Apicultură şi sculptură
„Nu mai pot face diferența între apicultură și sculptură“ – afirma Dragoș Neagoe într-un interviu acordat cu ocazia expoziției „Shape(s)“ de la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului (octombrie-decembrie a.c.)
Afirmația cu pricina mi-a evocat un diptic expozițional – „Umbrite sînt umbrele“ și „Toată făptura să laude pe Domnul“ (aprilie, mai) – realizat de Paul Gherasim și Ion Grigorescu, la galeria Recycle Nest – în primăvara lui 2011, în care maestrul expunerilor comparatiste (Paul Gherasim) a optat pentru includerea într-una din acele expoziții a unui stup de albine, marcînd astfel importanța pe care acesta o acorda albinei și întregii civilizații dezvoltate de această făptură. Paul Gherasim evoca adesea în discuțiile sale albina, mierea, ceara, curățenia desăvîrșită și arhitectura inegalabilă a fagurelui. Comportamentul albinei, precum și lumea pe care aceasta o construiește, erau date adesea ca modele de urmat și pentru oameni. Pentru semeni.
Această perspectivă, precum și faptul că un personaj important al artei românești postbelice, autoexilat la București, deci rupt în chip vădit de traiul la țară, dar care evoca rolul crucial al albinei în societatea tradițională, îl plasează pe un mai tînăr confrate în ale artelor, pe Dragoș Neagoe, pe poziția cea mai convenabilă nu numai de a vorbi despre albine, ci și de a lucra programatic cumva înlăuntrul civilizației lor.
Dragoș Neagoe este de formație sculptor, a făcut cîndva sculptură într-o manieră clasică, dar acum dezvoltă o viziune proprie asupra modelajului, spațiului și a materialelor care pot constitui plămada înmiresmată a acesteia. Desigur, lucrul cu albinele, însușirea științei apicole, în timp, l-au inspirat să folosească acest material, ca slujitor secund al unei lumi aflate într-un real pericol de dispariție, fiindcă sînt părți ale planetei noastre care au rămas fără prezența acestei harnice zburătoare. Haosul și poluarea provocate de om au dus la decimarea acestor înaripate, umilite mai întîi cu îndîrjire și inconștiență.
Mutat la țară, oarecum departe de babilonia capitalei noastre, Dragoș Neagoe și-a regîndit propria existență, ca om și ca artist, dar și a întregii sale familii, înrudindu-se cu acest „popor așa de hotărît și de pătrunzător, hrănit cu lumină și căldură, cu ceea ce este mai curat în natură, cu sufletul florilor, zîmbetul cel mai cald al materiei și strădania ei cea mai minunată către fericire și frumusețe“ (Maeterlinck, Viața albinelor, cartea a II-a, XI). S a apropiat de acest „popor“ cu ochii larg deschiși, cu ochii și sufletul copiilor, și a luat-o de la capăt. Și-a dat seama că lîngă albine se pot reînvăța o mulțime de lucruri, chiar legile vieții, tainele ei cele adevărate. A observat că, după truda verii sau după supraviețuirea din iarnă, acestea nu doar par să moară de oboseală, dar chiar mor cu adevărat. Din moartea lor și-a construit arta, discursul plastic, formal, verbal. Le-a studiat comportamentul, modul și modelele de asociere, organizare, ierarhizare. Împrejurările ivite din această apropiere i-au sugerat ideea că arta astfel născută nu poate fi decît secundă și reacționară totodată, în condițiile în care sculptura contemporană tinde tot mai mult spre folosirea materialelor nefirești, sintetice, anorganice, tot mai departe de un metabolism viu al naturii.
Secundă, pentru că utilizează vestigiile și rămășițele materiale ale vieții apuse a albinelor, și reacționară pentru că le refolosește pe acestea într-un complex program de conservare a modelajului, aplicației, construind instalații, basoreliefuri, asamblaje pe cît de simple la înfățișare, pe atît de puternice ca impact vizual și olfactiv, deopotrivă. Desigur, calitatea olfactivă ca o prezență în datele sculpturii are deja propria sa istorie, încă din vremea artei povera, a land art sau a minimalismului apusean (prin prezența în cîmpul expozițional a vegetației, fînului, cărnii crude, pietrelor, fumului, urinei, fecalelor etc.). Iar mai recent, se vorbește tot mai insistent despre o artă olfactivă / art olfactif (a se vedea spre exemplificare recenta expoziție de la muzeul Tinguely din Basel: „Belle Haleine: l’odeur de l’art“, februarie-mai 2015).
Dragoș Neagoe a folosit pe larg întreaga experiență occidentală a lucrului cu natura, dar s-a oprit la nesecatul izvor care-l reprezintă comunitățile de albine, „a știut să tragă foloase din minunatul simț politic, din focul muncii, din statornicia, din mărinimia, din pasiunea viitorului care toate nasc și se găsesc în albină“ (Maeterlinck, op. cit., cartea a II-a, XX), dar a purtat și dialoguri cu artiști din alte spații geografice, care explorează de-o manieră creativă același univers sau material apicol (Ren Ri sau Sarah Hutton, printre alții). Nu în ultimul rînd, a fost îndrumat și purtat spre fertile conversații cu Raluca Băloiu, curatoarea ambelor proiecte expoziționale din acest an ale lui Neagoe.
Pentru expoziția „Shape(s)“ cei doi au configurat două paliere de structurare formală și de lectură. Pe de o parte, au inclus o dimensiune arheologică, demonstrînd străvechimea conviețuirii omului cu albina, dar și a acesteia cu natura, cu universul mineral. Pe de alta, reutilizînd materialul existent, se propune o lectură și o dimensiune pedagogică, propedeutică și mnemotehnică; este o lecție despre statornicie și permanență, e ca și cum am expurga din ecuație conștiința timpului și am deveni brusc, urgent și inevitabil participanți la „întemeierea cetății“ (ca să folosim lexicul aceluiași Maeterlinck), martori la acele roiuri conduse de regina albinelor, dintotdeauna. Constatăm că în această „cetate“ nu există progres, înțelegem că ceea ce vedem în fața ochilor este întocmai cu ceea ce putem surprinde în imaginile de pe anticele sarcofage sau pe papirusurile egiptene – nimic schimbat, transformat sau revoluționat. Inteligența întreprinzătoare a albinelor este una geometrică, și e statornicită de rutina creatoare de miere, ceară și propolis. Or, asta nu se vede decît în rodul miraculos al acestei munci titanice, asidue, jertfelnice.
Dragoș Neagoe se hrănește cu voluptate și cu spirit de smerit învățăcel din experiența acesta a necuvîntătoarelor, și nu doar încearcă să le înțeleagă, ci mai ales să își aproprieze – prin arta sa – calitățile acestora de artist, inginer, zidar, politician, arhitect, logician, pentru că, în fapt, „ele l-au înțeles pe om înainte ca acesta să-și sfîrșească gîndurile“ (Maeterlinck, op. cit., cartea a VII-a, V).
În chip surprinzător, un artist român al începutului de secol XXI își dă mîna cu zbuciumul eminamente fertil al tradiției artistice, plecînd însă de la ideea permanenței neșovăielnice a miresmelor, a lucrului bine făcut și a legilor firii care s-au statornicit în dialogul ferm cu natura. Pe care nu o poți respecta cu adevărat decît locuind în mijlocul ei, în armonie cu ea, alături de truditoarele sale cele mai neobosite și minunate: albinele.
Vladimir Bulat este istoric şi critic de artă, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (AICA, Paris), membru al UAP din Republica Moldova şi România.
