Giorgio de Chirico – Nietzsche, pictura metafizică și arta suprarealistă

Expoziția Giorgio de Chirico. Pictura metafizică, ce a avut loc la Muzeul Orangerie din Paris între 16 septembrie și 14 decembrie 2020, nu a putut fi văzută decît de un număr restrîns de vizitatori. Din 21 ianuarie pînă pe 25 aprilie 2021, pictura metafizică este prezentată și în expoziția Giorgio de Chirico. Magische Wirklichkeit de la Kunsthalle din Hamburg unde, pentru a sublinia relația dintre „orașele pustii“ din opera lui De Chirico și actualitatea lor în timpul pandemiei, este anunțată drept „expoziția potrivită la momentul potrivit“.

De origine italiană, Giorgio de Chirico s-a născut la Vólos, un orășel din Tesalia, unde tatăl său era constructor de căi ferate. După moartea tatălui, călătorește în Italia  și se stabilește  pentru o vreme la München, împreună cu fratele său Alberto Savinio. Descoperă pictura romantică tîrzie – Arnold Böcklin și Max Klinger – și citește scrierile lui Nietzsche, Ecce Homo și Așa grăit-a Zarathustra, care îi vor influența pictura.

În 1911, De Chirico se află la Paris, unde expune la Salonul  de toamnă, iar în 1913 se împrietenește cu Guillaume Apollinaire și pictează tablouri inspirate de poezia lui Rimbaud. André Breton intră în contact cu operele lui De Chirico în anul 1916 prin intermediul lui Apollinaire, care vede în pictura prietenului său o „pictură metafizică“. Giorgio de Chirico pictează Portretul lui Guillaume Apollinaire în anul 1914, un tablou care avea să fie considerat „premonitoriu“. Umbra profilului lui Apollinaire din tablou este marcată cu un cerc în dreptul tîmplei, o rană cu care poetul se va întoarce din război. În 1919, Breton vede în vitrina negustorului de artă Paul Guillaume tabloul Le Revenant (1914) sau Creierul copilului (Le Cerveau de l’enfant), titlu dat de Louis Aragon. Breton achiziționează tabloul, de care nu se va despărți pînă la sfîrșitul vieții. Cartea colorată în galben așezată în fața bustului dezgolit al unui bărbat pare să fie un omagiu adus lui Friedrich Nietzsche, ale cărui scrieri apar într-o primă ediție în limba franceză într-un volum cu coperți galbene, care face parte dintre obiectele expuse la Kunsthalle. Expoziția prezintă 35 din cele 60 de tablouri ale anilor 1910-1919, punînd totodată în valoare perioada premergătoare în care lectura scrierilor lui Nietzsche a reprezentat „firul conducător“ al viziunii lui De Chirico. Noua poetică a picturii metafizice este transpunerea directă a lecturilor din opera lui Nietzsche, explică Paolo Baldacci, comisar general al expoziției, relația dintre pictura metafizică și scrierile filozofului german.

În 1915, De Chirico părăsește Parisul pentru a se înrola în armata italiană. Internat la spitalul militar din Ferrara, pictează alături de Carlo Carrà și Giorgio Morandi, experimentînd împreună modalitățile de exprimare în pictură a „limbajului metafizic“. Printre suprarealiștii care vor fi inspirați de pictura metafizică se numără André Masson, Salvador Dalí, Max Ernst, Picabia, René Magritte și Picasso (L’homme au chapeau melon assis dans un fauteuil, 1915), Oscar Dominguez, Victor Brauner și alții.

Primul tablou din expoziția de la Hamburg este Recompensa ghicitorului (La récompense du devin, 1913), avînd ca pandant singura sculptură modelată în ghips de artist. Sculptura o reprezintă pe Ariadna (Ariane endormie, 1912), eroină a mitului antic în care Tezeu, omorînd Minotaurul, îi eliberează pe atenieni de tributul prin care, la fiecare nouă ani, șapte tineri și șapte tinere erau sacrificați monstruoasei creaturi închise de regele Minos în labirintul construit de către Dedal. Ariadna, fiica regelui Minos, îi dă lui Tezeu un ghem pe care eroul îl desfășoară în meandrele întortocheate ale labirintului, reușind astfel să iasă din construcția „fără ieșire“ a genialului arhitect al antichității. Cînd Tezeu pleacă din Creta, Ariadna îl însoțește, dar eroul o părăsește pe insula Naxos. Dionysos, zeul serbărilor orgiastice, al misterelor și al extazului, o descoperă și, cucerit de frumusețea tinerei „adormite“, o ridică la rangul de zeiță. În tabloul pictat de Giorgio de Chirico, statuia care o înfățișează „adormită“ este plasată în centrul unui peisaj citadin care amintește deopotrivă de clădirile piețelor din Italia și de cele din orașul Vólos. Umbrele negre ale clădirilor și cadranul ceasului de gară plasat pe un fronton sugerează momentul în care scurgerea timpului este abolită. Atmosfera calmă, „încremenită“ într-un anume moment al zilei, devine neliniștitoare. Ea este contrabalansată de „viteza mișcării“ unei locomotive cu aburi plasată în spatele unui zid care marchează linia orizontului, amintind de copilăria pictorului petrecută în apropierea gărilor și a căilor ferate. Alături, prezența a doi palmieri sugerează reînnoirea ciclică a naturii. Fascinația tabloului se datorează și construcției compoziției în care punctele de fugă perspectivale se suprapun sau se întretaie creînd un joc iluzoriu în care „realul“ și „irealul“, scurgerea timpului și timpul etern sau imuabil, mitul antic și amintirile din istoria personală sînt asociate în spațiul pictural împărțit în două registre. Intersectarea planurilor induce ochiul în eroare, amintind de drumurile care se întretaie ale labirintului construit de faimosul arhitect al antichității. Tabloul, rezultat al unei percepții „vizionare“ a realității exterioare, devine „imagine interioară“, păstrătoare a memoriei universale. Pictura este revelatoarea unei realități magice (magische Wirklichkeit), diferită de percepția obișnuită. În peisaje citadine asemănătoare, statuia Ariadnei „adormite“ este mereu diferit plasată, într-o serie de opt tablouri, cifra 8 avînd pentru De Chirico o semnificație deosebită. Ea apare de trei ori în anul nașterii pictorului, 1888, iar așezată orizontal devine semnul matematic al infinitului.

Inspirată de lectura scrierilor lui Nietzsche, Ariadna din pictura lui De Chirico este „dionisiacă“, urmînd să devină simbolul unei mutații în creația suprarealistă, scrie Didier Ottinger în Suprarealism și mitologie modernă (Surréalisme et mythologie moderne, Gallimard, 2002). Amintind de „inversarea sensului“ conferit prin tradiție mitului, de „răsturnarea idolilor“ sau a oricărui „ideal“ în Ecce Homo, creațiile suprarealiste aduc în prim-plan labirintul și figura hibridă a Minotaurului. Căile întortocheate ale labirintului sînt asemănate cu peregrinările sufletului în explorările psihice întreprinse de Sigmund Freud. Coperta primului număr al revistei suprarealiste Minotaure este realizată de Pablo Picasso, iar revista oglindește orientarea suprarealismului către universul mitologic din scrierile lui Nietzsche. Desenele lui André Masson reproduse în revistă exprimă o viziune tragică asupra lumii prin figura arhaică a Minotaurului, imagine a iraționalului și a forțelor ascunse în inconștient. Evocarea „nopții“ în suprarealism presupune „saltul“ în meandrele întunecoase ale labirintului, iar fabuloasa contrucție a lui Dedal devine o emblemă a gîndirii care refuză luminile pentru a se concentra asupra misterelor și a umbrei (vezi Didier Ottinger). Ochii închiși ai bărbatului din tabloul lui De Chirico Le Cerveau de l’enfant (Le Revenant) și cei acoperiți cu o pereche de ochelari negri ai unui cap plasat în prim-plan din Portretul lui Guillaume Apollinaire sînt apeluri la „lumea interioară“, urmate de „imnuri aduse nopții“ în tablourile lui Max Ernst (La Révolution surréaliste, 1923) și René Magritte (Le Sens de la nuit, 1927).

Fermentul unei „gîndiri mitice“ în operele pictorului enigmei avea să devină punctul de plecare pe care André Breton îl recunoaște în anul 1940 în creația suprarealistă: „Întregul mit modern, care este încă în formare, se sprijină la origine pe operele lui Alberto Savinio și ale fratelui său Giorgio de Chirico, create în același spirit…“ (Paolo Baldacci, Giorgio de Chirico. La métaphysique, Flammarion, 1997).

Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).

Foto: Giorgio De Chirico - La récompense du devin, 1913 (sus), Giorgio De Chirico - Le Revenant, 1914 (jos)