Tînărul critic ieşean Bogdan Creţu a publicat concomitent două cărţi, Arpegii critice (Editura Timpul) şi Matei Vişniec, un optzecist atipic (Editura Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi). Prima cuprinde o selecţie de cronici literare, autorul respectînd, după propria afirmaţie, un criteriu de selecţie "nu tocmai riguros", adunînd doar textele care se referă la cărţi de critică literară, eseu şi memorialistică. Volumul mizează pe accentele polemice, critica de întîmpinare a tînărului universitar ieşean apelînd, prin tehnici juxtapuse, la absurd şi ironie subtextuală. Textul intitulat "Iavaşaua criticii" cuprinde o notă de subsol în care iavaşaua critică e definită, aproape urmuzian, drept "un instrument sinistru compus din două mînere unite cu o sfoară împletită, cu ajutorul căruia se strînge botul animalului, provocîndu-i dureri atît de cumplite încît acesta îşi pierde virilitatea". Este, nici mai mult, nici mai puţin, chintesenţa metodei de abordare critică prin care Bogdan Creţu reuşeşte să strunească atît textul autorului analizat, cît şi propriul discurs literar. Chiar dacă metoda e dură, mîna criticului e îmbrăcată în catifea molatecă, plăcută la pipăit, compusă din litere ce gîdilă plăcut orgoliile. . Matei Vişniec, un optzecist atipic este o monografie critică dedicată "ucenicului neascultător" al generaţiei optzeci. Cartea e o provocare pe care Bogdan Creţu o lansează cu eleganţă tinerilor exegeţi. "A sosit timpul - scrie el - decantării unui fenomen literar extrem de interesant şi controversat, totodată, care îşi are adepţii săi bigoţi, dar şi detractorii energici": optzecismul. Ar fi profitabil - consideră autorul - ca monografiile critice să fie scrise de critici care nu urmăresc strategiile de marketing ale unor grupuri editoriale. Criticul se opune flirtului şi jocurilor de culise care nasc monştri, propunînd ca actul critic să fie privit din perspectiva posterităţii, pentru a discerne scriitorii veritabili de cei conjucturali. Acribia cu care este disecată opera literară a atipicului Matei Vişniec demonstrează din plin că Bogdan Creţu nu se joacă de-a oarba cu hazardul, iar afirmaţiile sale chiar sînt puse în practică.