Artele vizuale în 2012

Continuăm evaluarea anului cultural 2012 cu o retrospectivă a celor mai interesante expoziţii şi evenimente în artele vizuale. Am întrebat trei critici de artă (fiecare dintre ei implicat şi în diverse expoziţii): 1) Care e cel mai bun/interesant/provocator proiect curatorial? 2) Care a fost artistul anului? 3) Ce lucruri nemaipomenite (bune sau rele) au văzut în festivaluri, bienale etc., la noi sau prin lume? (Matei Martin)

Daria GHIU

1) Cele mai importante evenimente artistice interne din 2012 privesc apariţia şi continuitatea unor spaţii-instituţii de artă, un foarte bun exemplu în acest sens fiind probabil Salonul de Proiecte, deschis în octombrie 2011, la Bucureşti, într-o clădire-anexă a Muzeului de Artă Contemporană, o platformă coordonată de artista Alexandra Croitoru şi de istoricul de artă Magda Radu. Acolo au fost organizate anul trecut cel puţin trei expoziţii incitante – „Global fără globalizare: De la matematică pînă în China“, „Din spatele scenei“ şi „Geta Brătescu: Atelierele artistului“. Salonul de Proiecte reuşeşte să jongleze cu expoziţii şi lucrări din registre diferite, demonstrînd că numai prin mobilitate, curiozitate şi eclectism poate fi „acoperită“ arta contemporană. Fie că vorbim despre prima întîlnire consistentă cu opera unei importante figuri artistice, Geta Brătescu, sau despre lucrările video-politice, poetice, foarte asumate, ale Tatianei Fiodorova din Chişinău, ori despre performance-ul După Traian şi Decebal al Mihaelei Michailov şi Paul Dunca, o lucrare care ne-a arătat că subiectele interzise de ideologia şi cenzura comuniste nu sînt nici astăzi total detabuizate.

Un alt spaţiu pe care l-am urmărit cu atenţie în 2012 a fost Platforma (aflat în aceeaşi anexă MNAC), coordonat de Simona Dumitriu. Reflecţia – cu ajutorul studenţilor de la Arte – asupra trecutului recent şi asupra balastului de artă oficială din „Deschis pentru inventar“, alături de maratonul propus de artista Veda Popovici, „Ceilalţi noi. Atelier de reimaginare identitară“ – sînt două proiecte care demonstrează clar stadiul artei contemporane astăzi, legătura indisolubilă dintre artă, cercetare şi politic: faptul că nu (ne) mai putem ascunde, nu mai putem ignora, sîntem prezenţi şi nu ne mai lăsăm amăgiţi. „Noi“, artiştii, „noi“, istoricii de artă. Tot în 2012 s-a deschis, ca spaţiu-instituţie, reţeaua Tranzit.ro la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, nu doar ca platformă expoziţională, ci şi ca perimetru critic şi de dezbatere. De urmărit cu atenţie în 2013!

2) Artistul român al anului este, de departe, Ciprian Mureşan, pe care l-am găsit anul acesta într-o expoziţie importantă tocmai la Tate Modern Londra şi într-un mega show la MOMA San Francisco, „Six Lines of Flight: Shifting Geographies in Contemporary Art“, alături de Adrian Ghenie şi Victor Man, un proiect în care oraşul Cluj este o „periferie activă“ din punct de vedere artistic, pusă în relaţie cu Beirut, Cali, Ho Chi Minh City, San Francisco, Tanger.

3) Expoziţia cea mai interesantă de pe scena internaţională a fost pentru mine Trienala de la Paris. Okwui Enwezor a propus un tip de discurs curatorial extrem de proaspăt şi de riscant în acelaşi timp, al „proximităţii intense“, reuşind să-i recontextualizeze provocator pe artiştii români prezenţi la Palais de Tokyo: Geta Brătescu, Miklos Onucsan, Dan Perjovschi, Victor Man, Anca Benera şi Arnold Estefan.

Cosmin NĂSUI

1) Este dificil şi destul de unfair să alegi un singur artist/eveniment artistic/expoziţie din România, punîndu-i pe mulţi alţii în umbra timpului sau a ignorării eforturilor lor creative. Apoi, ar fi măcar o diferenţă între evenimentele artistice româneşti din afara ţării şi cele din România care, acoperind scene şi pieţe culturale şi economice diferite, pot fi incorect clasate în aceeaşi competiţie.

Pe teritoriul României au loc peste 130 de expoziţii pe lună, (pe care noi le indexăm pe Modernism.ro), sînt activi în jur de 8000 de artişti, din care peste 5000 membri ai UAP. Din acest total, aproximativ 6000 nu ating 1000 de euro pe piesa vîndută, şi au venituri, în cel mai bun caz, ca profesori de desen (în arta contemporană contează foarte mult finanţele din spatele unui eveniment; a nu-i lua în seamă pe cei care fac expoziţii fără buget este exact motivul pentru care nu se fac văzute expoziţii organizate în Focşani, Miercurea Ciuc, Bistriţa etc., şi se văd doar cele din Bucureşti sau Cluj). Dintre ceilalţi 2000 de artişti, probabil doar 50 reuşesc să depăşească 3000 de euro pe piesa vîndută. Iar noi vorbim mereu despre arta contemporană românească referindu-ne, prin rotaţie, la poate 10-20 de artişti, ca şi cum sînt singurii care există. Şi nu e nici o problemă, ba dimpotrivă, o motivaţie fericită că în spatele acestora sînt galeriile, colecţionarii, investitorii care speră să crească rotind ca un bulgăre de zăpadă investiţia financiară – desigur, cu ajutorul tuturor instrumentelor oferite de case de licitaţie şi de media.

Cred că, în prezent, scena artei româneşti poate creşte firesc doar lărgind interesul spre cantitatea creatorilor, pentru ca apoi, la un moment dat, cînd există o masă critică activă, importantă, cei în măsură să emită judecăţi de valoare să selecteze calitatea. Altfel, rotim aceleaşi 20 de nume de artişti talentaţi, dintre care alegem după principiul „răul cel mai mic“ şi catalogăm, conform tendinţei aceloraşi 20, cu păreri ultime şi decisive, ca şi cum arta românească contemporană ar începe şi s-ar încheia cu ei.

Din aceste cauze, nu pot să joc rolul simplu de a merge la sigur în recomandări, folosind mereu aceiaşi artişti – gen Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Adrian Ghenie etc. (pe care îi apreciez); astfel că se întîmplă ca, din cauza supramediatizării lor, în comparaţie cu ceilalţi, să nu se mai vadă mai nimic în jur (de cîţiva ani încoace se produc uneori butade – devenite prin repetiţie toxice – despre arta contemporană românească, privită doar din perspectiva acestor happy few).

Igor MOCANU

Într-un text de la 1845, intitulat „Din ce-i alcătuită, aşadar, fiinţa poeziei ruse şi care e specificul ei“, N.V. Gogol întreprindea un soi de sinteză a ideilor poetice de la acea vreme, de la Cantemir (Antioh) şi Lermontov, şi pînă la Puşkin şi Krîlov, încheindu-şi epistola cu următoarea întrebare: „A avut ea [poezia – n.m.] oare vreo influenţă asupra spiritului societăţii contemporane, cu ea cultivînd şi mulţumind pe fiecare, în funcţie de locul lui şi aprofundînd înţelegerea tuturor în funcţie de spiritul pămîntului şi de fundamentele puterii poporului, prin care se pune statul în mişcare? Sau a fost ea pur şi simplu un tablou veridic al societăţii noastre – un tablou complet şi autentic, o oglindă limpede a fiinţei noastre? N-a fost nici una, nici alta; n-a făcut nici asta, nici ailaltă.“ Întrebarea este, evident, impregnată de ideologia politică a vremii, regăsibilă şi în analele poetice ale paşoptismului românesc, însă ceva din spiritul ei planează pînă astăzi, atunci cînd e să interpretăm critic o operă de artă, fie aceasta literară, plastică, muzicală sau toate la un loc.
Prin urmare, care ar putea fi expoziţia de artă contemporană autohtonă din 2012, proiectul curatorial cu cea mai percutantă influenţă asupra contextului care a produs-o? Răspunsul este: nici una. Există, totuşi, un proiect expoziţional şi un spaţiu care au toate premisele să-şi asume o astfel de funcţie. E vorba de spaţiul Tranzit.ro, deschis în decembrie anul acesta, undeva pe str. Gazelei, cu expoziţia „Km 0. Reprezentare şi repetiţie a Pieţei Universităţii“, curatoriat de Raluca Voinea. În aceeaşi serie, aş include şi spaţiile Platforma (coord. Simona Dumitriu) şi Salonul de Proiecte (coord. Alexandra Croitoru, Magda Radu), de la Foto Anexa MNAC, dar şi subRahova (coord. Farid Fairuz). În proiectul de la Tranzit.ro expune şi fotograful Vlad Petri, care va rămîne, cred, în istoria artelor vizuale drept artistul care a documentat Piaţa Universităţii 2012, transformîndu-se, fără a exagera, într-un soi de substitut documentar al televiziunii şi al mass-media româneşti, mutînd informarea pe YouTube şi fiind singura sursă informaţională credibilă. A mai existat, apoi, în martie 2012, o expoziţie care a constat dintr-o instalaţie site-specific în Fortul 13 de la Jilava, semnată de Alexandru Potecă şi coordonată de Adina Arvanitopol. Artistul Alexandru Potecă a facilitat, cu ajutorul deţinuţilor de la Jilava, reactivarea sitului istoric şi a semnificaţiilor politice şi culturale ale acestuia, semnificaţii libere de zgura istorică şi de trendul anticomunist postcomunist contemporan.