Etgar Keret: „Cafea și țigări”

Pe vremea cînd eu aveam șase ani, tatăl meu lucra la un bar, lîngă o piscină, nu departe de plaja din Tel Aviv. În fiecare zi, la ora cinci și jumătate dimineața, pleca de acasă spre piscină, înota doi kilometri, își făcea duș în vestiarul rezervat exclusiv personalului, după care începea munca. Nu se întorcea acasă înainte de ora nouă seara. Paisprezece ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, descărcînd cutii cu băuturi răcoritoare, presînd sandviciuri în toaster, turnînd cafea în pahare strălucitoare în barul de lîngă piscină, în apropiere de plaja Gordon.

Ani mai tîrziu, Tata spunea că acelea au fost cele mai bune zile ale vieții lui, amintindu-și cu drag cum aerul sărat care plutea dinspre mare se amesteca în plămînii lui cu mirosul cafelei și al țigărilor de import pe care le vindea la bar. Cafeaua, țigările și marea au fost întotdeauna cele trei lucruri preferate ale Tatei.

Pentru mine însă, zilele acelea nu au fost la fel de fericite. Cînd Tata se întorcea de la serviciu, eu eram deja în pat și, cu excepția zilelor de sîmbătă, cînd mergeam cu mama la piscină, să-i facem o vizită, nu-l vedeam niciodată. Nu că aș fi fost amărît din pricina asta. Copiii de șase ani nu-și prea pot imagina o lume diferită, una în care tații lor să aibă mai mult timp pentru ei; copiii de șase ani acceptă realitatea așa cum este. Cu toate acestea, îmi era foarte dor de el. Observînd lucrul acesta, mama mi-a sugerat să merg în fiecare dimineață cu el la piscină, să facem o baie împreună, iar apoi să iau un taxi și să plec de acolo direct la școală.

În afară de palma rece pe care o primeam zi de zi, sărind în apa înghețată, nu-mi aduc aminte nimic din timpul dimineților acelora pe care le petreceam înotînd, în schimb amintirea drumului parcurs în mașină, cu Tata, mi-a rămas în minte cu o limpezime de cristal. Afară e încă întuneric cînd ne așezăm amîndoi în Peugeot-ul 504 argintiu, cu ferestrele coborîte, Tata fumînd Kent 100 și descriindu-mi universurile paralele care există chiar în momentul ăsta în alte dimensiuni, universuri în care toate sînt întocmai cu cele din universul nostru – aceeași șosea, același semafor, aceeași țigară din colțul gurii Tatălui meu – toate, cu o singură minusculă excepție. Iar Tata schimba în fiecare dimineață această excepție, modificînd singurul detaliu din universul paralel care era diferit de al nostru: Iată-ne, într-un univers paralel, așteptînd la exact aceeași intersecție ca semaforul să-și schimbe culoarea, doar că în acest univers, în loc să conducem un Peugeot argintiu, călărim un dragon. Și încă unul, în care sub pantalonii mei decolorați se ascund branhii, care îmi vor permite în curînd să respir sub apă, asemenea unui pește.

Cînd aveam nouă ani, Tata a primit o slujbă nouă. Nu mai trebuia să se trezească atît de devreme dimineața, iar seara luam cina cu toții, împreună, și ne uitam la buletinul de știri. Împlinisem deja douăzeci și doi de ani cînd m-am mutat din casa părinților mei, dar aveam totuși grijă să-i vizitez de cel puțin două ori pe săptămînă, iar sîmbăta mergeam cu Tata să înotăm în piscina la care lucrase pe vremuri. Cînd am împlinit patruzeci și trei de ani, Tata a fost diagnosticat cu cancer. Cancer lingual, consecința celor cincizeci de ani de fumat. În clipa în care a fost descoperită, boala era deja într-un stadiu avansat, iar în ciuda faptului că nu am vorbit deloc despre asta, era limpede pentru amîndoi că urma să moară în curînd.

Lunea îl duceam la terapie, iar în timp ce stăteam în sală, așteptîndu-ne rîndul la medicul cu accent britanic, Tata încă vorbea uneori despre universurile paralele, unde totul era exact la fel ca la noi, exceptînd o singură mică diferență. Să spunem, de pildă, că acolo cîinii vorbesc. Sau că oamenii pot citi gîndurile. Sau că cerul e purpuriu, de culoarea sfeclei, iar cînd norii albi ca laptele trec pe deasupra lui, par îndeajuns de gustoși încît să-ți vină să-i mănînci.

La sfîrșitul fiecărei ședințe, medicul îmi arăta cum să-l țin pe Tata de braț atunci cînd pășeam împreună și ce să fac în cazul în care și-ar fi pierdut echilibrul. În drum spre casă, în timp ce ne apropiam de intersecția străzilor Regele Solomon cu Arlozorov, Tata se oprea de fiecare dată.

—Simți mirosul ăsta? mă întreba el, arătînd spre noua cafenea de la colț. Numai după miros îți pot spune că e cea mai bună cafea din oraș.

În acest stadiu al bolii, cancerul de limbă era atît de avansat, încît Tata deja nu mai putea bea sau mînca nimic. Își primea toată hrana și lichidele printr-un tub de plastic transparent, direct în stomac.

Într-una dintre aceste zile de luni, după ședința de terapie, în timp ce treceam pe lîngă cafeneaua de la intersecția străzilor Regele Solomon și Arlozorov, Tata, în loc să se oprească pentru a lăuda locul, așa cum făcea de obicei, mi-a propus să intrăm și să bem o cafea.

— Tată, am zis eu după o clipă de ezitare, tu nu poți să bei nimic. Tumoarea îți blochează esofagul.

—Știu, mi-a spus el și m-a bătut pe umăr. Dar tu poți.

Ne-am așezat la o masă din colțul trotuarului. I-am cerut frumoasei chelnerițe o cafea cu lapte și un pahar cu apă, iar cînd ea l-a întrebat pe Tata ce i-ar plăcea să bea, el a comandat un espresso dublu. L-am privit – confuz –, iar el a zîmbit și a ridicat din umeri. Chelnerița a observat zîmbetul vinovat al Tatei și mi-a aruncat o privire întrebătoare. Neștiind ce să-i spun, am comandat un biscuit cu ovăz.

Pînă a sosit cafeaua, am rămas amîndoi tăcuți. Voiam să-l întreb pe tata de ce comandase cafeaua și dacă asta avea vreo legătură cu faptul că fata care lucra pe post de chelneriță era foarte drăguță, dar n-am mai zis nimic. Tata și-a scos pachetul de țigări din buzunarul cămășii și bricheta pe care o păstra în tocul ochelarilor și le-a pus pe amîndouă pe masă. A așteptat.

Cîteva minute mai tîrziu, chelnerița a revenit, aducîndu-ne comanda. A așezat totul pe masă: o cafea cu lapte, un pahar cu apă și un biscuit cu ovăz în fața mea, iar un espresso dublu în fața Tatei.

Aburi aromați se ridicau din cafeaua mea. Voiam s-o beau, dar să fac asta în fața Tatei ar fi părut nedrept, așa că am continuat să mă holbez la ea, cînd, cu coada ochiului, l-am văzut pe Tata înșfăcînd cu iuțeală ceașca de pe masă și bînd cafeaua dintr-o singură înghițitură.

Era imposibil. Știam că era imposibil. La urma urmei, fusesem în cabinet cînd medicul ne arătase mie și mamei radiografia tumorii plasate chiar deasupra esofagului, asemenea unei cupe de înghețată de vanilie pe un cornet. Tata, spusese ea atunci, nu va mai putea să bea niciodată. Și iată-ne acum pe amîndoi, într-o zi de vară plăcută, într-o cafenea de hipsteri, eu holbîndu-mă încă la cafeaua mea aburindă, iar el lîngă mine, zîmbind după ce făcuse praf un espresso dublu, și pentru o clipă m-am gîndit că poate eram într-un univers paralel, poate că îmi spusese îndeajuns de multe povești, încă de cînd eram mic, încît să facă o gaură în inima îndurerată a universului nostru, prin care fuseserăm absorbiți într-unul paralel, identic cu al nostru sub toate aspectele, cu excepția unuia singur – în acest univers Tata putea să bea și să mănînce oricît de mult ar fi vrut și nu urma să moară peste numai cîteva luni.

Cafeaua fierbinte s-a prelins în jos, pe traheea Tatei, pînă în plămîni. Cînd a ajuns acolo, Tata a început să se sufoce. S-a ridicat în mijlocul cafenelei și și-a apucat gîtul cu ambele mîini. Sunetele de sufocare umedă pe care le scotea erau îngrozitoare, horcăielile unui om ai cărui plămîni erau plini cu cafea fierbinte. Chelnerița îl privea îngrozită. Un bărbat cu ochelari de la masa vecină a sărit de la locul lui și l-a întrebat pe Tata dacă are nevoie de ajutor. Eu stăteam pur și simplu acolo, paralizat. Universul paralel pe care-l împărtășisem cu Tata pînă în urmă cu cîteva momente dispăruse, aruncîndu-mă înapoi într-un univers mult mai rău. Au mai urmat cîteva secunde de gîlgîieli, după care Tata s-a aplecat și a început să scuipe pe podeaua cafenelei, evacuînd tot espresso-ul italian care-i inundase plămînii. Cînd a terminat, s-a ridicat în scaun ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, la numai cîțiva centimetri de băltoaca de cafea și flegmă, și și-a aprins o țigară. Oamenii de la mesele din jur continuau să se holbeze la el, hipnotizați.

—Ce ți-am spus eu? m-a întrebat zîmbind și a expirat fumul pe nări. Cea mai bună cafea din oraș.  

(traducere de Ioana Petridean)

***

Etgar Keret s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestseller-uri, fiind traduse în 42 de limbi – Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller (Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sînt el, 2002), Și, deodată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) –, volumul de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018) și cărți pentru copii. A primit, în 2016, Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, în calitate de regizor, în 2007 a cîștigat împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Litere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Universității Tel Aviv.

Cel mai recent volum de povestiri al lui Etgar Keret, Zboară odată, a apărut la Tel Aviv în 2018 și este în curs de traducere la Editura Humanitas Fiction.

Volumele Șapte ani buni și Și, deodată, cineva bate la ușă sînt disponibile în format clasic și ebook pe site-ul Humanitas: https://humanitas.ro/autori/etgar-keret.

Fotografia autorului © Yanai Yechiel