Apocalipsa climatică e pe drum. Ca să fim pregătiÈ›i pentru ea, trebuie să recunoaÈ™tem că n-o putem împiedica.
„Există speranță nemărginită, dar nu pentru noi“, ne spune Kafka. Este o maximă mistică adecvată pentru un scriitor ale cărui personaje se străduiesc să atingă È›eluri aparent realizabile È™i care, în chip tragic sau amuzant, nu izbutesc niciodată să se apropie de ele. Însă eu am impresia că în lumea noastră din ce în ce mai sumbră opusul remarcii ironice a lui Kafka e la fel de adevărat: Nu există speranță decît pentru noi.
Mă refer, desigur, la schimbările climatice. Efortul de a È›ine în frîu emisiile de carbon la nivel global È™i de a împiedica planeta să se topească are ceva din proza lui Kafka. Èšelul e limpede de treizeci de ani È™i, în ciuda strădaniilor noastre pline de rîvnă, în esență nu ne-am apropiat deloc de atingerea lui. Astăzi dovezile È™tiinÈ›ifice sînt aproape de necontestat. Dacă ai mai puÈ›in de È™aizeci de ani, ai mari È™anse să fii martorul unei destabilizări radicale a vieÈ›ii pe pămînt – scăderi masive ale recoltei agricole, incendii apocaliptice, economii prăbuÈ™ite, inundaÈ›ii gigantice, sute de milioane de refugiaÈ›i ce îÈ™i părăsesc regiunile devenite nelocuibile din pricina temperaturilor extreme sau a secetei permanente. Dacă ai mai puÈ›in de treizeci de ani, vei vedea cu certitudine toate astea.
Dacă îÈ›i pasă de planetă È™i de oamenii È™i animalele care trăiesc pe ea, există două moduri în care poÈ›i judeca problema: să speri în continuare că de fapt catastrofa poate fi împiedicată È™i să te simÈ›i din ce în ce mai frustrat sau mai înfuriat de pasivitatea oamenilor sau să accepÈ›i că dezastrul e inevitabil È™i să începi să te gîndeÈ™ti la ce mai poÈ›i spera.
Manifestările speranÈ›elor nerealiste continuă să abunde chiar È™i acum, cînd e atît de tîrziu. Rareori se întîmplă să treacă o zi în care să nu citesc că a venit momentul „să ne suflecăm mînecile“ È™i „să salvăm planeta“, că problema schimbărilor climatice poate fi „rezolvată“ dacă ne vom mobiliza voinÈ›a colectivă. DeÈ™i probabil că un asemenea mesaj era încă valabil în 1988, cînd datele È™tiinÈ›ifice erau foarte clare, în ultimii treizeci de ani am eliberat în atmosferă la fel de multe emisii de carbon ca în ultimele două secole de industrializare. Lucrurile s-au schimbat, dar, cumva, mesajul a rămas acelaÈ™i.
În plan psihologic, această negare are sens. În ciuda revoltătorului fapt că în curînd voi fi mort, trăiesc în prezent, nu în viitor. Dacă are de ales între o abstracÈ›iune alarmantă (moartea) È™i dovada liniÈ™titoare a simÈ›urilor mele (micul dejun!), mintea mea va prefera să se concentreze pe cea din urmă. În acelaÈ™i fel, planeta e, ca prin minune, încă intactă, încă „normală“ în esenÈ›a ei – anotimpurile trec unul după altul, vine un nou an electoral, pe Netflix apar noi comedii –, iar pentru mintea mea prevenirea colapsului ei este o problemă chiar mai greu de asimilat decît moartea. Alte genuri de apocalipsă, fie că e vorba de una religioasă, termonucleară sau provocată de un asteroid, au cel puÈ›in precizia binară a morÈ›ii: în clipa asta lumea există, în clipa următoare a dispărut pentru totdeauna. Apocalipsa climatică este, dimpotrivă, una încîlcită. Va lua forma unor crize din ce în ce mai acute ce se vor combina haotic pînă cînd civilizaÈ›ia va începe să cedeze. Lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, dar poate că nu foarte curînd È™i poate că nu pentru toată lumea. Poate că nu pentru mine.
TotuÈ™i, în unele cazuri negarea aceasta este voită. Răul pe care îl reprezintă poziÈ›ia Partidului Republican asupra climatologiei este binecunoscut, dar negarea îÈ™i face loc È™i în programele politice progresiste sau cel puÈ›in în retorica acestora. Noul Acord Verde (Green New Deal), cadrul de acÈ›iune al cîtorva dintre cele mai consistente propuneri avansate pentru rezolvarea problemei, este catalogat în continuare drept ultima noastră È™ansă de a evita catastrofa È™i de a salva planeta prin intermediul unor proiecte gargantueÈ™ti, ce implică energia regenerabilă. Multe dintre grupurile care susÈ›in aceste propuneri utilizează limbajul specific „opririi“ schimbărilor climatice sau dau de înÈ›eles că încă mai avem timp să le împiedicăm. Spre deosebire de forÈ›ele politice de dreapta, stînga se mîndreÈ™te cu faptul că stă să-i asculte pe climatologi, care admit într-adevăr că, teoretic, catastrofa poate fi evitată. Dar se pare că nu toată lumea îi ascultă cu atenÈ›ie. Accentul se pune pe cuvîntul teoretic.
Atmosfera È™i oceanele noastre pot absorbi doar o anumită cantitate de energie înainte ca schimbările climatice, accentuate de diversele bucle de feedback, să scape cu totul de sub control. Opinia comună a oamenilor de È™tiință È™i a celor care fac politica de mediu este că, dacă temperatura medie globală va creÈ™te cu peste două grade Celsius (poate ceva mai mult, dar, în egală măsură, poate ceva mai puÈ›in), o să trecem de punctul în care orice intervenÈ›ie devine inu-tilă. I.P.C.C. – the Intergovernmental Panel on Climate Change (Grupul interguvernamental de experÈ›i în evoluÈ›ia climei) – ne informează că, pentru a limita creÈ™terea la mai puÈ›in de două grade, nu este suficient să inversăm tendinÈ›a dominantă din ultimele trei decenii. Trebuie să ne apropiem de un nivel net al emisiilor egal cu zero la nivel global în următoarele trei decenii.
Asta e o cerință greu de satisfăcut, ca să nu spunem mai mult. Ea implică, de asemenea, să avem încredere în calculele celor de la I.P.C.C. Unele studii noi, prezentate luna trecută în Scientific American, demonstrează că, departe de a exagera pericolul schimbărilor climatice, climatologii i-au subestimat gravitatea È™i ritmul de evoluÈ›ie. Pentru a estima creÈ™terea temperaturii medii globale, savanÈ›ii se bazează pe proiecÈ›ii atmosferice complicate. Iau o mulÈ›ime de variabile È™i le rulează în niÈ™te supercomputere pentru a genera, să zicem, zece mii de simulări diferite pentru secolul viitor, cu scopul de a obÈ›ine cea mai „bună“ predicÈ›ie a creÈ™terii temperaturii. Cînd un om de È™tiință vorbeÈ™te de o creÈ™tere de două grade Celsius, el doar enunță o cifră de care e foarte sigur: creÈ™terea va fi de cel puÈ›in două grade. În realitate, respectiva creÈ™tere ar putea fi mult mai mare.
Cum eu nu sînt om de È™tiință, îmi fac propria proiecÈ›ie. Rulez diverse scenarii în propriul creier, iau în calcul constrîngerile impuse de psihologia umană È™i de realitatea politică, È›in seama de sporirea necontenită a consumului global de energie (pînă acum reducerile de carbon determinate de energia regenerabilă au fost mai mult decît contrabalansate de cererea consumatorilor) È™i număr scenariile în care acÈ›iunea colectivă reuÈ™eÈ™te să împiedice catastrofa. Scenariile respective, pe care le deduc din directivele celor ce fac politica de mediu È™i ale activiÈ™tilor, au în comun anumite condiÈ›ii necesare.
Prima condiÈ›ie este aceea ca absolut toate marile naÈ›iuni poluatoare să instituie măsuri de mediu draconice, să închidă o bună parte din infrastructura lor energetică È™i de transport È™i să îÈ™i reorganizeze complet economia. Conform unui studiu recent apărut în Nature, emisiile de carbon provenite din infrastructura globală existentă, în cazul în care aceasta va fi utilizată pe parcursul perioadei sale normale de viață, vor depăși întreaga noastră „cotă“ de emisii stabilită – gigatonele de carbon care vor putea fi eliberate pe viitor în atmosferă fără a depăși pragul catastrofei. (Această estimare nu include miile de proiecte energetice È™i de transport noi, care au fost deja planificate sau sînt în construcÈ›ie.) Pentru a nu depăși respectiva cotă, este necesară o intervenÈ›ie de sus în jos nu doar în fiecare È›ară, ci pe întreg teritoriul fiecărei țări. Nu ar folosi la nimic să transformi New York-ul într-o utopie ecologică dacă texanii continuă să foreze după petrol È™i să conducă camionete.
De asemenea, acÈ›iunile întreprinse de aceste țări trebuie să fie cele corecte. Este necesar să se cheltuiască sume masive din banii guvernelor, fără a-i risipi în vreun fel È™i fără a căptuÈ™i cu ele buzunarele cui nu trebuie. Aici e bine să ne reamintim de gluma kafkiană cu directiva Uniunii Europene privind biocombustibilul, care a determinat accelerarea procesului de despădurire în Indonezia pentru a crea plantaÈ›ii de palmier pentru ulei, precum È™i subvenÈ›ionarea producerii etanolului drept combustibil în Statele Unite, din care s-a dovedit că n-au avut de cîÈ™tigat decît cultivatorii de porumb.
În fine, un număr copleÈ™itor de oameni, inclusiv milioane de americani ce urăsc guvernul, trebuie să accepte fără a se revolta impozite mari È™i limitări drastice ale modului de viață cu care s-au obiÈ™nuit. Trebuie să accepte că schimbările climatice reprezintă o realitate È™i să aibă încredere în măsurile extreme adoptate pentru a le combate. Nu pot nega pur È™i simplu È™tirile care nu le plac, considerîndu-le false. Trebuie să lase la o parte naÈ›ionalismul È™i resentimentele rasiale È™i de clasă. Trebuie să facă sacrificii pentru îndepărtatele naÈ›iuni periclitate È™i pentru îndepărtatele generaÈ›ii viitoare. Trebuie să fie îngroziÈ›i permanent de verile tot mai fierbinÈ›i È™i de dezastrele naturale tot mai frecvente, nu să se obiÈ™nuiască pur È™i simplu cu ele. Trebuie să se gîndească în fiecare zi nu la micul dejun, ci la moarte.
Fie că îmi spuneÈ›i pesimist sau umanist, eu nu cred că natura umană se va schimba fundamental în perioada imediat următoare. Pot rula prin proiecÈ›ia mea zece mii de scenarii, dar în nici unul dintre ele nu văd cum s-ar putea atinge acel obiectiv de două grade.
Dacă e să judecăm după recentele sondaje de opinie, care arată că majoritatea americanilor (printre care È™i mulÈ›i republicani) sînt pesimiÈ™ti în privinÈ›a viitorului planetei, È™i după succesul unei cărÈ›i cum este zguduitoarea The Uninhabitable Earth (Pămîntul nelocuibil) a lui David Wallace-Wells, apărută anul acesta, nu sînt singurul care a ajuns la această concluzie. Însă difuzarea ei e întîmpinată în continuare cu reÈ›ineri. Unii activiÈ™ti de mediu susÈ›in că, dacă o să recunoaÈ™tem public că problema nu se poate rezolva, o să-i descurajăm pe oameni să mai întreprindă orice fel de acÈ›iune menită să îmbunătățească lucrurile. Mie mi se pare un calcul nu doar arogant, ci È™i ineficace, dacă È›inem seama cît de puÈ›ine progrese în această direcÈ›ie putem prezenta pînă azi. ActiviÈ™tii care fac aÈ™a ceva îmi amintesc de liderii religioÈ™i care se tem că, fără promisiunea mîntuirii veÈ™nice, oamenii n-o să se mai străduiască să se poarte bine. Din cîte am văzut eu, necredincioÈ™ii îÈ™i iubesc aproapele la fel de mult precum credincioÈ™ii. Și mă întreb ce s-ar întîmpla dacă, în loc să negăm realitatea, ne-am spune nouă înÈ™ine adevărul.
În primul rînd, chiar dacă nu mai putem spera să scăpăm de cele două grade de încălzire, există în continuare o puternică motivaÈ›ie practică È™i etică pentru reducerea emisiilor de carbon. Probabil că pe termen lung nu va conta cît de mult vom depăși limita celor două grade: odată ce am trecut de punctul din care intervenÈ›iile devin inutile, lumea va începe să se modifice de la sine. Numai că pe termen scurt jumătățile de măsură sînt mai bune decît lipsa oricărei măsuri. Dacă ne reducem emisiile la jumătate, efectele imediate ale încălzirii vor fi întrucîtva mai puÈ›in dure È™i vom amîna întrucîtva momentul cînd ea devine ireversibilă. Cel mai înfricoșător aspect al schimbărilor climatice este viteza cu care avansează, stabilirea unor noi recorduri de temperatură aproape în fiecare lună. Dacă acÈ›iunea colectivă ar reduce numărul uraganelor devastatoare fie È™i cu unul singur, tot ar fi un È›el ce merită urmărit.
De fapt, ar merita urmărit È™i dacă nu ar avea absolut nici un efect. Să nu fii capabil să economiseÈ™ti o resursă finită atunci cînd ai la dispoziÈ›ie metode de economisire, să suplimentezi carbonul eliberat în atmosferă cînd È™tim foarte bine ce impact are asupra ei e pur È™i simplu greÈ™it. DeÈ™i acÈ›iunile unui singur individ nu au nici un efect asupra climei, nu înseamnă că ele sînt lipsite de sens. Fiecare dintre noi trebuie să ia o decizie morală. Pe timpul Reformei protestante, atunci cînd „sfîrÈ™itul vremurilor“ era doar o idee, nu faptul oribil de concret din ziua de azi, exista o problemă doctrinară esenÈ›ială: dacă trebuie să faci fapte bune pentru că astfel ajungi în rai sau trebuie să faci fapte bune pur È™i simplu pentru că sînt bune – fiindcă, în vreme ce raiul e o necunoscută, È™tii că lumea de aici ar fi mai bună dacă toată lumea ar face asemenea fapte. Pot să respect planeta È™i să îmi pese de oamenii cu care o împart fără să cred că asta mă va salva.
Mai mult decît atît, o falsă speranță de salvare poate face fără doar È™i poate rău. Dacă persiÈ™ti în convingerea că putem evita catastrofa, te angajezi să înfrunÈ›i o problemă uriașă, È™i e necesar ca ea să devină prioritatea absolută a tuturor oamenilor È™i pentru totdeauna. În chip ciudat, unul dintre rezultate este un soi de automulÈ›umire: cînd votezi candidaÈ›i ecologiÈ™ti, mergi cu bicicleta la muncă, eviÈ›i zborurile cu avionul, s-ar putea să simÈ›i că ai făcut tot ce puteai pentru singurul lucru care merită făcut. Pe de altă parte, dacă accepÈ›i realitatea faptului că în curînd planeta se va supraîncălzi pînă la un punct ce va pune în pericol întreaga civilizaÈ›ie, ar trebui să faci mult mai multe.
Resursele noastre nu sînt nelimitate. Chiar dacă investim o bună parte din ele într-un pariu cu bătaie maximă, reducerea emisiilor de carbon în speranÈ›a că astfel ne vom salva, ar fi o nechibzuință să le investim pe toate. Fiecare miliard de dolari cheltuit pe trenuri de mare viteză, despre care nu se È™tie sigur dacă sînt sau nu potrivite pentru America de Nord, e un miliard nealocat procesului de pregătire pentru dezastru, compensaÈ›iilor pentru țările afectate de inundaÈ›ii sau viitoarelor ajutoare umanitare. Fiecare megaproiect de energie regenerabilă ce distruge un ecosistem viu – programele de energie „verde“ ce se derulează în prezent în parcurile naÈ›ionale din Kenya, giganticele proiecte hidroelectrice din Brazilia, construirea unor centrale fotovoltaice în spaÈ›ii deschise È™i nu în zonele locuite – erodează capacitatea de refacere a lumii naturale, care deja se luptă să supravieÈ›uiască. Sărăcirea solului È™i deÈ™ertificarea, utilizarea excesivă a pesticidelor, distrugerea rezervelor naturale de peÈ™te ale planetei – în cazul acestor probleme e nevoie tot de voinÈ›a colectivă È™i, spre deosebire de problema carbonului, stă în puterea noastră să le rezolvăm. Ca bonus, multe acÈ›iuni de conservare a mediului ce nu pretind tehnologie înaltă (reîmpăduririle, menÈ›inerea pajiÈ™tilor, reducerea consumului de carne) pot reduce amprenta de carbon la fel de eficient ca transformările industriale masive.
Războiul total împotriva schimbărilor climatice are sens doar atîta timp cît poate fi cîÈ™tigat. Odată ce acceptăm că l-am pierdut, celelalte tipuri de acÈ›iune capătă o semnificaÈ›ie mai amplă. Un exemplu direct È™i relevant îl constituie pregătirile pentru confruntarea cu incendiile, inundaÈ›iile È™i refugiaÈ›ii. Însă iminenta catastrofă sporeÈ™te urgenÈ›a aproape oricărei acÈ›iuni de ameliorare a stării planetei. Pentru a se proteja în vremuri de haos, oamenii apelează mai degrabă la tribalism È™i la forÈ›a armelor, nu la domnia legii, iar cea mai bună cale de apărare împotriva unei asemenea distopii este menÈ›inerea unor democraÈ›ii funcÈ›ionale, a unor sisteme de legi funcÈ›ionale, a unor comunități funcÈ›ionale. Din această perspectivă, în prezent orice miÈ™care de instaurare a unei societăți civile, a unei societăți mai drepte poate fi considerată o acÈ›iune semnificativă împotriva schimbărilor climatice. Asigurarea unor alegeri corecte este o acÈ›iune împotriva schimbărilor climatice. Combaterea inegalității extreme în distribuÈ›ia avuÈ›iei este o acÈ›iune împotriva schimbărilor climatice. Eradicarea mecanismelor de incitare la ură din reÈ›elele sociale este o acÈ›iune împotriva schimbărilor climatice. Instituirea unor politici imigraÈ›ioniste, susÈ›inerea egalității de rasă È™i de gen, promovarea respectului față de legi È™i față de aplicarea lor, sprijinirea presei libere È™i independente, curățarea țării de arme de asalt – toate sînt acÈ›iuni semnificative împotriva schimbărilor climatice. Pentru a supravieÈ›ui temperaturilor în creÈ™tere, fiecare sistem, fie că e vorba de universul natural sau de universul uman, va trebui să fie cît se poate de solid È™i de sănătos.
Și apoi mai intervine È™i problema speranÈ›ei. Dacă speranÈ›a voastră pentru viitor depinde de un scenariu nebunesc de optimist, ce-o să faceÈ›i peste zece ani, cînd scenariul o să devină nefuncÈ›ional chiar È™i în plan teoretic? O să renunÈ›aÈ›i cu totul la planetă? Eu aÈ™ recomanda, apelînd la limbajul analiÈ™tilor financiari, un portofoliu mai echilibrat de speranÈ›e, unele dintre ele pe termen mai lung, iar altele pe termen mai scurt. E foarte bine să lupÈ›i împotriva limitărilor naturii umane, sperînd să diminuezi răul extrem din viitor, dar e la fel de important să lupÈ›i la o scară mai redusă, să porÈ›i mai multe bătălii locale, în care ai speranÈ›e mai realiste de victorie. Da, să continui să faci ceea ce e bine pentru planetă, dar în acelaÈ™i timp să încerci să salvezi ceva anume, ceva de care eÈ™ti ataÈ™at – o comunitate, o instituÈ›ie, un loc sălbatic, o specie periclitată –, È™i să te simÈ›i îmbărbătat de micile tale reuÈ™ite. Orice bine pe care îl faci acum are È™anse să devină o barieră împotriva unui viitor mai fierbinte, dar cu adevărat semnificativ este binele făcut azi. Atîta timp cît ai ceva de care eÈ™ti ataÈ™at, ai pentru ce să speri.
În Santa Cruz, unde locuiesc eu, există o organizaÈ›ie numită Homeless Garden Project. O fermă micuță din capătul de vest al oraÈ™ului oferă locuri de muncă, instruire, sprijin È™i sentimentul de apartenență comunitară a populaÈ›iei de oameni fără adăpost din oraÈ™. Nu le poate „rezolva“ acestor oameni problema lipsei unei locuinÈ›e, dar schimbă vieÈ›i, una cîte una, de aproape treizeci de ani. ÎntreÈ›inîndu-se parÈ›ial din vînzarea legumelor È™i fructelor organice, cei de acolo contribuie într-un sens mai larg la revoluÈ›ionarea modului în care judecăm oamenii aflaÈ›i la strîmtoare, pămîntul de care depindem È™i lumea naturală din jurul nostru. În timpul verii, ca membru al programului lor de agricultură susÈ›inută de comunitate (C.S.A. – Community-Suported Agriculture), mă bucur de varza creață È™i căpÈ™unele livrate de ei, iar toamna, pentru că solul e viu È™i necontaminat, mici păsări migratoare îÈ™i găsesc cele necesare traiului pe ogoarele lor arate.
S-ar putea ca, mai devreme decît i-ar plăcea să creadă oricăruia dintre noi, să vină timpul cînd sistemele de agricultură intensivă È™i de comerÈ› internaÈ›ional să se prăbuÈ™ească, iar numărul oamenilor fără adăpost să îl depășească pe al celor care au unde locui. În acel moment, agricultura locală tradiÈ›ională È™i comunitățile puternice nu vor mai fi doar niÈ™te termeni din jargonul liberal. BunăvoinÈ›a față de vecini È™i respectul pentru pămînt – cultivarea unui sol sănătos, administrarea înÈ›eleaptă a resurselor de apă, grija față de agenÈ›ii polenizatori – vor fi esenÈ›iale într-o perioadă de criză È™i în societatea care îi va supravieÈ›ui, oricare va fi ea. Un proiect ca Homeless Garden îmi dă speranÈ›a că viitorul, deÈ™i va fi cu certitudine mai rău decît prezentul, în anumite privinÈ›e s ar putea dovedi È™i mai bun. Dar, înainte de orice, îmi dă speranță pentru ziua de azi.
(apărut în The New Yorker, 8 septembrie 2019)
traducere de Radu Pavel GHEO
Jonathan Franzen este scriitor. Membru al Academiei Americane de Arte ÅŸi Litere. Autor a numeroase romane, printre care: Al 27-lea oraÅŸ (1988; Editura Polirom, 2007), CorecÅ£ii (2001; Editura Polirom, 2017), Libertate (2010, Editura Polirom, 2018) ÅŸi Puritate (2015, Editura Polirom, 2016). A publicat de asemenea cîteva volume de eseuri, cel mai recent fiind SfîrÈ™itul sfîrÈ™itului lumii (Editura Polirom, 2019).
Foto: Shelby Graham