însă de valoarea inestimabilă a metalului prețios găsit. Libertatea e rară în raport cu opresiunea și servitutea, dar raritatea o face cu atît mai valoroasă. E improbabilă, dar asta o face cu atît mai dorită. E fragilă, dar fragilitatea ei ne îndeamnă cu atît mai mult să o protejăm. Năzuința spre libertate ne plasează într-o mare excepție majoritară, odată ce devenim conștienți de această năzuință: desigur, ne ducem viața aproape întotdeauna „în lanțuri“, vorba lui Rousseau, dar, odată ce descoperim faptul și natura înlănțuirii și învățăm cum să denumim și să deosebim feluritele tipuri de lanțuri, înțelegem ce nu e în ordine cu viața noastră și că, deoarece „ne-am născut liberi“ și asta-i regula noastră autentică, acum sîntem continuu în excepție în raport cu ea.

3. Spre a-și explica comportamentul impredictibil, operele și viața, misticii au evocat mereu iluminarea, artiștii și marii oameni de știință, inspirația, alții – îndrăgostiții de exemplu –, entuziasmul din anumite clipe faste, rarisime – toate aceste stări aparte neputînd fi nici prevestite (în afara poeziei, poate), nici repetate după voie, nici mai ales determinate în nici un fel. Aristotel vorbea despre fericirea nemăsurată care decurge din cunoașterea adevărului, fericire de care noi, oamenii, ne bucurăm în foarte puține momente ale vieții [...]. Cine a trăit astfel de ore binecuvîntate (și ce puțini mă tem că sînt aceștia!) n-ar dori oare din tot sufletul să le repete sau să le prelungească? Desigur. Dar, deoarece de cele mai multe ori nu-i cu putință, el se simte în restul orelor, zilelor și anilor cenușii și banali ca un „rege deposedat“ și o ființă în perpetuu exil, nădăjduind în secret sau pe față să revină cîndva pe tron și în patrie. Și, fiind astfel, pricepe că nu acele rare clipe și ore ale „sosirii acasă“ formează excepția din viața sa, ci, dimpotrivă, excepția, anormalul îl sînt reprezentate tocmai de lungile, numeroasele și mediocrele zile ale peregrinărilor din rest. Iar după ce pricepe asta, nu-i tentat să-și pună regula care să-i orienteze mereu rămășița timpului și a trudei acolo unde, în chip neașteptat și poate o singură oară în viață și pentru un scurt răstimp, a văzut, a înțeles și a fost fericit?

Cartea este disponibilă în librării, online și pe #Libhumanitas aici