„Pentru mine, calul este un vehicul al sufletului“ – interviu cu Ștefana MĂRMUREANU

Poveşti în ramă. Ipostaze ale nemuririi în trei basme românești este primul episod al unui proiect derulat la Muzeul Naţional al Literaturii Române care încearcă să ne reamintească de texte literare, prin imagini. Ilustrațiile inedite ale Ștefanei Mărmureanu propun o reinterpretare a textelor Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, Făt-Frumos din lacrimă și Ivan Turbincă. Am invitat-o pe Ştefana să vorbim despre reprezentarea poveştilor în desene cu tehnică mixtă, despre spaima de moarte, despre eroi atipici şi nevoia de poveşti pentru fiecare dintre noi.

Aţi terminat Facultatea de Arte Plastice la Bucureşti. Ce profesori v-au îndrumat calea spre desen și cu cine aţi rezonat mai bine?

Am fost la cîteva cercuri de desen care aveau loc la Muzeul Colecțiilor. Apoi, la Şcoala Generală am avut o profesoară excepțională, doamna Elena Mihail, un om cald. Ar mai fi profesorul meu Florin Mitroi, stins timpuriu, un personaj a-brupt, care m-a învățat tehnici de atelier. Răzvan Theodorescu, care mi-a deschis apetitul pentru civilizații, pentru tipologiile imagisticii religioase, Irina Nicolau, care m-a învățat să mă bucur de ceea ce fac, Anca Oroveanu, care ne preda tainele Renașterii. Apoi, Vladimir Ciobanu, cu desenul lui de sculptor. Ca să nu mai zic de Sava Stoianov, artist în toată fibra lui, un om cu nervi în carne, acid rău, dar excepțional cînd se apropia de tine. Apoi, domnul profesor Radu-Anton Maier, care mi-a suportat cu stoicism toate imaginile și denumirile maleficilor din zona vizualului, în timp ce-mi dădeam doctoratul. A mai existat un unchi, Ilie Ardeleanu, unul din membrii fondatori ai Uniunii Artiștilor Plastici, care îi cunoscuse pe toți greii, Gopo, Baraschi, Caragea, şi avusese profesori precum Ressu sau Dărăscu. Nu știu cum, ajunsese un fel de curator în casa lui Gheorghiu-Dej. El m a lăsat să lucrez în atelierul lui, ceea ce a însemnat mult ca spațiu de libertate. Am lucrat o vreme la Uniune, am prieteni artiști, aşadar am fost aproape de ei și de munca lor.

Ce sînt Poveștile în ramă?

Aşa se numește proiectul care a pornit de la ideea de poveste, un termen larg ce poate fi folosit ca atare, dar și la modul abstract. Povești în ramă își propune să readucă în atenția publicului trei dintre basmele românești reprezentative, într-o abordare plastică nouă, apelînd la tehnici de reprezentare moderne. Ilustrațiile la textele originale pun accentul atît pe temele comune, dar mai ales pe relația erou – moarte. Am completat proiectul cu evenimente conexe, organizate în spațiile Muzeului Național al Literaturii Române.

Cum aţi desenat în tehnică mixtă la cele trei basme?

Cam din scurt. Am primit acordul pe proiect prin iulie. Și m-am trezit că aveam în față trei basme grele. Trebuia să respect firul lor, nu puteam elucubra prea mult, nu era o expoziție de autor, aveam cadrul fix al cuvîntului deja scris. Așa că mi-am împărțit timpul foarte strict, pe zile, scene, planșe, construcții auxiliare, alte necunoscute care apar și pe care trebuie să le rezolvi, şi bineînțeles acceptarea unui mod de viață cel puțin schizofrenic: 9-17 la birou, două ore pe zi în RATB, apoi la atelier, să intru în atmosferă, să am suflet și să pot „vorbi“ cu personajele.

Expoziția are o temă comună, nemurirea. În ce fel aţi imaginat și mai ales ați transpus reprezentarea acesteia în Ivan Turbincă?

Toate aceste basme au de-a face cu ideea de nemurire. Mi-e frică de moarte, mă întreb mereu cum o să fie să nu mai văd nimic, să nu mai simt nimic. Sînt ca Ivan Turbincă. Și el se gîndește, la un moment dat, că nu este posibil să nu mai fie, așa… deodată. Are Gogol, în Suflete moarte, un monolog excepțional despre efemeritate, al lui Cicikov. Și el își spune că nu poate muri așa, ca un bulbuc. Ei, cam așa mă gîndesc și eu, nu se poate, nu vreau sau, dacă e musai, trebuie să fie un proces mai deosebit, nu așa, pac! – și gata. Mă gîndeam că, dacă citesc cu atenție poveștile, poate voi găsi vreo soluție, poate eroii găsesc vreo soluție, care cumva, de-a lungul timpului, mi-a scăpat.

Ivan Turbincă este un călător trecut prin viață și prin moarte. Are experiența armatei, a războiului. Știe prea bine cît de ușor se moare, a văzut multe. Este mereu împreună cu prelungirea ființei sale, turbinca, cu care are o relație simbiotică. Călător prin viață și prin moarte, el privește entitățile supranaturale cu larghețea și bonomia celui care a trebuit să transforme, deseori, vii în morți. Ceea ce-l face special este drumul său oscilant între sus și jos. Pofta lui de viață, dar și modul în care se comportă în proximitatea supranaturalului, fac din soartă un posibil dușman, de care este pregătit să-și bată joc. Și o va face îngenunchind moartea, atît de des întîlnită în viața sa încercată. Aș vrea și eu o turbincă.

Circulă încă truismul legat de ideea că poveștile sînt pentru copii. De ce avem noi toți nevoie de ele?

Adulții încep să simtă apropierea de „ieșire“. Conștientizează drumul către sfîrșit, apare problema investirii timpului, cum să îl faci mai valoros din punctul de vedere al trăirii lui. Eroul din Tinereţe… conștientizează viitoarea dramă a drumului, chiar înainte de naștere, cumva știe ce-l așteaptă și ezită să se nască, Ivan are turbinca, Făt-Frumos din lacrimă răscolește elementele naturii, e cosmogonic. Noi avem doar suflet, trebuie să-l nemurim, să facem ceva cu el, să lăsăm o zestre, o urmă.

Cum aţi ales să ilustraţi Tinerețe fără bătrînețe și viaţă fără de moarte printr o clepsidră?

Este simbolul timpului impasibil. Am hotărît că partea de jos a clepsidrei este zona „muritului“, a ființelor de tot felul: împărați, împărătese, oșteni, ba chiar și atipicii muritori precum povestitorii, îl includ aici și pe Făt-Frumos. De aceea am desenat cartea și mîna care scrie, ieșind cu foile din cadrul clepsidrei de jos. Povestitorul are o conexiune specială – desenată ca un fir care-i intră în ureche, iese prin limbă și ajunge în vîrful peniței, pe carte – cu zona superioară a spațiului altfel. Am încercat să surprind drumul eroului din zona de jos, convexă, către cea de sus, concavă, care cuprinde în ea nemurirea (zona altfel). Pe măsură ce acțiunea se derulează, l-am înfățișat înălțîndu-se treptat, bruscînd uneori gîtul subțire al clepsidrei cu ajutorul vehiculului său special, calul. Făt-Frumos ajunge în zona de sus a clepsidrei, este îmbrățișat/asimilat de treimea nemuritoare, desenată schematic, albicios, cu personaje calme, liniare, eterne.

Vă duceţi des în zona lacului Baikal. Cum aţi defini locul acesta?

E un loc drag sufletului și ochilor mei. Am rămas cu o nostalgie din 2007, cînd am fost acolo pentru prima oară cu un proiect. Are energie, e o fantă, o singularitate la care simt nevoia să mă conectez mereu.

În mai toate tablourile apare un element repetitiv, calul. Ne puteţi explica această alegere?

Eram copil și am primit cadou o carte chinezească cu cai care aveau coame lungi. Printre ei era unul mic, alb, cu păr galben. Mi-a plăcut așa de mult, încît m-am apucat să-l copiez pe calc. Aveam mult calc, tatăl meu îmi aducea acasă suluri, lucra la proiecte de construcții cu truse Rotring. M-am apucat să copiez căluțul chinezesc și să-l colorez. Multe zile la rînd, ca o obsesie. Cu timpul, am putut să-l desenez singură, și iar așa, obsesiv, compulsiv, zile la rînd. Apoi am trecut la alt nivel, l-am desenat pe pereții camerei. Cel mai greu a fost să surprind botul calului. Pînă în adolescență am tot mîzgălit pereți, făceam afișe cu actori și cîntăreți… și mereu cai.

Ei bine, calul este un vehicul al sufletului, specialiștii îi spun ființă psihopompă, te poartă între lumi, poate fi negru, mohorît, sau alb și luminos, poate fi prieten, dușman, viața sau moartea. Este o ființă esențială, uluitoare. Poți sugera multe cu un cal.

Poveștile în ramă vor avea o continuare. Ce puneţi la cale?

Ne gîndeam la balade, mituri şi, de ce nu, şi poezii. Încercăm să găsim o cheie interesantă, care să provoace introspecția, curiozitatea, să fim puțin ironici, să îmbinăm mijloacele de expresie. Să facem niște trăsnăi frumoase.

a consemnat Roxana CĂLINESCU