Cunoscut pentru rolul Magicianului pe care l-a jucat ani de zile, Marian Râlea este unul dintre cei mai activi actori de dramă, cu un repertoriu amplu, de la Iov la Regele Lear. Acum spune că nu i-a mai rămas de jucat decît rolul magicianului Prospero.

În spectacolul de la Teatrul „Bulandra“, Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev,  jucaţi rolul unui copil de 9 ani. Este dificil să joci un copil? 

Meseria de actor te pune în tot felul de situaţii exemplare. Nu de mult spuneam că mi-aş fi dorit un singur rol în toată viaţa mea de actor, Harry Potter, asta pentru că eu am ajuns direct Magician. Iată că acum regizorul Yuri Kordonsky mi-a oferit rolul unui copil. E greu, şi nu e greu. Atîta timp cît îţi faci meseria asta care, din punctul meu de vedere, nu înseamnă mai mult decît un joc, e frumos şi chiar simplu să joci un copil. Problema la personajul Saşa ţine de dualitatea lui, pentru că există scriitorul care îşi aminteşte de copilărie şi copilul. Grea a fost alegerea modalităţii de interpretare. Era foarte simplu să joci un copil rupt total de tînărul scriitor, ori partea interesantă a acestui rol este că trecerea între copil şi adult este subtil făcută, neaşteptat, de multe ori, de surprinzătoare şi acceptată prin convenţie de către public. Pentru actor, să joace două personaje într-unul singur e destul de inconfortabil. Dar frumuseţea rolului constă în această simbioză între personajul copil şi personajul adult, pentru că personajul adult trebuie să aibă candoarea copilului, iar personajul copil ar trebui să aibă seriozitatea adultului. 

Lucrul îndelungat cu copiii v-a ajutat să-l jucaţi pe Saşa? Aţi învăţat ceva de la copii? 

Am încercat să-i înţeleg pe cei mici, căci dacă nu-i înţelegi, nu te poţi juca cu ei. Nu am avut exemplul unui copil care se comportă ca atare, ci doar o senzaţie exterioară pe care o avem cînd ne aducem aminte de copilărie. Nu vorbesc despre cum se mişcă un copil de 9 ani, ci despre mentalitatea celor mici care, chiar şi atunci cînd se alintă, au dreptate, chiar şi atunci cînd îi doare ceva, sînt sinceri, chiar şi atunci cînd rîd, o fac cu neprihănirea vîrstei. Pentru ei, fiecare lucru e serios şi această mentalitate am încercat să o aduc pe scenă. Dacă mă întrebaţi care dintre personaje e mai puternic, nu pot să răspund. Personajul adult are întrebările unui copil, iar copilul devine atît de serios uneori, încît ai senzaţia că înţelege tot mersul vieţii. Da, m-a influenţat în sensul în care am înţeles copilăria. Ducu Darie spune că nu putea juca altcineva rolul ăsta. Eu cred că oricine putea să joace rolul, dar eu am avut şansa.  

Generaţia „Abracadabra“, cea care a crescut cu Magicianul, consideră acest personaj ca făcînd parte dintr-un basm. De ce aţi simţit nevoia să faceţi acest personaj unicat? 

Tot din nevoia de joc. A fost o întîmplare. A fost de la început foarte puternic personajul. Pe vremea aceea nu exista concurenţă, şi era mai simplu. Ne-am retras cînd a apărut Harry Potter. Întreaga echipă voia să recupereze un timp pierdut, al poveştilor de care înainte de ’89 nu aveam voie să ne apropiem. A fost o revenire la povestea adevărată, cu multe personaje. Am adus puţină culoare şi în zona de media. După ’89, poate şi acum, toată lumea se credea foarte deşteaptă şi atunci era nevoie de un Popa Prostu al celor mici. Magicianul asta a fost, un fel de Păcălici din cărţile de joc. A rezistat pentru că a fost adoptat de către cei mici şi părea că a fost creat de ei. În plus, să intri în fiecare duminică în casele oamenilor este o nesimţire (rîde). Lumea, voia, nu voia, dacă nu era la biserică, se uita la Magicianul.

Ce vă face fericit? 

Acum, vorbele frumoase care mi se spun: „Extraordinar, ce rol, numai tu puteai să-l joci!“. Îmi aduc un sentiment de bucurie, de fericire şi împlinire. Teatrul este atît cît ţine, trei ore, mai continuă această stare încă o oră, aşa că această bucurie este trecătoare. În rest, sînt fericit cînd pot să alerg, pot să zbor cu avioanele, să mă urc în maşină şi să ajung la Sibiu, Cluj, Braşov. Cam asta e fericirea unui săgetător, să fie tot timpul în mişcare. Mi s-a spus că am şi ascendentul în săgetător, deci nu am nici o şansă decît să fiu în mişcare continuă. Cred că, dacă stau într-un singur loc, n-o să-mi fie bine sau mă voi plictisi în trei zile, şi atunci fug în căutarea provocărilor.

Lucraţi foarte mult, cum spune mama dvs., „sînteţi bolnav de muncă“. N-aţi obosit? 

Orice boală trebuie tratată, dar pentru asta nu s-a găsit antidot. Nu am obosit. Cînd faci ce-ţi place, nu oboseşti. Ai vrea să oboseşti, dar nu oboseşti. 

„Nu există obişnuinţă“ 

Ce filmaţi acum? 

Sînt de un an în proiectul de la Acasă TV, Iubire şi onoare. Am avut mare noroc că a existat o pauză de filmări şi am putut să încerc „să mă îngrop pe după plintă“. 

Telenovelele creează discuţii. Există o parte de public care spune că nu se aştepta să vadă anumiţi actori jucînd în aceste producţii. Care sînt argumentele dumneavoastră pro-telenovelă? 

E o glumă. Meseria noastră este de a ne juca. Orice ofertă, indiferent dacă este de media, teatru, radio, film, trebuie acceptată şi dusă în zona de interes a spectatorului. Nu există pentru actor această angoasă, că joacă în telenovele. Doar actorii care nu joacă spun lucrul ăsta. Cum nu există diferenţă între teatru pentru adulţi şi teatru pentru copii (sînt în măsură să spun lucrul ăsta) pentru că eşti obligat să îţi păstrezi sinceritatea în ambele cazuri, aşa ar trebui să nu existe nici o rezervă din partea unui actor să joace în telenovele.

Ele sînt, într-adevăr, tehnic vorbind, puţin mai lejere decît filmul pe peliculă, dar conţin poveşti de care mulţi au nevoie. În telenovelă, trebuie să te descurci în timpul, locul şi momentul acela. În faţa unui aparat de filmat, actorul are nevoie de o mai mare concentrare a profesiei. Trebuie să-ţi foloseşti toate mijloacele, nu ai repetat două luni ca pe scenă. Se deschide puţin partea nefolosită a creieraşului nostru de actor. Textul este învăţat în acel moment şi uitat imediat, e adevărat. Înseamnă un efort şi o concentrare maxime. Ai posibilitatea să reiei, dar la nivelul telenovelei, în care se filmează foarte mult pe zi, trebuie să fii impecabil. Acum, după cîţiva ani de telenovelă, pot să spun că nu orice actor de teatru poate să facă acest lucru. Dar i-aş invita pe toţi actorii să încerce această experienţă. 

Ce vă enervează? 

Cel mai tare? Începutul spectacolului. Tensiunea e atît de mare, încît ai vrea să pleci acasă şi nu poţi. Eşti obligat să stai. De asta meseria noastră se aseamănă cu cea a militarilor. Nu poţi să pleci din post, trebuie să anunţi cînd pleci din localitate, trebuie să repeţi înainte de spectacol şi, cum spuneau clasicii actori de la „Bulandra“ – meseria asta este atît de frumoasă, păcat că există repetiţiile şi spectacolele.

Aţi lucrat în perioade diferite constant cu cîte un regizor, cu Dragoş Galgoţiu, Alexandru Darie, Mihai Măniuţiu. Probabil că aţi ajuns să vă cunoaşteţi foarte bine, căci au ieşit lucruri minunate, dar nu a existat şi un pericol al obişnuinţei? 

Nu există obişnuinţă în meseria asta. Există obişnuinţă a modalităţii de lucru cu fiecare regizor în parte. Am lucrat cam cîte cinci ani cu fiecare regizor. Au fost etape în care am dezvoltat tehnici, modalităţi de a gîndi spectacolul. Fiecare regizor a descoperit în mine altceva. Repertoriile erau făcute în aşa fel încît să nu se repete modalităţi de expresie teatrală. Nu m-au cantonat într-o anumită zonă. Au fost proiecte importante care au făcut din mine un actor care să dea interviuri (rîde). Pot să spun cu mîna pe inimă că există o comunicare în care nici regizorii, nici actorul Marian Râlea nu mai au nevoie de cuvinte. Ne înţelegem prin gînd, vorbim foarte puţin la repetiţii. Aşa s-a întîmplat şi cu Andrei Şerban, şi cu Yuri Kordonsky – nu am vorbit mult. Cînd actorul intuieşte şi merge pe mîna regizorului, vorbele sînt inutile. 

Aţi făcut cu Andrei Şerban Pescăruşul la Sibiu, un spectacol în care jucaţi un personaj în vîrstă care dă în mintea copiilor. Există dificultăţi speciale la rolurile de compoziţie? 

Dimpotrivă, a juca o compoziţie de vîrstă e de mare ajutor pentru actor. A juca un rol ieşit din normalitate e mult mai simplu decît să joci un personaj din zilele noastre. La noi e o vorbă: „E simplu să joci nebuni“. Sau e simplu să fii penibil, să joci în travesti. E mult mai greu să faci un personaj viu pe scenă. Adică nu e greu să joci Regele Lear, e greu să convingi că eşti Regele Lear.

Sînteţi un om religios? 

Nu, dar cred într-o religie aşa, universală. 

Aţi făcut cu Mihai Măniuţiu Trilogia evreiască, adică Experimentul Iov, Shoah. Versiunea Primo Levi şi Ecleziastul. Această reinterpretare prin teatru a unor episoade biblice v-a schimbat relaţia cu Dumnezeu? 

Sînt nişte texte esenţiale şi eu, fiind un actor cu şansă, am avut parte de ele ca să le rostesc pe scenă. Şi nu numai pe scenă. În Evanghelia după Ioan (n.r. Memoria celor care au trecut, după Evanghelia după Ioan, regia Anca Berlogea), în pelerinajul spre Santiago de Compostela, rosteam textul lui Ioan în faţa altarelor bisericilor din drum. Sînt poveşti care trebuie cunoscute, re-cunoscute şi re-recunoscute. Tehnic vorbind, sînt nişte texte mai grele decît Shakespeare, iar din punctul de vedere al actorului, Shakespeare e cel mai greu text. Dar nu mi-au schimbat relaţia cu Dumnezeu. 

Aveţi vreun regret? 

Poate că, dacă învăţam la timp mai multe limbi străine, jucam acum nu numai în română. Dar ăsta e un moft, nu un regret. 

Vă referiţi la teatru sau la film? 

Numai la teatru. În film e puţin mai simplu. Ce nu iese bine se taie sau se refilmează; în schimb, în teatru trăieşti emoţia momentului unic în care rosteşti cuvîntul. 

Ce i-aţi spune lui Marian Râlea? 

Să nu se împrăştie. Nu că n-ar putea să facă mai multe lucruri în acelaşi timp, dovadă Saşa mic şi Saşa mare, dar nu toate lucrurile sînt importante.

a consemnat Oana STOICA