O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stînga, și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.

O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricînd și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pămînt.

Prevestirea este al patrulea roman publicat de Ioana Pârvulescu. După patru ani de la Inocenții, romanul copilăriei brașovene, și după mai bine de un deceniu de la debutul cu Viața începe vineri (continuat cu Viitorul începe luni), despre Bucureștiul epocii frumoase, autoarea schimbă complet decorul și costumele, dar amprenta ei stilistică rămîne: ironia tandră și jocul narativ care ascund, niciodată complet, hohotul marilor întrebări fără răspuns.

*

Ioana Pârvulescu, scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă. Timp de 18 ani a fost redactor la România literară, unde a scris săptămînal. La editura Humanitas a inițiat și coordonat colecția de literatură uni­versală „Cartea de pe noptieră“. Romanele ei sînt traduse în peste 10 limbi europene.

Scrieri principale: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viața începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenții (2016), Dialoguri secrete: Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018). A obținut în 2013 Premiul Uniunii Europene pentru romanul Viața începe vineri.

Traduceri: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cheru binischerWandersmann (1999), Maurice Nadeau, Să fie bine cuvîntați (2002), Laurent Seksik, Consultația (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătății (2014), René Goscinny & Albert Uderzo, Asterix, viteazul gal (2017), René Goscinny & Albert Uderzo, Cosorul de aur (2018).

Antologii: De ce te iubesc: Paradoxurile iubirii în poezia lumii(2006), Povești de dragoste la prima vedere (2008), Intelectuali la cratiță: Amintiri culinare și 50 de rețete (2012), Și eu am trăit în comunism (2015).

                   

Prevestirea

(fragment din Cartea a II-a, Furtuna, capitolul Dar asta nu era posibil)

Abiel rămase cu ochii lui fără priviri ațintiți spre largul mării. Trecu o vreme după plecarea lui Eli pînă cînd, din locul în care se văzuse catargul crescu un punct. Trecu și mai mult pînă cînd punctul se făcu cît un măr, apoi cît un dovleac și la urmă cît o barcă și, într-adevăr, barcă era și rămase. Cam înainte de asfințit, barca ajunse cu bine la țărm, ajutată și de vîntul dinspre larg. N-o zărise absolut nimeni apropiindu-se, deși ochii lui Abiel erau îndreptați chiar spre ea. Din barcă se dădu jos un om cu barba și părul albe, dar cu brațe și picioare vînjoase. Avea cu el un sac petrecut cu o curea de piele pe după umăr și mergea agale.

                                                           *

—Abiel!! auzi orbul, care se credea singur și tresări speriat.

Cunoștea vocea asta. Un singur om putea vorbi așa, dar nu era posibil să fie el. Vocea aia murise. Nu mai exista pe lume, fusese înghițită de monstrul care îl salvase pe el. Mereu se gîndise la ciudățenia asta: peștele uriaș despre care îi povestiseră toți cei de pe corabie, pe el îl salvase și pe celălalt îl ucisese. Pentru el fusese bun, pentru celălalt rău. La fel se întîmplă uneori cu oamenii. Acum, la creatura din fața lui, nu simțise miros, ca la orice om, ci vibrație. Își apucă strîns toiagul de la Zahra, de care nu se mai despărțise de cînd i-l înapoiase Zeuxidamos, în ziua furtunii celei mari, îl ridică înaintea lui, pavăză, și rosti răgușit:

—Cine sau ce ești?

Întrebarea suna dușmănos. Vocea îi răspunse ferm.

—Iona. Eu sînt. Nu te îndoi.

Peste cîteva clipe, vocea zise iar:

—Abiel!

Orbul se cutremură. Închipuie-ți, te rog, micuțul meu Mical ben Ieșua, tu care te temi încă de întuneric, închipuie-ți că acolo, în întunericul din fața lui, putea fi orice, un duh, un demon, tot soiul de creaturi fioroase despre care povestesc corăbierii ca să le treacă mai repede timpul cînd sînt pe mare. Atunci cînd ai ochi să vezi, poate să-ți fie frică, dar frica ta e una singură, are o singură față. Însă pentru el frica avea nu-știu-cîte capete și fiecare cap îți dădea un alt fel de frică. Îți dai seama cît ar fi vrut bietul Abiel să-i fi rămas Elișa alături și să-l lămurească! E drept că el însuși nu-l văzuse pe Iona murind și cred că i-a trecut prin cap că toți îl mințiseră, că toți spuneau povești pescărești. Își amintea bine și de episodul cu fenicianul bolnav, cînd echipajul îl atacase și Iona, apărut de nu știu unde, l-a scăpat, și cînd, drept mulțumire, el i-a pipăit fața cu degetele, mîngîindu-l. Amintirea asta l-a ajutat:

—Apleacă-te! Vreau să-ți pipăi fața.

Celălalt se puse în genunchi lîngă el. Abiel strîngea bine toiagul în dreapta, dar stînga o întinse înaintea lui, strîmbîndu-se ca și cum mîna ar fi putut să-i fie mușcată sau înghițită sau strivită sau ca și cum ar fi putut întîlni în aer cine știe ce lucru dezgustător. Însă descoperi obraz de om și recunoscu pomeții și crețurile bărbii, și mătasea ei de care degetele lui își aminteau bine, că nu era prea mult de cînd le pipăise prima oară, și apoi buzele cărnoase și dinții umezi. La fel ca atunci, deci, făptura zîmbea. Îți dai seama, Mical, băiatule, că nu avea habar că barba aia era acum albă, ceea ce poate l-ar fi încurcat. Uneori, cum spunea un unchi nevăzător din familia noastră, oamenii care nu văd, știu, în schimb.

Orbul oftă, vădit ușurat și bucuros.

—Iona, te recunosc, tu ești... ești tu, dar cum se poate, cum se poate? Mi-au zis că te-a înghițit peștele ăla și că te-au văzut cu toții în gura lui! Și Eli mi-a zis așa, el nu m-ar fi mințit. E adevărat?

—Au zis? Nu știu. Am ieșit. M-a scuipat afară. Pesemne. M-am rugat.

—Dar e nemaipomenit, ce-o să se mai bucure unchiul! Unchiul tău Iacob, adăugă, căci nu era sigur dacă Iona știe că bătrînul îi permisese și lui să-i spună așa. A fost doborît de durere că te-a pierdut, să știi, și de cînd am coborît în port nici nu l-am mai întîlnit, mi-e teamă să nu fie bolnav. De ceilalți de pe corabia noastră nu mai știu, habar n-am ce s-o fi ales de ei. Iar Elișa s-a dus chiar adineauri la han, că văduva aia îi omoară pe copii, blestemata! Povestește-mi de tine, cum ai scăpat, ce-ai făcut de-atîta vreme, unde-ai fost, cum ai ajuns aici?

Dar vocea lui Iona nu știa deloc să povestescă, deși, de la o vreme, știa să se roage.

 

Romanul este disponibil la precomandă pe site-ul editurii Humanitas: https://www.libhumanitas.ro/prevestirea-ioana-parvulescu-editura-humanitas-libhumanitas-2020.html

Credit foto: Mihai Benea