„Dacă școală nu e, spirit critic nu e. Și dacă spirit critic nu e, cultură nu e“ – interviu cu Nicolae MANOLESCU

Domnule Nicolae Manolescu, am vrut neapărat să am un interviu cu dumneavostră pentru numărul pe care Dilema veche îl dedică spiritului critic, din două motive mai ales. Al doilea îl voi dezvălui la sfîrșit, dar primul este că ați publicat acum aproape 50 de ani o carte intitulată Contradicția lui Maiorescu…

Este teza mea de doctorat, respinsă la examen, în 1970. A fost singura teză de doctorat respinsă în acel an în Universitatea din București. Imediat după ce a fost respinsă ca teză de doctorat, am publicat o ca o carte și a avut succes, a luat Premiul Uniunii Scriitorilor, apărînd în două ediții. În 1974, la puțin timp după ce a devenit prorector al Universității, Al. Piru mi-a dat telefon și mi-a spus că vrea să-mi salveze doctoratul. Eu i-am spus că sînt de acord, dar că eu altă teză nu mai scriu, pentru că n-o fi ea cea mai bună teză din Universitate, dar cu siguranță nici cea mai proastă nu este. Și astfel, cu o teză care fusese deja publicată și premiată după ce fusese inițial respinsă, am luat doctoratul.

Spuneți în această carte că, pînă la Maiorescu, despre care toți știm că este întemeietorul culturii române moderne, s-a mai încercat de cîteva ori fondarea culturii noastre. Încercări ratate, însă. Evocați metafora din legenda Meșterului Manole, cînd meșterii, căutînd un loc să întemeieze mănăstirea, nu voiau loc gol, ci un „zid neisprăvit și părăsit“ pe care să ridice construcția. Vă referiți explicit la cronicari, la Cantemir, la linia Maior-Micu-Heliade – ei nu isprăvesc zidul, care rămîne în părăsire. Apoi vine Maiorescu și edifică. De ce lui Maiorescu i-a reușit și celor de dinaintea lui, nu?

Aș vrea să știu și eu răspunsul la această întrebare. Înainte de publicarea Contradicției…, am dat cartea în manuscris lui Paul Georgescu să o citească și el mi-a spus că i se pare cam ciudat motto-ul din Lovinescu pe care l-am pus la început. (Motto-ul este: „Soarta lui Maiorescu a fost și rămîne actuală și astăzi, adică după trei sferturi de veac și, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură, evoluțiile nu sînt nici perpetui, nici lineare; cînd crezi că ai pus mîna pe țărm, un val te smulge departe în larg; pînza țesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip și ciulinul crește pe marmura cetații ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îți umple ochii cerneala norilor învolburați. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel ca cel al lui Maiorescu: «birui-va gîndul», cum spunea înțelepciunea cronicarului și inscripția criticului deasupra ușei bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?“ – n.m.) Îl găsea suspect de pesimist, de aprehensiv, știindu-mă pe mine, dimpotrivă, un tip optimist. Acel motto se referă exact la aceste repetate începuturi din cultura noastră. „De ce l-ai ales?“, m-a întrebat Paul Georgescu. N-am putut să-i dau un răspuns, pentru că nici eu nu eram prea lămurit în legătură cu această chestiune a începuturilor. Altceva avusesem eu în minte: în cultura noastră, orice moment în care s-a produs o „descoperire a Occidentului“, cum spune G. Călinescu, a generat imediat reacția contrară, autohtonistă, de protecționism național. S-a întîmplat la început de secol XVIII, cînd îl avem pe Cantemir perfect occidentalizat, trăind la Petersburg și lucrînd cu Academia de la Berlin, dar și pe Ion Neculce, care făcea tot ce putea să revină în Moldova mai repede, la moșioara lui, care se găsea într-una dintre cele mai sărace zone, ca să scrie O samă de cuvinte. S-a întîmplat din nou imediat după Primul Război Mondial, cînd eram în hotare reîntregite, racordați la modernitatea europeană, cu un rege german și o elită perfect europenizată, dar nu am apucat să ne bucurăm mult de asta că, iată, au început, în 1923, mișcările antisemite de la Iași și am ajuns repede la legionarism. Așa s-a întîmplat și după 1989. Intrăm în Europa, sîntem democrați într-un spațiu lipsit de granițe și tot nu scăpăm de naționalism.

Mă întreb dacă nu o fi lucrarea continuă a unui spirit critic…

Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice. Lui Maiorescu i-a reușit, într-adevăr, căci el a fondat literatura română modernă. Sigur, a avut și noroc: să ai un cenaclu și o revistă în care publică Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, ba chiar și Macedonski la un moment dat, este o baftă istorică. Dar norocul acesta nu e suficient, e nevoie și de curaj. A fost un curaj din partea lui Maiorescu să spună, cînd Eminescu era mai degrabă criticat decît aplaudat, că poezia secolului XX va fi după chipul și asemănarea poeziei lui. Aș fi vrut și eu să spun că poezia secolului al XXII-lea se va face după chipul și asemănarea unui poet de-acum, dar nu-mi dă mîna, ca să zic așa, și mi se pare mai prudent să spun că nu există un asemenea poet. Dar discuția merită făcută nu doar cu privire la literatură, ci cu privire la întreaga realitate românească, inclusiv cu privire la politică. După 30 de ani de la căderea comunismului, tot nu reușim să refondăm spiritul critic în societate.

Dar dacă ne uităm la scena noastră publică vedem că toată lumea înjură, toată lumea se opune, toată lumea protestează, toată lumea cîrcotește…

Ce spuneți că vedem nu este spirit critic. Este un banal refuz, mai mult sau mai puțin radical. Spiritul critic înseamnă „ciurul“, sita, dis-cernămîntul, cernerea… În plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei autorități critice. Degeaba vin unii fără autoritate și spun ce-i bun și ce nu-i bun: de ce ar trebui să-i credem? Au dovedit în vreun fel că au capacitatea să stabilească ce e valoros și ce nu? La noi, toată lumea contestă cîte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită, omologată public pe baza unor realizări certe.

În contra cărei direcții de azi din cultura română v-ați așeza?

Contra naționalismului. Eu am de foarte mult timp o problemă cu naționalismul. Și vreau să precizez clar că sînt cu totul de acord cu vorba care spune că naționalismul înseamnă să-i urăști pe cei care nu aparțin nației tale, iar patriotismul înseamnă să-i iubești pe cei care sînt de-aceeași nație cu tine. Nu-i înțeleg pe naționaliști cînd afirmă că noi sîntem buricul lumii. Este atît de evident că nu sîntem, încît apare imediat indecența unei asemenea pretenții. Dacă eu aș susține că literatura noastră este cea mai grozavă dintre toate ar fi o dovadă că-mi iubesc țara? Nici vorbă. Sigur că literatura română a avut genii. Uite, eu spun că, între războaie, cea mai mare poezie europeană a existat în România. Cred asta. Dar nu în sens naționalist, ci în sens patriotic. Spun asta nu pentru că îi disprețuiesc pe ceilalți, dimpotrivă, am cel mai mare respect pentru poeții francezi, de pildă, dar o spun pentru că îi iubesc pe acești poeți formidabili: Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, Pillat… Recunosc, de pildă, că în acest moment literatura română nu are un mare roman. Dar mă uit în jur și întreb: Franța are? Nu. 80% din romanele de „rentrée littéraire“ sînt romane americane traduse. Americanii, în schimb, au acum o proză excepțională. Iată, recunosc această diferență de valoare între noi și alții în privința romanului, după ce am spus că, în poezia interbelică, am fost inegalabili…

Spiritul critic, însă, exersat așa, fără oprire, presupune un risc. Mă gîndesc că, poate, în cariera dumneavoastră de critic literar, ați scris la un moment dat despre o carte care v-a plăcut, ați validat-o și apoi, cînd ați recitit-o, nu v-a mai plăcut…

Mi s-a întîmplat, dar rar. De altfel, e absolut normal să existe asemenea reevaluări. Spiritul critic însuși trebuie supus criticii. În acest sens, da, spiritul critic e un pariu, presupune un risc, dar trebuie să înțelegem că altă cale mai bună nu există. Acest risc este firesc pentru că se schimbă epocile, standardele, ne schimbă noi înșine. Cazul meu: am început să scriu în 1962 cronică literară. Despre ce scriam? Despre Nicolae Țic, Nagy Istvan și alții ca ei. Aia era literatura. Acuma, după atîta timp, mă întorc și văd că, pînă au apărut Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, D.R. Popescu, Ivasiuc, n-am avut, de fapt, despre ce să scriu. Și nu aveam termen de comparație. Eram foarte tînăr și pînă cînd cei buni din generația mea nu s-au ridicat, ca să am un standard literar înalt, puteam greși fatal. Făcusem o școală proastă, o școală în care nu auzisem nimic despre Arghezi, Blaga, Papadat-Bengescu… Și, firește, nimic despre Maiorescu. Întîmplător, eu avusesem bibliotecă acasă și citisem, dar, repet, la școală nici măcar nu erau pomeniți acești autori.

Cum se explică rolul atît de important al criticilor literari în cultura noastră? Maiorescu, Lovinescu ne învățau nu doar literatură, ci și istorie, sociologie, civilizație… Nu cumva e un simptom de cultură mică, lipsită de creativitate?

Eu nu cred că avem o cultură mică. Știu cu ce argumente se susține teoria asta, dar eu am altă părere. Eu cred că avem o cultură scurtă. Sigur că, dacă ne comparăm cu alții, riscăm depresia. Cu ocazia unei burse pe care am avut-o în Japonia imediat după 1990, am cunoscut un profesor de literatură, autorul singurei istorii a literaturii japoneze inteligibilă de către un european, o carte în trei volume, a cărei traducere românească am și prefațat-o. Îmi amintesc că primul volum se intitula Istoria literaturii japoneze. Prima mie de ani. Sigur că, dacă te compari cu o literatură care are această dimensiune istorică, vei capitula imediat. Nu în durată stă farmecul literaturii române. Acuma scot a doua ediție a Istoriei critice a literaturii române, așa că revăd a nu știu cîta oară literatura noastră și, nu știu cum se face, dar mă îndrăgostesc din nou de literatura română. Și nu mă refer doar la secolele XIX sau XX, ci și la producțiile literare de dinainte. Să nu uităm limba literaturii noastre, fie ea limba prozei sau a poeziei: o limbă superbă, seducătoare. De pildă, o pagină din Slavici – despre care, culmea, T. Vianu spunea că n-are stil – îmi oferă un argument în plus că am dreptate să spun că literatura română trebuie mereu recitită, sau o pagină din Odobescu care conține o limbă de o frumusețe și o expresivitate extraordinară. Cu atît mai mult iubesc această limbă din paginile literaturii noastre, cu cît o aud schingiuită astăzi, în politică sau în presă.

Dar limba asta este creația scriitorilor, nu a criticilor…

Sigur că e creația scriitorilor, dar criticii sînt cei care i-au validat, promovat și, nu de puține ori, apărat. Scriitorii noștri mari au avut nevoie să fie apărați și criticii importanți, ca Maiorescu, de pildă, au făcut-o. Nivelul general, mediu, de cultură al lumii românești nu a fost niciodată foarte ridicat. Masele nu fac cultură. Elitele fac cultură și, eventual, această cultură se propagă mai mult sau mai puțin în mase. Dacă începem să credem că masele fac cultură, atunci nu de cultură vorbim, ci de divertisment.

Ideea de elită repugnă tuturor astăzi.

Multora, nu tuturor. Și nu de azi, de ieri. După 1990, România literară a organizat niște întîlniri periodice, una dintre ele a fost dedicată problemei elitelor. A venit atunci un grup de tineri – acuma nu mai sînt nici ei așa de tineri, că au trecut vreo douăzeci de ani de-atunci – care au pledat împotriva elitelor. Replica mea a fost: nu vreți să fiți o elită, foarte bine, e alegerea voastră, nu-i obligatoriu. În orice caz, argumentele lor antielitare nu m-au convins deloc. Pentru mine e clar: ceea ce fac masele nu e cultură, e divertisment; doar elitele sînt capabile să facă adevărată cultură. Și cea mai bună dovadă că există o mare diferență între masele care consumă divertisment și elita care face cultură se vede, cu tristețe o spun, în momentele dureroase trăite de breasla noastră. Între ultimele două Adunări Generale ale Uniunii Scriitorilor au murit 300 de scriitori. Mulți dintre ei au fost scriitori de valoare. Despre dispariția unora s-a scris cîte ceva în presa culturală, așa cum era normal. Dar în presa generalistă, la televiziuni, nimic! În schimb, dacă divorțează vedeta Popeasca de Popescu și se duce la mare cu Ionescu, se face o știre care înconjoară țara.

Mă întreb dacă nu cumva aceasta este tot lucrarea spiritului critic. Masele lucrează în spirit critic în raport cu elitele…

(Rîde) Da, un spirit critic pe invers. Redevenind serioși, mie acest fenomen mi se pare extrem de important pentru că, iată, se vede imediat prima lui consecință: acești autori despre care nu se discută în cercuri largi, ignorați de marea masă, ajung să fie ignorați și în școli. Foști studenți de-ai mei îmi spun că un autor clasic nu mai spune nimic copilului de azi pentru că lumea a evoluat și copiii de azi au alte preocupări decît copiii de ieri. „În Sadoveanu nu mai găsim nimic din problemele copiilor noștri!“ – mi se spune. Păi, în cazul ăsta, renunțăm la toată literatura, pentru că problemele celor de azi cu atît mai puțin se vor regăsi în Homer sau în Shakespeare…

Vreau să fac un pic pe avocatul părții celeilalte și să vă înfățișez argumentul lor. Ei spun așa: ca să înțelegi cu adevărat ce e cu anticii greci, cu Dante, cu Shakespeare, cu Eminescu e nevoie de un antrenament prealabil, de o pregătire anume. Păi, e mai eficient să-l pregătești pe elevul studios în ale literaturii începînd de la contemporanii lui, de la autorii care vorbesc ca el, care scriu despre lumea lui, despre reperele lui și astfel să-l îndrumi încet-încet spre trecut, spre marii autori a căror înțelegere necesită vocabular, informație culturală și istorică, experiență de viață. Cu alte cuvinte, nu-i mai bine să refaci parcursul culturii invers, pornind de la contemporanii mai lesne de înțeles și ajungînd la marii clasici, în loc să urmezi calea deja „clasicizată“ în care începi studiul cu vremuri complet străine ca să te apropii de zilele noastre și ajungînd, adesea, să nu mai ai timp să-i vorbești elevului și despre contemporaneitate, despre ce se scrie în lumea în care el trăiește?

De acord. Problema care se ridică imediat este, din păcate, aceea a profesorilor de literatură de astăzi. Cred că 80% din ei au făcut școala după 1989, au făcut adică o școală proastă. E un paradox, dar școala de dinainte era mai bună. Știu că nu-i comod de acceptat ce spun, ba chiar este, cumva, și contraintuitiv. În anii cumpliți 1950-1960, cînd programele erau absolut idioate, ceea ce a salvat școala au fost acei dascăli formați înainte, în vremuri normale, care cît de cît au putut transmite o tradiție intelectuală sănătoasă și solidă. În 1966 a venit o reformă a învățămîntului foarte bună. Atunci s-au reintrodus limbile străine din clasele mici, s-au creat licee de profil etc. În 1977 s-au introdus în manualele de literatură de liceu scriitori ca Ion Barbu și H. Papadat-Bengescu – știu bine pentru că am lucrat în acea comisie de programă pentru manuale de liceu. Apoi a început un declin lent al întregii societăți, pe măsură ce regimul devenea tot mai nedemocratic, și asta s-a resimțit în declinul învățămîntului. După 1990 a început însă prăpădul. Îmi amintesc că eram în Parlament cînd s-a votat prima lege post-decembristă a învățămîntului. Se spunea acolo că trebuie cultivată dragostea tinerilor pentru valorile naționale și așa mai departe. Am luat cuvîntul și am întrebat: cum să cultivi dragostea pentru niște valori pe care nu i le prezinți mai întîi elevului? Asta înseamnă spălare a creierului. Așa cum a făcut comunismul, care nu ne-a învățat, dar a pretins că ne educă. Învățămîntul nu poate exista fără să-l faci pe elev să învețe, fără să-l instruiești. Îmi amintesc că s-a ridicat un coleg senator care mi-a cerut să nu mai folosesc cuvîntul „instruire“ cînd vorbesc despre școli pentru că instrucție e la armată. Revin la problema profesorilor. Cînd s-au introdus manualele alternative am mers prin licee ca să le susțin. Și am întîlnit o abia camuflată iritare a profesorilor de literatură, mulți dintre ei fiind foști studenți de-ai mei, pe motiv că trebuie să recitească. Incredibil! Profesori de literatură care au o problemă să citească!

Se reproșează sistemului nostru de învățămînt, printre altele, că nu dezvoltă spiritul critic al elevilor.

Pe bună dreptate.

Dar acest spirit critic se învață sau există în noi și se educă?

Se educă, se cultivă. Într-un individ normal, el există în mod potențial. Dar dacă nu se educă, nu se instruiește, nu se cultivă, această potențialitate se atrofiază și poate chiar să dispară cu totul. Ori degenerează în agresivitate și arțag.

Și școala trebuie să educe acest spirit critic?

Da. Dacă școală nu e, spirit critic nu e. Și dacă spirit critic nu e, cultură nu e.

Imediat după 1990 ni s-a spus că există două feluri de critică: constructivă și distructivă.

Asta este de la Iliescu citire…

Și această distincție se practică și astăzi. Unora li se reproșează că prea critică și nu fac nimic, că practică un discurs distrugător, pîrjolitor, care nu edifică.

Problema este prost pusă și cine o pune așa nu știe despre ce vorbește. Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva la o parte, propunînd și practicînd niște criterii. Această selecție produce un canon, ceea ce înseamnă că nu se poate să termini școala fără să fi citit versuri ale lui Eminescu, Amintirile lui Creangă. În literatura română au existat mai multe canoane. Pașoptiștii nu prea au putut articula unul, pentru că nu prea aveau ce respinge, dar de la Maiorescu începînd avem canon. Apoi, Lovinescu a completat canonul cu perioada post-maioresciană, iar Călinescu a stabilizat acest canon care, după opinia mea, rămîne valabil și azi. Începînd însă cu generația 2000, nu numai că acest canon nu mai pare valabil, dar ideea însăși de canon nu mai funcționează. Pentru tinerii noștri contemporani nu există decît prezentul.

Dar această debarasare de trecut nu e o formă de spirit critic?

Nu, este o formă de lipsă de spirit critic. Nu poți abandona trecutul, pentru că face parte din tine. Trecutul nu este un segment ce poate fi detașat din corpul nostru cultural – este ca și cum ți-ai tăia mîinile sau picioarele. Trecutul este organic înglobat în prezent, or, tocmai acestei organicități i se opune generația 2000. Eu cred că tocmai această uitare voită a trecutului, care presupune abolirea oricărui canon, este una din cauzele invaziei actuale de analfabeți și ignoranți care ne conduc. Cum e posibil să ai un ministru al Educației care vorbește precum cei doi din urmă? Poate că ministrul Transporturilor nu trebuie să strălucească prin stil și limpezime în exprimare, dar prima cerință a fișei postului unui ministru al Educației este să vorbească limba română literară. Unul din cei doi se arată mîndru nevoie mare că vorbește limba din Bucovina. Celălalt se fălește cu dialectul lui maramureșean. Și problema nu e doar de vocabular, ci și de gramatică: dezacorduri și altele. Nu e permis așa ceva cînd e vorba despre ministrul Educației. Or, de unde să vină acest standard înalt de limbă dacă abandonăm canonul? Îmi aduc aminte de un ministru al Educației spunînd: „Manua-lele școlare este un capitol închis…“ Curată nebunie să ai un asemenea vorbitor de română într-o funcție cum este aceea de ministru al școlii!

„Contradicția lui Maiorescu“ constă, explicați dumneavoastră, în contradicția dintre un spirit religios, sacerdotal, specific fondatorului, și un spirit polemic, specific criticului. De ce vi se pare că e o contradicție aici? Nu poți fonda o cultură certîndu-te cu alții?

Ideea mea este că spiritul critic era chiar spiritul lui Maiorescu și că avem în cazul lui o contradicție aparentă între formă și fond. Caracterul sacerdotal de care vorbiți era forma de exprimare a lui Maiorescu. Fondul lui, însă, era critic, polemic. Maiorescu nu era un spirit religios în sensul clasic al cuvîntului – nu era nici ateu, este complicat să intrăm acum în fondul intim al credințelor lui și nici nu vreau să o fac. Ceea ce spun este că modul lui de exprimare era sacerdotal, în vreme ce spiritualitatea lui era foarte critică. Aici găsesc eu aparenta contradicție. De altfel, în asta a constat geniul lui: a știut că literatura română are nevoie de o fondare și că orice fondare presupune un act care este „religios“ cumva. Regulile fondatoare trebuie livrate sacerdotal, pentru că, altfel, oamenii le nesocotesc și ceea ce fondezi nu funcționează. Maiorescu a adoptat acest mod de a se exprima, ca și cum ar oficia un cult, ca să convingă. În plus, să nu uităm că Maiorescu era un spirit didactic. El a fost, după toate mărturiile, un dascăl excelent. Avea exercițiul persuasiunii, știa ce stil de exprimare trebuie adoptat pentru a convinge. Și, după cum vedem, a reușit.

Am văzut că revista România literară a pus toate aparițiile ei din 2017 sub semnul lui Maiorescu.

În penultimul număr al României literare a anului 2016, văzînd că în anul ce urma se împlinea veacul de la moartea lui Maiorescu, am scris că 2017 va fi anul Maiorescu al criticii literare. L-am proclamat eu așa, cu de la mine putere, să vedem ce-o ieși.

Și ce-a ieșit?

E absolut extraordinar ce a ieșit. În toate publicațiile literare au apărut studii sau eseuri despre Maiorescu, au fost date la iveală inedite, i s-au dedicat numere întregi de reviste, s-a instituit chiar un premiu destul de consistent „Titu Maiorescu“. În plus, au revenit în actualitate discuțiile despre spiritul critic. Acuma pot să spun că ideea mea ascunsă a fost aceea de a-i pune un pic la încercare pe tinerii critici care, influențați de Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu, par convinși că selecția nu mai e necesară, nici canonul, că trebuie să trăim hedonic prezentul literar, că doar asta contează. Am vrut să văd cum reacționează tinerii critici astfel formați față cu ideea maioresciană a spiritului critic. Și, ce credeți, nici un tînăr critic n-a scris despre Maiorescu. Pentru ei, Maiorescu nu mai e relevant. Quod erat demonstrandum!

Dar poate că nu e o opțiune subiectivă. Poate că Maiorescu nu mai e relevant obiectiv vorbind. Vă propun să reluăm puțin „luptele“ lui Maiorescu și să vedem dacă mai au ele vreo actualitate. De pildă, Maiorescu s-a luptat cu formele fără fond. Mai există azi, în România aflată la coada Europei, cu atît de multe eșecuri în privința modernizării, pericolul formelor fără fond?

Da, există. Acuma, e un lucru interesant în povestea asta a formelor fără fond, care i-a fost reproșată lui Maiorescu, inclusiv de Lovinescu, pe motiv că nu există formă fără fond, că e un nonsens. Maiorescu n-a cerut niciodată desființarea formelor împrumutate pentru că erau inadecvate fondului autohton. Nu există la el nici o frază de acest gen. Dar Maiorescu a mai spus ceva: nu e vorba să desființăm formele occidentale împrumutate rapid și, poate, superficial; e vorba să creăm acel conținut național care să le umple. Eu am subliniat în cursurile mele acest citat din Maiorescu. Marta Petreu susține că o făcea și ea la Cluj, eu nu știam. Fraza cu pricina o găsiți în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc.

Dar exact asta spune și Lovinescu criticîndu-l pe Maiorescu: să nu aruncăm peste bord formele occidentale pe motiv că n au fond, ci să lăsăm formele occidentale importate să-și creeze fondul românesc!

Exact. Nu-mi explic cum de Lovinescu a ignorat această frază fundamentală pentru înțelegerea tezei maioresciene a formelor fără fond. Asta este una din problemele noastre istorice: să creăm fondul autohton pentru formele/instituțiile occidentale pe care le preluăm. Sigur, este important și ce forme occidentale preluăm. Adesea preluăm formele eșuate ale Occidentului, dar asta e o altă căciulă.

Maiorescu lupta și cu beția de cuvinte. Eu văd că discursul public este îngrozitor de limitat lexical. Vocabularul utilizat de toți cei care se exprimă public este tot mai restrîns. Se urlă mult, dar în cuvinte tot mai puține. Cuvintele sînt ghioage folosite stîngaci – unde e beția de cuvinte, verbiajul ironizat genial de un Caragiale, de pildă?

Beția de cuvinte nu înseamnă o abundență indigestă de cuvinte, înseamnă folosirea unor cuvinte fără legătură între ele. Dacă nu se mai învață retorică în școală, nu se mai studiază logica, cum să-i faci pe tineri să „lege“ un silogism, să ajungă de la o premisă la o concluzie, să fie capabili de o demonstrație? Există o faimoasă interpretare a lui Călinescu la teatrul lui Ionesco: „Dacă îi spui cuiva te iubesc și îți răspunde șapte, universul începe să se destrame“. Revenind în actualitate, de cînd cu această guvernare, universul ni s-a făcut praf și pulbere. Uitați-vă cum răspund oamenii aceștia întrebărilor care li se pun! Tu întrebi ceva, el răspunde altceva. Această aiureală smintitoare este beția de cuvinte și, din păcate, fenomenul este poate mai acut astăzi decît în vremea lui Maiorescu.

Aș vrea să închei cu o întrebare mai personală, explicînd astfel și cel de-al doilea motiv pentru care am vrut neapărat să fac acest interviu. Lumea vă consideră maiorescian. Se spune că sînteți un critic literar, un intelectual care vine pe această filiație. Așa e?

Eu aș fi fericit să fie așa. Dar nu-mi cereți mie o părere în privința asta.

Reformulez: vă simțiți parte a unei direcții Maiorescu în cultura română?

Da. Cel puțin în ideea spiritului critic, da.

Dar ați mărturisit de prea multe ori fas-cinația pentru G. Călinescu…

Da, așa este. Cu precizarea că ceea ce am admirat mereu la Călinescu este libertatea lui extraordinară în exprimare. Eu m-am format nu atît în spiritul Istoriei literaturii… a lui, pe care am tot citit o de pe la 14 ani, cît în spiritul Cronicilor optimistului, în care Călinescu exprima niște lucruri extraordinare cu o libertate de idei și de vocabular seducătoare. Apoi, îmi amintesc cursurile lui absolut strălucitoare, în care își formula ideile memorabil, teatral și, adesea, periculos din punct de vedere politic.

Mi se pare interesant că încheiem interviul despre Maiorescu cu dumneavostră evocîndu-l amoros pe Călinescu…

Niciodată n-am înțeles de ce Călinescu nu-l suferea pe Maiorescu. Spunea că este „o mare minte mediocră“, iar eu zic: „Dă, Doamne, României măcar încă o inteligență la fel de mediocră!“ Înțeleg bine deosebirile dintre ei. La Călinescu, fantezia era pe primul loc. Maiorescu era mai riguros, aproape rigid, avea școală germană. Dar, vezi, Lovinescu, mult mai apropiat ca stil intelectual de Călinescu, a făcut efortul de a-l pricepe și de a-l readuce în actualitate pe Maiorescu. Călinescu nu l a făcut. Pe Lovinescu l-a speriat exaltarea irațională, puseul de fanatism din societate și a scris cele două monografii despre Maiorescu tocmai ca reacție la creșterea iraționalismului. A încercat să facă din aceste cărți un scut în apărarea rațiunii. Călinescu era, cum știm, și un histrionic, și un oportunist. El a tras cît a putut foloase din toate vremurile pe care le-a trăit. Lovinescu nu era, el, oportunist. Se potrivea mai bine cu Maiorescu.

Vă mulțumesc.

a consemnat Sever VOINESCU