Expoziţii. Festivaluri. Licitaţii. 2018 a fost un an plin pentru artişti, pentru curatori şi pentru galerişti. Am întrebat trei critici de artă: 1) care a fost cea mai bună „personală“, 2) cea mai bună „colectivă“ şi 3) cel mai interesant fenomen (tout genre compris).

● Magda CÂRNECI

1) Pentru mine, expoziția personală cea mai consistentă din 2018 a fost „Uși închise, plicuri deschise – Lucrări timpurii, 1975-2000“ a lui Iosif Király de la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) din București. Așa cum spuneam și altă dată, Iosif Király este fără îndoială unul dintre plasticienii optzeciști cei mai vizibili din ambianța culturală actuală. Cunoscut pentru fotografie, creația lui Király înglobează și desenul, instalația sau performance-ul, într-un tot a cărui coerență a devenit în ultima vreme evidentă. Curatoriată de Ruxandra Demetrescu, expoziția de la MNAC a etalat numai producția timpurie a lui Király, surprinzătoare prin bogăție și inventivitate. Fotografii, schițe, obiecte, notații au ilustrat abundent portretul unui artist-cercetător influențat de poetica grupului Sigma de la Timișoara, dar capabil să-și demarce propria creativitate. În modul în care a apelat în anii 1980-1990 la artă poștală / mail art – o formă de artă privată de mici dimensiuni, trimisă și primită prin poștă –, Kiraly își demonstrează deschiderea către curentele vizuale internaționale vehiculate discret pe această cale, dar și ingeniozitatea de a ocoli cenzuri ideologice sau economice care au marcat prima parte a evoluției sale.

2) Nu știu dacă a fost cea mai bună expoziție colectivă, dar simplul fapt că în cadrul manifestărilor legate de Centenarul din 2018 a putut fi organizat Salonul Național de Artă Contemporană la București mi se pare în sine remarcabil. Cu peste 600 de lucrări aduse din toată țara, cu mai multe vernisaje și mai multe spații în București (între care Muzeul Național de Artă, Biblioteca Națională, Muzeul Național de Artă Contemporană și cîteva galerii), acest salon reînnoadă tradiția saloanelor naționale anuale din perioada interbelică (dar și din perioada comunistă). În afara dificultăților de organizare și de finanțare pe ultima sută de metri (în decembrie) cu care Ministerul Culturii ne-a obișnuit, efortul meritoriu al UAP – Uniunea Artiștilor Plastici din România – merită salutat și recunoscut.

3) Cel mai interesant fenomen mi s a părut în 2018 activitatea ODD – un spațiu de discuții teoretice și de convivialitate între intelectuali (de diverse orientări) și artiști (vizuali și nu numai) din România și din străinătate. Inițiat în 2014 de Cristina Bogdan (critic, curator, redactor Arta online), localizat inițial în Lipscani și apoi ținut în diverse saloane și cluburi din București, ODD a propus workshop-uri, rezidențe și diverse evenimente informale în jurul unor subiecte de actualitate, aliniate cu curaj – și uneori chiar cu brio – la dezbaterile de idei internaționale.

 Cosmin NĂSUI

1) Răspund luînd în considerare specificul anului 2018, de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri. Urmăresc cu interes proiectul de fotografie documentară al artistului Matei Bejenaru, început în 2011 și prezentat în 2018 sub forma expoziției personale „Prut. Imagine și teritoriu“ la Muzeul Național al Țăranului Român, avînd-o curatoare pe Cristina Stoenescu. Matei Bejenaru explorează, prin cele peste 1500 de fotografii argentice, modificările satelor de la frontiera actuală, naturală a Uniunii Europene.

2) Consider expoziția „Tradiții active II“, realizată de curatorul Dan Breaz la Muzeul Județean de Artă din Cluj-Napoca (19 decembrie 2018 – 3 februarie 2019), cu lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-Napoca și din colecții ale artiștilor, ca fiind una din expozițiile remarcabile în acest sens. Cele 109 lucrări acoperă peste o sută de ani de mare importanță pentru modalitățile diferite prin care a fost tratat conceptul de „tradiție“ de către cei 60 de artiști selectați în expoziția „Tradiții active II“ din care menționăm aici nume precum: Octav Băncilă, Marius Bercea, Corneliu Brudașcu, Ștefan Câlția, Alexandru Chira, Nistor Coita, Radu Comșa, Brăduț Covaliu, Ion Alin Gheorghiu, Marin Gherasim, Iosif Iser, Romul Ladea, Egon Marc Lövith, Ștefan Luchian, Ana Lupaș, Nicolae Maniu, Corneliu Michăilescu, Ciprian Mureșan, Georgeta Năpăruș, Constantin Piliuță, Aurel Popp, Camil Ressu, Ioan Sbîrciu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Mircea Spătaru, Ion Theodorescu-Sion, Ion Țuculescu, Ion Vlasiu.

3) Cel mai interesant fenomen punctat în 2018 constă în încercările unor entități private de muzeificare a artei și creației moderne și contemporane din România, pe fondul unor dispute mai vechi și încă actuale legate de lipsa unor discursuri expoziționale permanente de acest fel în muzeele de stat. Inițiativele din 2018 sînt: Muzeul de Arta Modernă și Contemporană Pavel Șușară (deschis public la 21 septembrie), Muzeul de Artă Recentă – MARe (inaugurat la 9 octombrie) (și la care, subiectiv, adaug inițiativa personală de platformă muzeală privată PostModernism Museum lansată încă din 2014). Aceste inițiative își propun (unele cu dispute ideologice și juridice) să realizeze expoziții și activități complementare instituțiilor muzeale județene sau naționale. La acestea ar mai trebui adăugate desigur inițiative precum „100 de obiecte de design românesc“ – numele expoziției și al e-muzeului deschise pe 24 octombrie de asociația Nod Makerspace care anunță viitorul Muzeu al Designului din România.

 Daria GHIU

1) Cea mai bună „personală“: Iosif Király, „Uși închise, plicuri deschise – Lucrări timpurii, 1975-2000“. Expoziția de la Muzeul Național de Artă Contemporană m-a surprins nu doar curatorial (excelent gîndite spațiile și vitrinele de curatoarea Ruxandra Demetrescu), ci, în sine, prin corpul de lucrări expuse: știam un anumit Iosif Király, cu care publicul se acomodase în timp, dar acum am descoperit intimitatea atelierului și a fotografiei, vitalitatea grupului artistic timișorean în anii ’70-’80, anii ’90 și un jurnal vizual social și politic de o mare forță, dar și mail art-ul, care, în sine, e o poveste fascinantă, cu atît mai mult cu cît ea s-a lăsat expusă împreună cu documentul cenzurii, din arhivele CNSAS.

Lia Perjovschi, la Muzeul Național Cotroceni, cu expoziția „KM-kit 1999 – azi“: a fost un eveniment în sine dislocarea unor practici artistice unice din spațiul atelierului în cel somptuos al muzeului. Apreciez în mod continuu capacitatea artistei de a articula un discurs care sparge barierele uneori convenționale ale artei și are curajul să integreze o multitudine de alte discursuri ale lumii contemporane.

Am ratat o expoziție cu siguranță importantă: Daniel Spoerri, acest artist născut la Galați și prezent în toate marile muzee cu tablourile sale capcană, expus la centrul Magma – Sfîntu Gheorghe, cu „A digera trecutul – Eat Art și Object Art“.

2) Cea mai bună expoziție „colectivă“: „MAD(e) in Romania“, o expoziție născută din protest, curatoriată de Dana Sarmeș la Timișoara. Expusă simultan în mai multe spații în oraș, cu o serie densă de întîlniri cu publicul și proiecții, și cu un miez foarte bine articulat la Memorialul Revoluției – un muzeu impresionant în sine, care a devenit și mai greu de digerat odată ce a primit în el intervențiile artiștilor contemporani: gîndiți-vă doar la desenele pline de umor și totuși sumbre ale lui Ion Barbu despre eternul Iliescu ori la un fragment din Zidul Berlinului prezent în curtea muzeului și la umbra lui, marcată simbolic de Dan Perjovschi. Ne aflăm la eterna umbră a Zidului.

3) Cel mai interesant fenomen a fost interesul articulat, din perspectiva istoricului de artă, pentru arhive. Am asistat și am participat la conferințe consistente despre arhive în 2018, iar proiectul inițiat de Salonul de Proiecte – cel de digitalizare a Arhivei de fotografie Mihai Oroveanu – îl consider unul dintre evenimentele-cheie ale anului trecut. Ar mai fi de adăugat creșterea interesului pentru publicațiile despre artă. Un exemplu: seria Parkour, editată de Ștefania Ferchedău și Alina Șerban.

anchetă realizată de Matei MARTIN

Foto: Matei Bejenaru, „Prut. Imagine și teritoriu“