● Pe marginea unei cărți a lui Mihai Ciucă (Pe urmele lui Robert M’Cheyne. Istoricul Misiunii Scoțiene pentru evreii din Iași, Editura Ratio & Revelatio, Oradea, 2020)

Acțiunea de convertire a evreilor din Principatele Române de către misiunile protestante apusene, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost pînă recent unul dintre subiectele insuficient tratate ale istoriografiei românești. Mai întîi Alexandru Lapedatu în două studii interbelice și, mai recent, Mihai-Răzvan Ungureanu au discutat impactul social și religios al acestor tentative de creștinare a evreilor autohtoni, dialogurile interreligioase dintre evrei, ortodocși și protestanți, complicatul joc politic și diplomatic dintre domnitorii regulamentari, agențiile consulare britanice, proto-instituțiile locale și diplomația transnațională și antiecumenică în spirit a Bisericii Ortodoxe majoritare. Toate aceste teme fundamentale pentru înțelegerea „îndelungatului veac al XIX-lea” (Ivan T. Berend) din perspectiva comparativă a studiilor religioase și a celor istorice au fost recapitulate, aprofundate și extinse în monografia de pionierat a cercetătorului brăilean Mihai Ciucă. Intitulată Pe urmele lui Robert M’Cheyne. Istoricul Misiunii Scoțiene pentru evreii din Iași (Editura Ratio & Revelatio, Oradea, 2020), cartea reprezintă o incursiune convingătoare și cu o pronunțată anvergură critică a inițiativelor de încreștinare a evreilor autohtoni din capitala Moldovei, în acord cu valorile occidentale ale „trezirilor” (awakenings) din Biserica Scoției de acum două veacuri.

Unul dintre atuurile cărții este acela de a-i oferi cititorului contextul teologic necesar care a determinat decizia Bisericii Scoției să trimită misionari în Orient pentru convertirea evreilor levantini și est-europeni. În cuvintele lui Mihai Ciucă, „Lucrarea de față nu își propune a descifra mecanismele convertirii evreilor din Iașiul secolului al XIX-lea. Mai degrabă dorește a creiona apariția acelui ethos misionar protestant care și-a propus ca scop încreștinarea evreilor” (p. 21). În acest context, nu este de mirare că, pentru autorul acestei monografii, „convertirea este un proces survenit în urma unui proces evanghelistic și intențional, care își propune, pe baza unei motivații teologice puternice, să creeze un cadru de încredere și de acceptare, în care mesajul Evangheliei să fie prezentat în mod pozitiv, nu doar prin proclamare, ci și prin întrupare, pentru a favoriza acea întîlnire și interacțiune de care vorbește [Lewis Ray] Rambo, care să deschidă drumul spre dedicare și spre asumarea consecințelor, sau a „crucii’, cum spun creștinii” (p. 22).

Cu alte cuvinte, intenția cercetătorului brăilean este mai puțin aceea de a contabiliza rezultatele palpabile la nivel statistic ale acestor întreprinderi misionare, cît mai ales de a reliefa cadrele teologice și sociale în care acestea au apărut și s-au manifestat în Biserica Scoției, translatarea acestui impuls de misionarizare printre evreii din Principate, dar și impactul acestor inițiative misionare atît în Biserica Scoției, cît și în comunitățile evreiești din Iași și București. De asemenea, Mihai Ciucă descrie modul în care strategia misionară scoțiană pentru încreștinarea evreilor la Iași a reverberat în teritoriile învecinate în contexte nefavorabile (în Bucovina și Galiția, imperiale, de exemplu), dar și în Țara Românească.

În ansamblul cărții, demersul narativ al lui Mihai Ciucă este structurat pe mai multe paliere. În primă instanță, cititorul este introdus în cadrul general al ideii de convertire a evreilor la creștinism și în particularitățile comunității evreiești din Iași. Totodată, este descris status-ul social al acestui grup etnic în ansamblul societății moldovenești la sfîrșitul epocii fanariote și începutul celei regulamentare (pp. 15-38). În Moldova secolului al XIX-lea, comunitatea evreiască era alcătuită din trei categorii de evrei: cei stabiliți de mai multe generații în Moldova (breasla jidovească), cei care primiseră dreptul de a se stabili în Moldova prin decret domnesc, cu condiția de a plăti impozite (hrisoveliții), și cei care, deși în posesia unui pașaport străin, preferau să trăiască și să își desfășoare activitatea în Moldova sub ocrotirea consulilor Marilor Puteri (sudiții/nația jidovească). Aceste diferențe contrazic percepția comună la nivel istoriografic că evreii reprezentau un grup monolit, cu aceleași idealuri și fidelități (p. 25).

Un alt aspect reliefat de către Mihai Ciucă este acela al diversității religioase a evreilor și a raportării acestor grupuri la propriul tradiționalism religios sau la modernitate. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Moldova și Iașiul în particular devin locul de manifestare a hasidismului care grupa anumite comunități în jurul unui bărbat sfînt (țadiq), slăbind astfel autoritatea rabinilor asupra comunităților locale (p. 30). Tot în această perioadă ia avînt mișcarea de emancipare națională și culturală a evreilor europeni denumită Haskala, echivalentul evreiesc al Iluminismului european. Adepții ieșeni ai acestei mișcări, frații Finkelstein, doreau integrarea socio-culturală a evreilor, prin abandonarea portului tradițional, a cutumelor religioase și printr-o secularizare a spiritului evreiesc (p. 30). În această lume diversă, în care tensiunea dintre tradiție și modernitate coexistă cu un antisemitism latent (din care nu lipsesc acuzațiile de omor ritual), vor dori viitorii misionari scoțieni să semene germenii evanghelizării.

Trasarea cadrelor istorice și identificarea principalelor probleme cu care se vor confrunta viitorii apostoli scoțieni este urmată de o secțiune vastă dedicată atît genezei Comitetului de Misiune pentru Evrei al Bisericii Scoției, cît și călătoriei de prospecțiune misionară întreprinse de Andrew Alexander Bonar (1810-1892) și Robert Murray M’Cheyne (1813-1843) în Levant și Țările Române pentru a constata la fața locului utilitatea convertirii evreilor ca o exigență a misiunii evanghelice scoțiene pentru viitor.

Unul dintre punctele de rezistență ale demersului livresc prezentat aici îl constituie reliefarea contextului teologic și eclezial din Biserica Scoției care a dus la nașterea interesului pentru evrei și convertirea acestora. Așa cum arată Mihai Ciucă, în tradiția seculară a Bisericilor apusene de factură protestantă și evanghelică misionarismul printre evrei a fost o consecință directă a studiului sistematic al Scripturilor și a tradițiilor culturale și religioase ebraice, dar și a impactului cultural al Iluminismului care a anulat granițele și prejudecățile dintre creștini și evrei (pp. 50-62). Între protestanții englezi și cei scoțieni, mai cu seamă de orientare evanghelică, misiunea în rîndul evreilor a devenit principala preocupare și temă de discuție a epocii (p. 81). Formarea la 26 mai 1838 a „Comitetului de Misiune pentru evrei” în cadrul Bisericii Scoției și a unei ample opere de subscripție publică pentru colectarea de fonduri în vederea punerii în mișcare a misiunii, dar și o serie de conferințe publice și rugăciuni pentru evrei au dus în 1839 la decizia Comitetului de a trimite o serie de misionari pentru a culege informații despre utilitatea unui asemenea demers în Egipt, Palestina, Constantinopol și Țările Române. Deși inițial au fost trimiși patru misionari, echipa s-a rupt la Beirut, unde doi dintre ei, și anume Andrew Alexander Bonar și Robert Murray M’Cheyne, și-au continuat călătoria ajungînd la Galați pe 29 august 1839 (p. 104).

Următoarea secțiune a cărții, dedicată prezenței misionarilor în Țările Române (pp. 105-182), poate fi citită ca un vademecum misionar, ca o anchetă antropologică din perspectivă apuseană sau ca o incursiune în moravurile, cutumele și istoria celor două teritorii aflate sub suzeranitate otomană în zorii modernității. În ceea ce privește comunitățile evreiești, misionarii observă că în Valahia autoritățile se purtau mult mai bine cu evreii decît în Moldova (p. 130), că orice încercare de convertire a autohtonilor ortodocși va fi fatală oricărui demers misionar, trimișii Bisericii Scoției fiind sfătuiți să se concentreze asupra evreilor (p. 134) și că, mai ales în Moldova, aveau să se confrunte atît cu discriminarea evreilor de către populația locală, cît și cu opoziția și perfidia autorităților. Sînt vizați atît principele Mihail Sturza (domn între 1834-1849), cît și Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (mitropolit între 1803-1842 cu anumite întreruperi), considerați inconsecvenți sau chiar ostili față de acțiunea misionarilor scoțieni.

Raportul întocmit la 22 mai 1840 de cei doi misionari reflectă toate aceste obstacole întîlnite în cadrul expediției de prospecțiune misionară. Cîmpul misionar era sensibil mai mare la Iași (20.000 de evrei) decît la București (3.000 de evrei), însă mult mai numeroasă era comunitatea evreiască din Pesta. În favoarea stabilirii misiunilor în București cîntărea greu prezența consulatelor britanice, care ar fi putut acorda asistență diplomatică în medierea relațiilor cu autoritățile din Principate, de vreme ce consulii nu păreau să dezaprobe intențiile misionarilor. În plus, Biblia circula liber în Valahia, iar autoritățile politice din Moldova nu se opuneau tipăririi și răspîndirii Bibliei în limba țării. De asemenea, misionarii luau în calcul și impactul pe care potențialii convertiți, mai ales din Iași, l-ar fi putut avea în cadrul unor comunități evreiești din Bucovina și Galiția austriacă, unde propaganda protestantă/evanghelică era interzisă (p. 189). În defavoarea stabilirii unei misiuni printre evrei în Moldova pledau dezacordul autorităților pentru tipărirea unei variante în limba română a Bibliei, dar și potențiala opoziție a clerului ortodox la răspîndirea propagandei protestante în limba română, ceea ce ar fi adus intervenția Rusiei și, implicit, închiderea misiunii.

Din perspectiva receptivității evreilor la mesajul evanghelic, misionarii identificau patru categorii de evrei. În situația cea mai nefericită se aflau evreii necredincioși (foarte răspîndiți în Apusul Europei) care se înstrăinaseră de principiile tradiționale ale iudaismului. Talmudiștii, o altă categorie, erau pretutindeni în declin. În a treia categorie intrau cei care păstrau fidel religia și ritualurile strămoșilor, iar ultima categorie era formată din cei care priveau Scriptura ca autoritate supremă, dar care începuseră să fie afectați de „idolatria” cultelor istorice (p. 192).

Înființarea propriu-zisă a misiunii scoțiene printre evreii din Iași, descrierea organizației, precum și posterioritatea ei sînt descrise în următoarea secțiune majoră a cărții (pp. 193-291). Pe baza informațiilor din raportul făcut de Bonar și M’Cheyne, s-a decis formarea unei misiuni permanente printre evrei la Iași. Organizația aprecia că evreii ieșeni erau mai simpli și mai accesibili mesajului Evangheliei, iar opoziția autorităților avea să fie minimă.

Primii misionari, Daniel Edward și asistentul său, Hermann Philipp, un evreu convertit, au ajuns în capitala moldavă pe 16 iunie 1841 (p. 198). Dificultățile nu au întîrziat să apară. Rebbe Aaron Moses Ben Jacob Taubes (1787-1854), unul dintre rabinii locali, și-a manifestat viguros opoziția. Precaritatea mijloacelor de comunicație, statutul cvasinecunoscut al Bisericii Scoției, care nu le oferea eventualilor convertiți nici un avantaj material sau social, ostilitatea clerului ortodox, precum și asprimea climei (pp. 202-203) au diminuat semnificativ impactul misiunii. Inițiativa scoțienilor de a fonda o școală gratuită pentru evrei a fost primită cu scepticism de autorități, care și-au dat acordul abia la doi ani de la înaintarea primei cereri oficiale. Nici pe tărîm educațional misiunea nu a avut rezultatele scontate, întrucît Șef-Rabinul Taubes le-a cerut evreilor să-și retragă copiii de la școală sau să suporte sentința excomunicării din comunitate. Rămași fără școlari, scoțienii s-au văzut nevoiți să închidă porțile tinerei instituții. La 15 aprilie 1844, misionarii botează un prim convertit, Benjamin Weiss, un tînăr evreu originar din Galiția. Cîteva luni mai tîrziu, Edward botează alte cinci persoane (p. 209). Într-un raport prezentat Bisericii Libere a Scoției la 28 mai 1845, Edward menționa cele cinci botezuri plus cel al unui prozelit catehizat de ei, dar botezat la Paris. Notabilă rămîne și difuzarea de numeroase Biblii prin comunitatea evreiască locală (p. 215).

Un reper cronologic important îl constituie sosirea la Iași a unui nou misionar în persoana lui Alfred Edersheim (1825-1889), un evreu vienez convertit. Cu ajutorul lui, Edward a continuat misiunea printre evreii din localitate, reușind să convertească încă zece evrei în 1846. Alți trei neofiți s-au datorat activității lui Bejamin Weiss, care misionariza Galiția (p. 224). Pentru a maximiza impactul misiunii ieșene, la inițiativa lui Edersheim s-a decis inaugurarea unui dispensar pentru evreii bolnavi, condus de medicul John Mason din Dumfries (p. 225). În urma conversațiilor cu Mason, un tînăr de 16 ani, pe nume Haim Haimovici, a devenit interesat de citirea Bibliei și a ajuns la convingerea că Iisus este Mesia (p. 241).

Anul 1847 este considerat de Mihai Ciucă punctul de expansiune maximă a misiunii. Pe lîngă numeroase contacte făcute printre evreii emigrați din Rusia și printre familiile de negustori evrei locali, se remarcă și apropierea de cîteva figuri importante ale marii aristocrații locale ca Anica Lățescu-Palladi (1815-1875), înrudită cu Mitropolitul Veniamin Costachi și cu familia Balș, din care se trăgea. De asemenea, Misiunea devine locul unei mari efervescențe religioase, numeroși evrei locali trecîndu-i pragul pentru a se ruga împreună cu misionarii, pentru a le asculta predicile, pentru a căuta refugiu și sprijin sau pentru a se converti, cum este cazul evreului austriac Naftali Horowitz (p. 265) sau al lui Rabbi Nahum Meir Biermann, cu cele trei fiice ale sale (p. 273).

Anul 1848 a adus nu doar epidemie de holeră, ci și tulburări sociale, pe fondul revoluției nereușite din Moldova. John Mason, Alfred Edersheim și Hermann Philipp au părăsit Iașiul, lăsîndu-l pe Edward singur în cîmpul misionar. Opoziția clerului ortodox autohton, prejudecățile colonial-antisemite ale unora dintre misionari (p. 288), precum și apariția trupelor rusești chemate de domnitorul Mihail Sturza pentru a reinstaura ordinea l-au determinat pe Daniel Edward să solicite Bisericii Scoțiene mutarea misiunii ieșene la Lemberg, în Galiția. Pe 12 octombrie, familia Edward va părăsi Iașiul, lăsînd în urmă 29 de convertiți, rodul a șapte ani și jumătate de muncă misionară în ogorul ieșean.

Ultima secțiune a cărții vorbește despre alte inițiative misionare sau despre soarta convertiților Misiunii Bisericii Scoțiene printre evrei după plecarea lui Edward. (pp. 292-353) Eforturile ieșene lui Alexander Isaac Behrens (1820-1882) din 1851, respectiv ale lui William Mayer și Emmanuel Moritz Schlochow (1826-1876) după 1853 sau cele ale lui Vitlimescu de a converti evrei, de a deschide școli pentru educarea copiilor sau de a tipări cărți de propagandă misionară au avut rezultate modeste în comparație cu cele ale Misiunii conduse de Edward.

Analiza autorului prezintă o vulnerabilitate vizibilă în aparatul critic, anume absența surselor primare de arhivă, cele mai multe documentele citate fiind preluate, cu menționarea sursei, din monografia lui Mihai-Răzvan Ungureanu. Nu este însă limpede la ce informații avem acces: la lectura/interpretarea lui Mihai-Răzvan Ungureanu sau la documentul în sine? Aplecarea asupra documentelor arhivistice și includerea acestora printre sursele principale ar fi îmbogățit substanțial analiza și rezultatele cercetării istoricului brăilean.

O altă sugestie, pentru o ediție ulterioară sau o continuare a acestui proiect ar fi o extindere a unghiului de analiză. S-ar putea face o comparație între misiunea ieșeană și cea din București, iar acestea, la rîndul lor, ar putea fi evaluate prin raportare la activitatea misionarilor scoțieni din Pesta și Lemberg. Astfel s-ar obține o imagine de ansamblu asupra impactului Misiunii la nivel est-european și transconfesional pe o perioadă de timp dată. Cum au evoluat strategiile misionare și cum s-au adaptat acestea la diferite contexte etnice, sociale și religioase, atunci cînd pastorii trimiși să evanghelizeze comunitățile evreiești au încercat să reconcilieze exigențele modernității și cele ale spațiului răsăritean, profund tradițional? Bazată pe un arsenal de surse secundare redutabil, dar și pe o analiză elegantă a acestora, cartea lui Mihai Ciucă zugrăvește o secvență a istoriei multiconfesionale și plurietnice a Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea. Surprinde în mod plăcut și capacitatea autorului de a rămîne obiectiv, de a reliefa nu doar puseurile și clișeele colonial-antisemite ale misionarilor, ci și opoziția locală din partea administrației, Bisericii Ortodoxe și a comunității evreiești față de opera de evanghelizare a evreilor de către misionarii scoțieni. Această carte de pionierat va fi un instrument prețios pentru cei interesați deopotrivă de istoria României în secolul al XIX-lea și de interacțiunea diferitelor grupuri religioase din Principate.

Ionuț Biliuță, doctor în istorie, este cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Tg. Mureș.